15 decembrie 2007

Am nevoie de...

* un ciocan în cap
* o injecţie cu efect permanent de calm
* o porţie bună de somn adânc în urma căruia să mă trezesc fără mustrările fidelei conştiinţe care îmi tot aminteşte cât de aeriană, precipitată şi panicoasă sunt şi câte daune îmi pot provoca toate acestea
* un ochi în plus (şi invizibil pe deasupra) cu care să pot observa tot ce se întâmplă departe de, dar în directă legătură cu mine
* deocamdată atât

11 decembrie 2007

Trebuie

Să mai scriu şi eu o dată, ca să nu-mi pierd exerciţiul.
Proiectul Republica Gramo mă provoacă tot mai mult, deşi cetăţenii cunoscuţi sunt încă puţini, iar unii dintre ei destul de leneşi sau adormiţi.
În rest, am intrat în rutină cu magazinul. La casă merge tot mai bine, deşi ies mereu cu un cent-doi-trei în plus sau în minus la numărătoare. Ceea ce, deşi mi s-a spus că e foarte bine, nu mă încălzeşte. Vreau şi eu să ies o dată pe 0,0. I-am zis eu lui D, ori sunt super aeriană, deşi socotesc cu voce tare fiecare cent la rest, ori îmi numără alea (şefa + încă cineva) greşit monedele. În fine...
Mă confrunt cu tot felul de clienţi. Unii foarte amabili, unii obosiţi, unii contrariaţi de obiectele roşii antifurt de pe haine împreună cu care acestea le-au fost din greşeală vândute, dar care nu declanşează nici-o alarmă, în schimb fac o pată urâtă celui ce se încumetă şi se chinuie să le desfacă, unii (foarte mulţi) care cumpără lucruri cu siguranţa că au voie oricând în răstimp de o lună să le schimbe sau să ceară banii înapoi, unii care îmi împing banii sub nas, deşi nu am apucat să apăs pe butonul "sumă", unii care îmi dictează preţul unui obiect care nu prezintă eticheta cu cod de bare mult necesară, clienţi care probează, desfac, abandonează, renunţă la produse, clienţi care lasă haos ca nişte animale, clienţi care fură în intimitatea cabinei de probă, clienţi care refuză punguţa, deoarece costă bani separat (deşi nici pungile din alte magazine n-ar fi gratis, iar clienţii nu-şi dau seama). Şi tot aşa, ca să termin naibii fraza. :P
Mai e puţin până la Crăciun. Aş mai avea vreo două cadouri de cumpărat. M-am asigurat de hârtie şi benzi de împachetat. Eventual aş face treaba asta din timp, ca să scap de o grijă. Am o curăţenie zdravănă de întreprins şi o tot amân. :P
D îmi strecoară zilnic ceva dulciurele în calendarul de advent în formă de şirag de şosetuţe roşii.
Azi am vorbit cu cineva cu care nu m-am mai văzut de o jumătate de an, dar care nu m-a uitat, fiindcă îmi mai dă câte un semn din când în când.
D are din nou sindromul "ebay", de data asta nu cu puzzle-uri, ci cu obiecte (nu neapărat) necesare în bucătărie. Sper să-i treacă repede, deşi nu prea dă semne.

30 noiembrie 2007

26 noiembrie 2007

Diverse

* Mi-am prelungit contractul ca Aushilfe până la sfârşitul lui aprilie. Tot în magazinul în care am început. Mă descurc mai bine cu casa. Trebuie doar să fiu mai vigilentă la mărunţiş, ca să nu rămân fără monede şi să n-am ce da la rest. Deocamdată îmi convine aşa până la momentul când oi prelua şi alte responsabilităţi.
* Obsesia de corectitudine şi capul în nori nu se potrivesc. Ceea ce atrage ca feedback reproşuri şi feţe urâţite de nervi, iar ca feedforward procese de conştiinţă.
* Programul de lucru pe decembrie nu l-am aflat. Ceea ce demonstrează nepăsarea sau indolenţa sau lipsa de respect angajatorului faţă de angajaţi. Sau alte motive.
* Într-o lună e Crăciunul. În mai puţin de o lună deja vin ai mei. Cu zburătoarea.
* Am o teamă indescriptibilă în legătură cu tema de mai sus (chiar dacă nu mă priveşte direct) pentru care cred am nevoie de nişte calmante.
* Fiindcă majoritatea s-au plimbat pe la Gaudeamus şi mi-au făcut ciudă cu teancurile de cărţi cumpărate sau fiindcă unii şi-au pus poze cu rafturile de cărţi de-acasă, iat-o şi pe-a mea:



* Mi-aduce şi mie mama cărţi.
* Mă arde în ceafă.
* Mi-e frig.

22 noiembrie 2007

Cenzură au ba?

Citesc o carte "ceauşistă". Nu ştiu (că nu m-am informat şi nici n-am fost interesată) dacă în anii '60 a apărut deja cenzura în diverse publicaţii româneşti (atât autohtone, cât şi traduceri), dar cea pe care o răsfoiesc zilele astea are pe ici pe colo câteva serii de puncte-puncte, ca şi cum posibilul fragment lipsă ar arăta fie evidenţa supraîncărcării erotice sau violente, fie lenea tipografului de a culege litere pentru rânduri extrem de plictisitoare. Ceea ce-mi ridică mie anumite semne de întrebare. Sau i-au plăcut autorului în mod deosebit ca mijloc de delimitare (pe lângă cele obişnuite: steluţa şi rândul gol) a unor secvenţe de acţiune? Habar n-am, dar e frustrant. Vreau să citesc tot. Oare varianta reeditată a aceleiaşi cărţi are aceleaşi puncte-puncte?

19 noiembrie 2007

Bauchgefühl şi nervişori

Grijile creează de obicei o stare de nervozitate. Azi am avut un Bauchgefühl (o intuiţie) că săptămâna asta voi fi sunată cât de curând în legatură cu contractul de muncă ce expiră pe 30. Aveam de gând să las ca de obicei telefonul închis, dar cum am simţit că e important, l-am deschis şi am aşteptat liniştită să se producă evenimentul (fie că azi, fie că în altă zi). Şi, într-adevăr, după-amiază am fost sunată de doamna cu pricina (care tocmai s-a întors din concediu şi şi-a reluat atribuţiile) care m-a invitat mâine să mă duc să semnez un nou contract. Şi cum am talentul fie să nu fiu în stare să mă concentrez, fie să nu aud bine, fie doar să ascult (din superficialitate) selectiv, nu mai sunt sigură dacă locul în care cred că trebuie să mă duc este cel corect. Ceea ce mă zgândăre pe undeva pe dinăuntru şi nu mă face să dorm bine la noapte. Desigur că tantia nu mi-a oferit nici-o ocazie să mă duc în altă zi (şi nici aura ei ca persoană nu se pupă cu a mea), fiindcă aveam altceva plănuit, aşa că a trebuit să dau un telefon şi să-mi modific puţin planurile. Altă corvoadă caracteristică fără sens.
Pe de altă parte, comanda ramburs pe care am făcut-o zilele trecute pe numele meu de la polirom.ro prin intermediul poştei române nu a mai putut fi ridicată de la oficiul poştal respectiv de către mama (aşa cum s-a întâmplat fără probleme până acum un nu ştiu cât de scurt timp). Deşi pe buletinul ei figura aceeaşi adresă. Aşa că pachetul meu ia cale întoarsă, din încăpăţânarea unor birocraţi absurzi. Şi avusesem şi acel Bauchgefühl, căruia nu i-am dat crezare... S-a spart ulciorul. Kaputt, gata, a înţărcat bălaia.
Nici nu ştii cât mă scot din sărite anumite persoane din familie prin insistenţa lor de a nu se complica şi abate de la drumul drept (cu ochelari de cal, cel mai simplu şi cel mai sigur din viaţa lor pe care şi l-au ales şi pe care îl urmează cu sfinţenie), din motivul că fie e prea multă zăpadă, fie n-au acces la nici-un medic în caz de urgenţă, fie s-au obişnuit numai cu acelaşi sortiment de prăjituri la cafea, cu concediul în aceeaşi localitate şi altele, şi altele, şi altele...

De ascultat

D. a găsit un site cu muzici din anii '20-'30-'40. Click în meniul de sus de tot pe "Hörkabinen" şi selectează "Unterhaltung" (muzică uşoară)/"Klasik"/"Kurioses". De-acolo se deschide o fereastră din care primeşti stream la o listă de melodii. Din păcate nu (prea) merge dacă e minimizată în tray. Totuşi, când n-ai ce face, merită o atenţie. :)

18 noiembrie 2007

Moolaadé

Apropos de tăierea împrejur a femeii. Alaltăieri noapte am văzut pe un program tv al vecinilor noştri olandezi un film din Senegal care, deşi nu am priceput mare lucru (nici din limba de baştină, nici din subtitrare) m-a revoltat şi în acelaşi timp impresionat până la lacrimi. Aceeaşi îngustime umană de care nu scap nicăieri. Aceleaşi concepţii vechi ce rămân ca nişte sechele în minţi neluminate.

Aici poţi vedea câteva fragmenţele de film.

PS: - Am scăpat de "tractor", am unul nou total silenţios. :D
- Am un mic mare terorist lângă mine, care încă mai caută (sau nici măcar, dar găseşte) sau îmi oferă motive de hâră.
- Cu job-ul merg în continuare ca Aushilfe. Fiindcă mi-am făcut programul, am două săptămâni aproape goale. Adică am liber. Vineri am venit acasă cu dureri de cap şi ameţeli. M-am stresat cam tare, deşi pe banii ăia nu merită. Doar n-o să mă îmbolnăvesc.

12 noiembrie 2007

Pepiniera de zgârciţi

Se dau deocamdată două exemple concrete şi cât se poate de reale:

* Se cumpără un frigider/maşină de spălat/dulap şi se refuză livrarea la domiciliu pe motivul că există buna spinare a unui unchi/tată/socru/prieten care poate căra gratis până sus obiectul nou cumpărat.
* Se renunţă la a pune în coşul de cumpărături una bucată spumă de ras. Săpunul de mâini de-acasă ce-are?

Protagonistul este... un puşti, mă rog, nu chiar, dar nici departe nu e.

Continuarea - când o da Domnu'.

10 noiembrie 2007

Am şi eu...

...momentan o obsesie. Despre noul job, partea a doua: intratul în rutină. Cu asta defilez. Am nimerit astăzi în tura de după-amiază. În magazin erau destui clienţi când am ajuns eu. Să le zic, cel puţin, curioşi. S-a lucrat la ambele case. Prima parte din program mi s-a dat un departament sub supraveghere. Acum, că m-am nimerit "de partea cealaltă a tejghelei", am realizat cât de indisciplinaţi sunt în mare parte clienţii. Ce haos lasă în urma lor. Cât de nehotărâţi sunt unii. Cât de lacomi - alţii. Cei mai mulţi sunt "mafia de batic" (cum le zice D), adică femei cu văl, cărucioare şi mulţi copii după ele, posibile suspecte de furt (adică nu toate dintre ele fură).
Pentru prima zi în viaţa mea la o casă de marcat sunt mulţumită, deşi în ritm non-stop am rezistat aproximativ două ore, exact până în momentul când dintr-o dată coada s-a scurtat şi a dispărut. Era deja seară, alte magazine închiseseră cu siguranţă. S-a făcut brusc linişte. Foarte binevenită.
Au existat desigur atât bâjbâieli, greşeli din partea mea, cât şi clienţi nerăbdători, aiuriţi şi/sau teatrali. Am beneficiat de ajutor. Ce bine! În mare parte am prins algoritmul. Mai trebuie exerciţiu, fiindcă mă aşteaptă mai puţine ajutoare în magazin şi în afară de casat mai trebuie păstrate ordinea şi curăţenia, despachetat şi prezentat marfa care vine săptămânal şi alte sarcini mărunte. E adevărat, acum este muncă relativ mai multă sau cel puţin cu mai multă responsabilitate, mai mult stres şi pe bani cam puţini. Iar de jobul part-time nu mă simt încă pregătită. Acolo se ascunde şi mai multă responsabilitate, de care o vreme n-am încă nevoie. Trebuie să mă adaptez.
Pe de altă parte până la sfârşitul lunii ar trebui să mă mai duc la serviciu după calculele mele doar de 3 ori. Am 63 de ore din 80.
Mă duc să mă culc. Am două zile libere.

08 noiembrie 2007

Ăăă

Frecat menta. Aproximativ. Venit instructor de casiere. Instalat case de marcat. Început instrucţia. Cam târziu. Lălăială cu o groază de detalii în toate privinţele. Oboseală, lipsă de concentrare. Deci cum? Panică. Panică. Panică. Aşa se explică totala lipsă de experienţă în domeniu. Sper totuşi că n-or fi toate negre din prima zi. Şi fără ajutoare călite. Sâmbătă intrăm în pâine.

07 noiembrie 2007

Leapşa de la Gramo

Ce-am citit ultima oară şi care-i ultima carte rămasă neterminată.

Ultima carte citită e volumul 3 din "La Medeleni", fiindcă (ruşinică mie) abia acum i-a venit timpul. Dar nu-i târziu şi abia aştept s-o duc până la capăt.
Ultima carte rămasă neterminată nu ştiu care e. În ultima vreme am terminat cam tot ce mi-am propus. Aşa îmi place mie, fac eforturi incomensurabile să sfârşesc şi ceea ce îmi place mai puţin. Îmi amintesc totuşi de cel puţin una pe care am amânat-o acum câţiva ani deja (şi pe care am adus-o cu mine aici), pentru zile cu o anumită dispoziţie, fiindcă nu e beletristică. Uite că nu i-a mai venit timpul. Se numeşte "Inteligenţa emoţională". Leapşa merge mai departe la Diana Iepure şi la Florin Hălălău.

LE - Tocmai mi-am amintit de o carte recent lăsată pe stand by (dar nu fiindcă nu-mi place, am dat prioritate altora). E o carte de povestiri (independente una de cealaltă, deci merge): Bernard Werber - "Arborele scenariilor posibile si alte povestiri".

"Du bist weiter!"

Also (mor după cuvântul ăsta, deşi în română mă calcă pe nervi abuzul de propoziţii conclusive fără să fie cazul): mi s-a oferit un job part time. La una din filialele aceluiaşi magazin. Ceva mai bine plătit. Dacă vor pierde nu ştiu ce proces care li s-a intentat de curând, poate am şanse chiar la mai mult. Voi avea sporadic şi câteva atribuţii organizatorice în caz de suplinire. La clasa mea de impozite înseamnă să plătesc o groază de taxe, dar cel puţin încep să îmi asigur o pensioară, voi avea dreptul la asigurări sociale şi la concediu plătit. Şi poate am şansa să vin la mine în oraş, ca să scutesc drumuri şi abonamente (era să zic RATB) de tren/autobuz. D mi-a dat undă verde. Deocamdată mai am puţină treabă aici unde sunt. Magazinul se deschide sâmbătă. În cea mai mare parte a fost amenajat. Cineva se va îmbrăca în mascotă şi va umbla pe străzi pentru reclamă. Mâine se pare că vine cineva (trebuia astăzi, dar s-a îmbolnăvit, aşa că am liber :D) să ne înveţe să lucrăm cu casa. Am aşa un fel de lehamite în mine..., dar asta e senzaţia jumătăţii ăleia care vrea să frece menta în continuare pe-acasă. Aşa căăă... bâşti de-acilea! Împac şi capra şi varza. Adică aduc şi neşte bani în casă (poate reuşim să cumpărăm finally şi apartamentul vecin) şi am grijă şi de băiat să nu "moară" de foame. :P :D

04 noiembrie 2007

Mda

Nu prea am ce povesti, nici nu pot trage de mine să scot mare lucru. Săptămâna asta am tras laolaltă cât pentru două săptămâni. Magazinul se deschide sâmbătă, săptămâna viitoare. Ieri am scăpat mai pe la prânz nu doar fiindcă am reuşit să sortăm şi aşezăm mese/rafturi/cuiere toată marfa primită până acum (mai sunt anunţate încă două şarje), ci şi fiindcă o defecţiune la proaspăta instalaţie electrică ne-a lăsat pe întuneric. De comentat nu am decât că nu se poate nicăieri fără "cooperativa - munca în zadar". Cu alte cuvinte: mie mi se cere să fac un lucru, să aranjez nişte obiecte într-un anume loc sau într-un anumit fel, iar ceva mai tarziu munca mea se duce naibii, fiindcă o şefă dezorientată se răzgândeşte şi modifică. Nu mai zic de datul cu aspiratorul. Zilnic se aspiră, iar după aceea e musai să se desfacă o serie de pachete sau să se taie ceva care să aducă mizeria unde-i era locul. Nu mai vorbesc de uitucenia sau de limitarea, neatenţia sau nesimţirea aceloraşi şefe care-mi cer diferite acte care fie nu sunt necesare, fie nu trebuie să le comand eu (ci angajatorul). Iar contractul e făcut cât mai spre dezavantajul angajatului. Cât mai încălcător de lege posibil. Lucruri de care eram convinsă încă de dinainte de angajare. Dar toată treaba e temporară. :)

31 octombrie 2007

11 ore

Sunt ruptă. Mă trezesc, mă duc la treabă, vin şi mă culc la loc. Până pe 12 trebuie amenajată filiala nouă a unui magazin. Uriaşă în comparaţie cu celelalte. Ieri a fost zi de curăţenie, de spălat praful de pe mese şi de montat stative de haine. Azi au început să vină pachetele cu marfă. Sute. Mii. Dă-i şi desface tot, sortează, pune pe umeraşe. Mâine urmează o nouă şarjă. Mâine ar fi trebuit să fie liber. Sărbătoare. Nu în cazul nostru. Mai sunt o groază de lucruri de făcut. Bine că măcar primim de haleală, că nu mai car după mine. Şi mă tot chinui să mă înţeleg cu angajatoarele pentru un-căcat-de-hârtie pe care trebuie s-o ceară la casa de asigurări, acţiune pe care mi-o pasează binemersi mie. Şi cu D care o ţine lungă şi lată că nu e treaba mea. O căruţă de nervi şi un spate rupt. Dar am vrut-o, nu?

26 octombrie 2007

Punct

Nu pot să mă abţin. N-aş fi vrut să înjur pe blog, dar trebuie să mă descarc.
Du-te dracului, du Scheißkerl nenorocit! Continuă să taci, că atât de mult îţi place să fii singur. Egoistul pământului...

23 octombrie 2007

:D

Am pus mâna pe minijobul prost plătit. M-a sunat aia aseară şi m-a invitat la interviu pentru care m-am dus un pic cam la mama naibii. Noroc cu net-ul că există hărţi şi planuri de călătorii. Mi-a oferit un post într-un oraş vecin, deci mă duc cu trenul şi dau bani pe abonament şi accept să mi se oprească şi de pensie din ei. Că şi-aşa sunt mulţi rău. Sper că e cel puţin temporar acolo până se găseşte ocazia să vin în oraşul în care stau. Şi am să insist pentru asta. Un pas mic, dar l-am făcut. :) De săptămâna aviatoare intru în câmpu' muncii. Măcar cele 12 zile de probă de care nu văd de ce n-aş trece. :P

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

22 octombrie 2007

Also (episodul ţâşpe)

Mi-am pus un pahar de otravă cu gust de cola ca să golesc o sticlă, că aşa am eu talentul şi entuziasmul să golesc tot ce trebuie golit şi să scap de un obiect în plus în calea altuia nou-nouţ pentru care alt entuziasm, altă corvoadă în aşteptarea epuizării ş.a.m.d., şi m-apuc să bloguiesc din nou despre mici fleacuri, evenimente şi alte amănunte din experienţa tumultoasă a subsemnatei.
Also, una la mână: scăpăm de poştaşii fără cheie care au talentul uneori să ia locul ceasului deşteptător de 3 ori pe dimineaţă pentru poşta altora care nu-s acasă sau care şi-au stricat/închis definitiv soneria din motive de deranj. Cu alte cuvinte, asociaţia de locatari/proprietari s-a întâlnit săptămâna trecută cu scopul de a semna în sfârşit protocolul instalării unor cutii de scrisori exterioare clădirii. Cu această ocazie D a profitat şi-a invitat-o pe la noi la un pahar de vorbă pe proprietara apartamenului de lângă, cel în care stă turcul (şi în care au stat odinioară italienii) şi cel pe care doar în visele noastre deocamdată ni-l dorim accesoriu la locuinţa actuală în speranţa că într-o bună şi prea frumoasă zi îşi vor face apariţia şi mult aşteptaţii şi doriţii nepoţi ai socrilor şi părinţilor mei şi ne-ar trebui nişte spaţiu suplimentar pentru intimitate şi confort.
S-a mirat tantia de cât de frumos şi util am reuşit să amenajăm un apartamentuţ de 50m2, am mai impresionat-o şi cu miniexpoziţia de mâzgăleli semnătura subsemnatei, apoi dintr-una într-alta am ajuns şi la subiectul apartamentul de lângă. În nici-un caz direct, (nici pentru ea şi nici pentru noi) ci mai pe ocolite aşa, mai cu apropo-uri că ne-ar interesa, dar că pe piaţă sunt oferte destul de avantajoase cu diverse preţuri, că ăsta de lângă ar fi totuşi destul de bun, dar că deja plătim nişte rate, iar încă o serie de dobânzi usturătoate ne impun nişte reţineri, că eu încă n-am pus încă mâna pe nici-un job cu salar generos, că turcul are chiria neplătită încă, că ea ar vinde cu un anumit preţ şi chiar ne-ar ajuta printr-o înţelegere care să ne scutească de anumite dobânzi şi uite-aşa. A rămas că trebuie să mai calculăm.
Între timp fusesem (chiar în aceeaşi zi) la un târg de joburi, care era mai degrabă un fel de adunătură de diverse organizaţii care să te orienteze spre ceva anume sau să îţi acorde o ultimă şansă. Acolo am întrebat pe cineva de la Arbeitsagentur în legătură cu situaţia mea, că am terminat un Ausbildung în România care în Germania nu se recunoaşte, dar nici şomeră nu sunt şi nici nu mă pot încadra, fiindcă salariul lui D e suficient de mare ca să ne întreţină pe amândoi şi că ce aş putea face, însă domnul cu pricina m-a trimis la unul din departamentele Diaconiei sau ale Caritasului şi să vorbesc acolo, fiindcă el Arbeitsagentur nu se ocupă decât cu şomeri cărora le plăteşte anumite cursuri sau specializări, iar mie n-au cum. Am plecat de la târg mai mult cu ochii în ceaţă, fiindcă nici Diaconia, nici nu ştiu ce instituţie pentru integrarea străinilor nu avea nici ce-a mai mică idee ce se poate face cu mine într-un mod cât mai convenabil de ambele părţi. Aşa că a doua zi am luat frumuşel adresa dintr-un Stadtblatt local, în care se anunţa la rubrica oferte de job "căutare de ajutători" in câteva filiale ale unui magazin de ieftinituri, am scris o scrisoare de intenţie şi am plecat cu ea la poştă. Carevasăzică eu acum candidez pentru un minijob prost plătit, dar pentru care nu ar trebui să străbat decât 5 minute de-acasă. Să vedem ce şanse am, chiar dacă spun înainte să am detalii concrete, chiar dacă am spart mai alaltăieri în baie o oglinjoară direct în 4 bucăţi relativ egale, ani de ghinion cică, ducă-s-arşipeapasâmbetei, fiindcă nu mă impresionează superstiţiile de genul ăsta.
Între timp ne trezim cu un telefon de la proprietăreasa de mai devreme (iniţial nu ştiam ce vrea, fiindcă noi nu am fost acasă, dar i-am găsit numărul pe display, şi credeam prin absurd că a şi găsit alt cumpărător de apartament) care îmi oferă posibilitatea să câştig nişte bani (frumuşei chiar) dacă mă duc din când în când pe la ea pe-acasă şi o ajut la diverse treburi din gospodărie, fiindcă o paşte bătrâneţea şi începe să nu mai poată şi sunt atâtea de făcut. Ba chiar va veni şi mă va lua de-acasă cu maşina, deşi stă în acelaşi oraş (dar ceva cam prea în deal pentru mine, părerea leneşei şi comodei). Cum să nu accepţi? A rămas că trecem ieri pe la ea şi vorbim şi stabilim. Şi ne-am dus mai pe seară aşa. Şi zic hai să nu mergem chiar cu mâna goală. Măcar o chestie cât de mică. Şi mi-am amintit de o farfuriuţă miniaturală de Horezu cu magnet în ea care zăcea prin dulap, fiindcă frigiderul nostru e încorporat în mobilier. Am ajuns, i-am dat atenţia, tare s-a bucurat şi imediat ne-a arătat şi de ce: avea frigiderul plin de magneţi suveniruri din diverse surse. Ce coincidenţă, nu?
În plus, m-am minunat de prezenţa unei pianine albe pe care abia aştept să o ating într-o zi, dacă mă lasă.
Miercuri vine să mă ia ca s-o ajut să facă ceva cu merele care au căzut din pomul bogat (anul ăsta) din grădină, pe care le-a depozitat în pivniţă şi de care i se face milă pe zi ce trece, fiindcă nu le mai vine rândul.
Ne-a mai arătat camerele de sus, iar la coborâre (care dă cumva direct în antreu) a luat hainele de pe umeraşe şi ne-au ajutat (ea şi barbat-su) să ne îmbrăcăm. Credeam că încă mai sunt interesaţi de palavre, deşi de-abia veniserăm de ceva mai puţin de-o oră, deşi discutaserăm şi ne-arătaseră ceva amintiri de prin croaziera lor de pe Dunăre şi de vizitele prin oraşele riverane, inclusiv româneşti, însă nu, scoaterea cât se poate de naturală a hainelor de pe umeraş a însemnat şi "datul nostru cât mai subtil afară din casă". Mai contează?
Vineri l-am vizitat pe Bo (profesorul de germană) la VHS, şcoala unde m-am "integrat", la o cafea şi mi-a sugerat să fac nu ştiu ce curs de calculator şi comunicare şi să dau un examen ca să am patalama şi să fiu credibilă când caut un job mai bun. Tot el mi-a recomandat să mă anunţ drept "căutătoare de job", dacă şomeră nu merge, la Arbeitsagentur şi mi-a găsit pe net o serie de şcoli de Physioterapie la care aş putea studia gratuit dacă trimit nişte scrisori de intenţie acum şi (posibil că) aş avea şansa unui loc peste câţiva ani. Să vedem. Deocamdată visez la cai verzi pe pereţi să-mi deschid un atelier de creaţie de obiecte decorative sau altele cu vânzare, deşi piaţa e suprasaturată, iar într-un oraş aşa de mic ar muri îngropat în datorii, visez să mă apuc să scriu iar o poveste pentru copii (am deja o idee), să mai pictez câte ceva, să-mi pun laminat, să-mi renovez şi reamenajez cămara, care şi-aşa e prea îngustă, să termin de citit nu ştiu ce carte, să-mi mai iau un raft, o pernă pentru scaun cu husa aferentă, să pregătesc daruri, că acuşi vine Crăciunul, şi mai ales să schimb nişte componente la tractorul de la care bloguiesc (şi nu mai termin o dată, Doamne, ce prolifică sunt azi, ce-o fi cu mine?) şi care îmi fac desktopul amar şi plin de punctuliţe, dunguliţe şi alte năzbâtii. Hai, bâşti, că terminai!

Un peseu mititel: turcul fumează mahoarce al căror damf puturos migrează din baia lui într-a noastră prin nişte găuri (încheieturi incomplete de zid) insesizabile. Ca s-o scurtez: la noi în baie pute fără speranţe de mai bine, dacă nu intervenim. Cum?

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

16 octombrie 2007

Nimicuri binefăcătoare sau frustrante

* De când m-am mutat aici, de aproape 3 ani, îmi doresc să scap de trei piese de mobilier rămase plocon de la proprietarul de dinainte, de care ne-am folosit cu vârf şi îndesat fiind extrem de comode, dar care erau incredibil de urâte, mari, demodate, roase de un animal şi care ne stăteau în drum. Multe discuţii au pornit pe subiectul ăsta, fiindcă aruncatul pur şi simplu al mobilei ne costă bani în acest oraş, aşa că trebuie transportate în vecinătate, cel mai sigur pe la soacră-mea unde e gratis, dar de unde remorcă, păi de la Joseph sau de la Manfred, păi da, şi când te duci, păi nu ştiu şi uite-aşa am tărăgănat-o. O altă soluţie ar fi fost să întrebăm pe cineva. Pe unul din beţivii din capătul străzii, că aia sunt sigur amărâţi. Pomană curată. Salvarea a venit într-o bună zi când am realizat că noul nostru vecin, un turc care a zis că nu rămâne definitiv aici (ce bine, că am vrea noi să luăm şi apartamentul în care stă, dacă avem bani, să vedem cum facem rost), nu ar putea refuza oferta noastră generoasă de a lua în primire 3 chestii de şezut sau întins pe ele confortabil şi gratuit. Aşa l-am rugat pe D să îl întrebe: nu vrea? Şi vine D şi zice: ştii ce mi-a răspuns? Vrei să le arunci şi nu ştii unde? :)) Omul şi-a dat seama imediat că vrem să scăpăm de ele. În fine... Speranţele mele de a avea în sfârşit spaţiu şi de a rearanja restul de mobilier din casă, exact aşa cum îmi imaginam deja de la un timp, s-au năruit din nou. Până alaltăieri când ne-am trezit cu el la uşă că vrea să le ia, temporar până îi vine nu ştiu ce comandă care mai întârzie vreo două luni (?). Na gut, l-au ajutat şi D cu socru-meu (care tocmai sosise în vizită) să le care şi au dispărut imediat. După ce-au plecat babacii, ghici ce am făcut! Era cam târzior, dar nu oră de culcare. Dă-i şi mută. Scoate cărţile dintr-un raft pe care l-am întors pe colţ, mută masa, mută computerul, tot ce era pe masă, aspiră, întoarce patul. Am făcut o "Arbeitsecke" şi o "Schlafecke". Nu mai am computerul direct lângă pat. La TV nu se mai poate vedea decât din pat, dar nu-i bai, că funcţionează doar seara vreo 2-3 ore. Ştiu eu ce ştiu. Dacă mobila se întoarce, nu mai are unde. Aşa se hotărăşte şi D s-o arunce, dacă nu cumva ne ajută turcul. Aşa ca între vecini binevoitori şi amabili ce suntem. :D

* Comentariul unui tip la ultima mea poezie de pe atelier m-a dat pe spate. E normal, nu? Dar să nu exagerăm, că mă umflu în pene şi nu e bine... :))

* Ce-am mai făcut? Duminică am "trântit" o prăjitură delicioasă cu mere. O reţetă găsită pe un forum.

* Sâmbătă m-am întâlnit la supermarket cu fostul meu profesor de germană de la Intregrationskurs. Am sporovăit o vreme, apoi mi-a scris un email şi ne-am dat întâlnire.

* Sâmbătă noaptea ne-am dus cu lanterna la Trödelmarkt la Schwelm, că aşa procedează unii ca să "prindă viermele", adică să găsească bunătăţi care dispar repede, şi am ajuns prea devreme. Străzile erau pustii. Vreo doi-trei se instalaseră deja. Ne-am ales cu două furculiţe cu gât spiralat, apoi n-am mai avut răbdare să mai aştept. D o ţinea una şi bună că hai să mai aşteptăm, eventual hai să profităm de timpul ăsta mort şi să alimentăm şi noi la o benzinărie. Eu am prins momentul, eram obosită că nu stătusem deloc toată ziua, mi-era cam rău în maşină, îmi fusese şi la venire, şi am insistat să mergem acasă. Era D cam dezamăgit. Am ajuns, m-am băgat în pat şi am adormit instantaneu, ca o pruncă, aşa cum zice Vio. Tot restul nopţii am visat numai vechituri din Trödelmarkt.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

12 octombrie 2007

Aufpassen!

Pe mine m-a născut mama împiedicată. Adică vreau să zic: pe drum să ies afară m-am împiedicat şi am lungit un pic naşterea. Şi de-atunci mă împiedic periodic, adică fie de vreo treaptă, fie mai intru în câte-un gard, mă lovesc de lucruri prin casă, calc în gol sau dau cu capul în stâlp. Cum? Nu ţi-am povestit? Ba chiar mi s-a întâmplat de două ori :O. Păi eram eu ceva mai de-o şchioapă aşa şi mergeam pe o străduţă din cartier, pe un trotuar îngust şi mă holbam prin grădinile oamenilor. Şi unde nu mă trezesc c-o izbitură pe-o jumătate a feţei. Mi-a luat câteva secunde să mă dumiresc şi aşa am observat şi stâlpul care trona în mijlocul drumului meu. A doua oară s-a întâmplat într-un mod asemănător. De alunecat pe gheaţă nu mai vorbesc. Mi s-a întâmplat de nu ştiu câte ori să "îngenunchiez" în faţa cuiva şi să mă simt aiurea. Astăzi mi-a revenit rândul la porţia de căzături. Mai exact am intrat cu bicicleta în gard. Am traversat o străduţă circulată, am vrut s-o iau pe trotuar şi în acelaşi timp să o iau la stânga. Am apreciat prost şi am spart o plăcuţă reflectorizantă din faţă. Mai mult, am stricat lanterna. În fine, m-am ridicat repede, m-am uitat să văd dacă m-a mai văzut cineva, nu prea era nimeni, decât o tipă cu căţel care credeam că dispăruse. Din faţă venea altcineva. M-am urcat la loc pe bicicletă, am mai mers vreo 30 de metri şi am observat că generatorul lanternei mele s-a blocat pe roată. Am dat să mă opresc, după ce-am trecut de persoana cu pricina şi am mai tras o căzătură. :))
În fine, nu există ocazie în care mă plimb cu bicicleta şi în care să nu mă lovesc de ceva. Nu am de ales şi mă ridic. Ridicol, neridicol, se poate întâmpla oricui. Un prieten îmi spunea să mă bucur că ridicolul îi distrează pe alţii, înseamnă că am făcut o faptă bună. Iar de căzut o să mai cad. :P Deh...


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

11 octombrie 2007

Poveste neterminată

A fost o dată un omuleţ căruia nu-i plăcea să rişte. Avea o serie de idei fixe şi se ţinea de ele cu dinţii. De asemenea nu exista obiect cumpărat de el pe care să nu-l ferească de mâna neştiutoare sau "răuvoitoare" a vreunui străin, fie el şi din neam. Recunoştea cea mai mică urmă străină ce se abătea pe vreunul dintre preţioasele obiecte. Maşina pe care o conducea nu încăpea nici măcar pe mâna propriului fiu, care de altfel conducea una identică. Pentru iarnă şi-a prevăzut autoturismul din dotare cu una bucată două perechi de cauciucuri speciale de sezon pe care le montează tacticos an de an. Să dea Domnul să nu ningă de Crăciun tocmai în ziua când se va revedea cu neamurile (inclusiv alea venite de prin străinătăţuri) la petrecerea sfintei sărbători unde abia aşteaptă să înfulece Berliner Brot, Stollen şi alte bunătăţuri cu marţipan, ciocolată şi condimente, că şi dacă se pune strat de trei centimetri măsuraţi cu rigla, el nu mai pleacă de acasă. E prea multă zăpadă. Eventual, nici nepoţeii nu şi-i va primi în week-end-uri, de animale în locuinţă nici nu se discută. Chestie de tabieturi, de ore fixe, de deranj etc.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

10 octombrie 2007

Mici fleacuri angoasante

Am senzaţia că frecventez locuri în care nu (mai) am ce căuta. Că insist să mă văd sau măcar să păstrez o legătură cu persoane cu care am avut tangenţe la un moment dat, care au trecut pe lângă mine şi care acum îşi văd mai departe de viaţa lor acolo unde sunt. Sun şi mă autoinvit, dar am mereu nesiguranţa că nu-s binevenită. Că uşa la care bat mi se deschide de complezenţă, doar fiindcă am bătut. Undeva în trecut deschideam uşa unui secretariat de şcoală dinăuntrul căreia se auzeau voci enervate de femei deranjate, ca şi cum tărâmul pe care păşisem nu era pentru mine. Mai târziu - aceeaşi corvoadă în faţa unor alte uşi din spatele cărora nu mă mai înjura nimeni. Mă fâţâi de nu ştiu câte ori înainte să formez un număr de telefon. Răspund foarte rar când acesta sună şi sunt sigură că nu neapărat cu mine vrea. Rareori cer ajutorul cuiva, mă doare gura să cer înapoi ceea ce-mi aparţine, să cer să mi se schimbe un lucru cumpărat în pripă. M-am învăţat singură acasă şi aşa mi-e cel mai bine, chiar dacă cealaltă jumătate din mine caute să comunice. Încă nu am rezolvat mare lucru din cele ce mi-am propus. Şi uite-aşa nu îmi mai place să spun ce fac, fiincă nu fac mai nimic. Timpul trece pe lângă mine. Bye, bye...


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

08 octombrie 2007

...

Să nu îţi smulgi podoaba capilară când te gândeşti că unul se "chinuie" singur de bunăvoie pentru bunăstarea unei grădini în mijlocul unui oraş, iar restul nu ştiu cum să facă să i-o distrugă fie din interese proprii, fie pur şi simplu din răutate? Un om care ştie ce înseamnă pădurea, a cărui gură de verdeaţă îşi va afla sfârşitul o dată cu el... Vezi detalii aici.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

07 octombrie 2007

Petiţie online

Neamul poate că nu se va mântui pe banii tăi cu o catedrală dacă petiţia la care eşti îndemnat să semnezi nu ar avea un cuvânt de spus. Aş putea spune că-i un fel de "cooperativa munca în zadar", dar şi dacă taci, tot nu rezolvi nimic, decât eventual te uşurezi la buzunare. Also, dă-i drumu'!


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

05 octombrie 2007

Also

Proiectul "Bookaholics" nu rezistă. Pe scurt, ideea este entuziastă şi entuziasmantă. Se propune o carte sau mai multe, se votează, se dă timp de citit, apoi se discută. Cineva trebuie cumva să scrie despre acea carte, cum (l-)a impresionat(-o) pe el (ea), să scrie câteva rânduri măcar. Fără aceste texte pe care măcar unii dintre membrii clubului ar trebui să le scrie, existenţa blog-ului nu prea ar mai avea sens. E un club de cititori "înrăiţi". Dar fie leneşi, fie cu criză de timp, fie n-au citit cartea, fie au citit-o acum prea mult timp, fie nu se pricep să scrie despre ea, fie cu alte motive care îi împiedică să participe aşa cum ar fi ideal. Şi atunci ce te faci când nimeni nu îşi dă nici măcar un pic silinţa să scrie ceva când termenul a trecut deja? Nu-ţi vine să îţi bagi picioarele? Cu o listă întreagă de amatori, din care doar doi-trei îşi mai scot capul din fular. Iar alţii scriu pentru ei înşişi sau pentru alte comunităţi. Nu, mersi, nici eu nu mai vreau, şi înţeleg dezamăgirea Danei. A doua deja.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

:P

Am 60 de bulbi de lalele şi 12 de narcise. Ghici cine şi câte găuri o să facă în pământ începând cel mai posibil de astăzi?
În plus, mai am o sută de bulbi de Miniatur Agapanthus pe care nu ştiu unde sa-i pun, fiindcă băiatul ăsta într-un moment de "ceaţă" nu s-a uitat că au nevoie de nişte condiţii mai speciale.
Plus încă un trandafir. Mirositor :D

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

03 octombrie 2007

10:38

ceasul tău – două limbi încremenite
tăcerea lor – o pereche de cizme plecate la plimbare în alt oraş
pe o altă zăpadă inexistentă
e scârţâitul parchetului sub vecinul de deasupra
scrâşnetul rablei cu ecran de pe comodă
sfârşitul lumii, baby...
etajul unu de sub mansarda cu pereţii şubrezi se clatină
parfumul tău de pe pernă
se duce naibii cu el, sub el

baby, in my love there’s no place for passion
10:38
ziua în care niciodată nu spui nimic şi ştiu
sunt zece ani de când îmi amintesc de tine
în această zi
un zece cât un covor de rugăciuni irosit şi-un playlist gol
un petec de hârtie cu antet cât o minciună prin care îţi declar
baby, there’s no place for passion
aşa cum n-am auzit niciodată
spunându-se

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

01 octombrie 2007

Fobie în dezvoltare

Dacă stau cu geamurile deschise şi e un pic de linişte în casă şi pe stradă, se poate auzi din când în când vuietul câte unui avion care brăzdează cerul şi, în cel mai sigur caz, care aterizează pe unul din aeroporturile din apropiere (Düsseldorf sau Dortmund). Sunt la vreo 40km de noi, dar e suficient. Uneori mă sperie seara târziu când după ce am dat stingerea îmi mai arunc ochii pe geam şi zăresc nişte luminiţe pâlpâinde ca de OZN. Îmi revin instantaneu când îmi amintesc vuietul specific. De-aici şi până la a-mi imagina că într-o bună zi o să cadă unul peste casa (zona) în care locuiesc nu mai e mult. Şi cel mai mult mă apucă aşa o strângere în piept când mă gândesc că trebuie să zbor. Mi se trage de la zborul din ianuarie, când pe o vreme ok (nu furtună, nu ploaie, ci doar relativ senin) aterizarea a avut parte de ceva turbulenţe inexplicabile pentru noi ăştia profanii care ne-au dat palpitaţii. În vară am zburat din nou cu o companie low cost care mi-a inspirat un dram de neîncredere, mai ales la întoarcere (deşi ambele zboruri au fost superok) când a trebuit să suportăm o modificare în program, o întârziere specifică de câteva ore, cu check-in la timp, dar cu un aşteptat îngrijorător şi cu o serie de scuze manifestate în sandwich-uri gratis care nu m-a încălzit. Două ore de zbor cât un veac pentru care aş fi avut nevoie de un somnifer puternic. Şi D asemenea. Uite-aşa am descărcat eu o serie de adrenaline azi-noapte chinuindu-mă să adorm şi gândindu-mă la ziua în care vor trebui ai mei, toţi 4, dintre care doi n-au zburat deloc, să călătorească (şi să mă viziteze) cu aceeaşi companie. Nu mai e mult până atunci. Cred că se trăgea de la cacaua cu lapte pe care am băut-o mai pe seară şi care mi-a alungat fără îndoială somnul. Nu mai fac. Şi cred că mă las şi de avioane. :-S :-p


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

29 septembrie 2007

Yay



Sunt cetăţean al Republicii Gramo. Detalii aici. :D



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Părerea mea care nu e nici o părere

Apropos de icoane în şcoli. Rândurile următoare sunt o opinie dintr-un subsol de însemnare de la Gramo. Am mai adaptat-o un pic şi m-am hotărât s-o păstrez şi aici.. :P

Am prins icoanele pe pereţi la şcoală destul de târziu. Mai întâi m-am bucurat vreo 3 ani jumate de figura răposatului, pe vremea căruia (poate nu) întâmplător treceam în drum spre şi dinspre şcoală pe lângă o biserică. În special sâmbăta când ieşeau tantiile cu colivă de la pomenit şi primeam uneori o groază pacheţele întregi pe care le devoram fie la faţa locului, fie mergând acasă. Până ajungeam în faţa blocului, ca să nu mă vadă careva cu ele. :P
Aşa am cunoscut-o pe vremea aia şi m-am împrietenit cu ea (şi nu numai eu, ci şi o mulţime de alţi copii din cartier) pe femeia de la lumânări. Era o tipă extrem de evlavioasă şi avea drag de copii. Cu ea am făcut primele "ore" de religie, total necondiţionat, pe şest, desigur, seara în biserică. Atunci am învăţat mai multe rugăciuni şi cântece, atunci ne povestea despre tot felul de minuni şi altele. Era destul de fascinant acolo seara cu liniştea din biserică şi doar cu două-trei lumini aprinse în câte un colţ.
Religia în şcoală m-a prins în clasa VI-a sau a VII-a, o vreme m-a fascinat şi acolo. Prezenţa icoanei nu m-a influenţat în nici-un fel. Eram deja oarecum îndoctrinată. Dar nu definitiv.
M-am căsătorit cu un evanghelic botezat ortodox doar ca să se poată cununa cu mine şi m-am mutat într-o zonă în mare parte reprezentată de protestanţi care nici măcar nu îşi fac cruce. Aici m-am confruntat cu un alt fel de concepţie în ceea ce presupune învăţătura creştinească, m-am îndepărtat de ritualul ortodox, m-am îndepărtat de orice ritual (mai puţin o simplă rugăciune înainte de culcare, ca un talisman) şi am rămas doar la singura concluzie că Dumnezeu e unic indiferent de religie, că El este puterea superioară de pretutindeni şi cam atât. În rest, o simplă icoană pentru care s-a făcut atâta tamtam nu cred că incomodează pe nimeni, atâta timp cât nu se abuzează cu opulenţă (ca în cazul prezentat aici) de însemnele bisericeşti şi nu se impune absolut nimic din învăţăturile religioase. Copiii de prostestanţi vizitează periodic nişte lecţii în cadrul bisericii până la vârsta de 14 ani când se petrece ceea ce se numeşte "confirmare". Cu alte cuvinte, la vârsta asta copilul este suficient de matur să decidă singur dacă învăţăturile l-au convins de existenţa lui Dumnezeu (şi astfel acceptă botezul) sau rămâne ateu şi îşi vede de ale lui. Cine mai are dreptate aici? Fiindcă protestanţii se bazează pe Scriptură şi o urmează, iar ortodocşii (posibil şi catolicii) impun o serie de canoane despre care biblia nu pomeneşte. Posibil, fiindcă, ruşine mie, m-am apucat să citesc Biblia (am citit eu, oricum, o variantă povestită) şi m-am împotmolit la Geneză. :) :P


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

26 septembrie 2007

Noapte bună, copii

E timpul să dormiţi. Sandmänchen a trecut de mult pe la voi şi şi-a împrăştiat nisipul fermecat dătător de somn. Nu vă mai trebuie poveşti. La revedere Albă-ca-Zăpada, Făt-Frumos, Tom Degeţel, Cenuşăreasa şi toţi ceilalţi. Poveştile nu sunt pentru copii, ci pentru oameni mari. Poveştile sunt crude şi cauzatoare de coşmaruri. În grădiniţă se pune praful pe cărţile cu poveşti. Nu vă speriaţi, dragi copii, nu o să mai ştiţi ce-i aia frică, cei ce vă povestesc vă mint, fiindcă deformează intenţionat povestea ca să nu vă sperie. Şi dacă-i pe-aşa, să se-arunce şi toate tancurile, puştile şi săbiile, toate surprizele de ouă din ciocolată, să se desfiiţeze toate jocurile cu ciuruit de personaje şi toate desenele animate pline de vietăţi oribile. Chiar şi Tom & Jerry, Popeye şi Bugs Bunny. Că nu vă trebuie. Nu vă mai faceţi probleme, IKEA îşi cere înapoi scaunele prost concepute de la care copiii se pot îneca ducând la gură amortizoarele de cauciuc cu care au fost inconştient prevăzute.
La revedere condiţii riscante de viaţă cu care am crescut până acum fără probleme.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

24 septembrie 2007

Trödelmarkt

Mare Trödelmarkt mare, ieri în Wuppertal-Vohwinkel. D zice: hai şi noi! Nu mai fusesem de vreo doi ani. Pentru cine nu ştie, Trödelmarkt sau Flohmarkt e un târg de vechituri la care se-adună fie diverşi dealeri, fie (în cea mai mare parte) particulari care au o seamă de obiecte vechi şi vor să scape de ele. Târgurile astea au foarte mulţi fani, fiindcă poţi găsi lucruri uneori în stare foarte bună şi le poţi cumpăra cât se poate de avantajos. Ba chiar le poţi negocia, ăsta-i farmecul. O categorie aparte sunt colecţionarii. De obicei ăştia îşi fac apariţia cât mai de timpuriu posibil ca să prindă "bucăţile" cele mai bune. Nu mult mai era până să ne hotărâm şi noi s-o luăm din loc mai spre miezul nopţii aşa, când tarabele nici măcar complet amenajate nu sunt. Cam pe la ora asta mişună colecţionarii cu lanternele în mână după Schnäppchen. Şi zic: nu, tu, dragă D, eu vreau să dorm să mă odihnesc. Ce să fac eu cu lanterna? Nici nu văd bine :P. Cine are experienţă, are. Aşa că ne-am dus la culcărică, n-am putut adormi de grijă, iar peste vreo 4 ore am luat un Frühstuck rapid şi am întins-o la Wuppertal. Am lăsat maşina într-o parcare la capătul de linie din Oberbarmen şi am continuat plimbărica noastră cu trenul suspendat. Cine vine la Wuppertal, musai să se plimbe cu Schwebebahn-ul, ca e unic şi cel mai bătrân din lume (peste 100 de ani) şi n-a căzut decât o dată. Ba cu el s-a plimbat şi-un elefant care a căzut şi nişte pinguini până la Zoo. :D
Undeva pe la penultima staţie ne-am dat jos din tren, iar dedesubt era strada pliiină de-o parte şi de alta (pe o lungime de vreo 2km) de tarabe cu bunătăţi. Unii Trödleri aveau obiectele frumos aranjate, alţii erau mai dezordonaţi. Nu contează. Era ora 7. Începea să se crape de ziuă, iar prin târg mişunau deja o groază de inşi. Unii apucaseră deja "viermele". Cu fiecare oră, oferta devine din ce în ce mai neinteresantă, fiindcă oamenii cumpără. Lucruri mişto de colecţie: păpuşi, cărucioare de păpuşi, felinare, lămpi cu gaz, telefoane, ceasuri, radio-uri, râşniţe de cafea, mori de piper etc, toate vechi, în stare mai mult sau mai puţin bună, care au aparţinut cândva unei bunici şi care un pic recondiţionate şi bine puse în evidenţă pot fi nişte decoruri fantastice. Casă mare să ai pentru ele. :D Unii caută şi oliţe de noapte. De orice fel. Am văzut-o ieri la tv pe una care umblă defel prin Trödelmarkt-uri după aşa ceva. Avea un etaj plin. Muzeu, nu glumă.
Cea mai largă a fost desigur oferta de porţelănării, tacâmuri, cristale şi pahare, seturi complete sau desperecheate. Astea rămân cam ultimele pe mese şi cred că într-o ultimă instanţă ajung să fie sparte fără milă (numai ce e porţelan) pe la câte un Polterabend (o petrecere de dinainte de nuntă care se practică pe-aici din superstiţie). Ne-am rupt şi noi picioarele preţ de vreo, fără glumă, nouă ore. Am rupt inima târgului pe care l-am străbătut în lung şi în lat. Nu prea am ştiut ce să caut, dar mi-au venit pe drum nişte idei şi bineînţeles nu am neglijat cărţile. Erau foarte multe cărţi, din păcate majoritatea kitschuri, dar printre ele, cu nu prea multă răbdare am găsit vreo patru care sper eu să merite, toate în germană, una complet nouă, două de Paul Auster, una de Wladimir Kaminer şi una de Arundhati Roy pe care am plătit în total 5,50 de euroi. Cred că e timpul să mă reapuc să mai citesc şi în limba ţării adoptoare, chiar dacă o să mă chinui o vreme şi n-o să pricep mare lucru. :) :P În rest (nu prea aveam chef să spun, dar hai) m-am ales cu câteva chestii de care am nevoie prin bucătărie, majoritatea nefolosite, deci în condiţii foarte bune. O vreme mi-or fi de folos. :D
Următorul târg: peste vreo 3 săptămâni la Schwelm, ceva mai aproape. Să vedem. :D

PS - Pe foc am prima mea dulceaţă de struguri. Miam. :D

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

21 septembrie 2007

Haos la gară

Există undeva vreo mică eroare care dă peste cap bunul mers al lucrurilor în gara mare a Berlinului? Dacă da, unde?

Din experienţa noastră, pe scurt: Ajunşi cu trenul rapid ICE la Berlin, ne-am dus la un centru de informaţii turistice (pentru care am dat câteva ture ca să-l găsim) şi apoi hai să ne îndreptăm spre zona de unde ne putem urca într-un SBahn (tren personal) care circulă cu un tempo de autobuz sau de metro (detaliu mai puţin important).
Gara arată destul de futuristic, curată, cu restaurante, magazine inclusiv de cristale nuştiudecare (că n-am chef să dau nume), cu trepte rulante, lift şi panouri de afişaj. Dacă te duce mintea (şi mă mai duce şi pe mine uneori, ceea ce s-a întâmplat şi de data asta, norocul meu :))) poţi observa pe panourile din dreptul şi de deasupra scărilor rulante diverse simboluri care te ajută la orientare. Şi am ochit şi eu întâmplător unul dintre ele: pe ăla care trebuia. Undeva la etajul 1. Cumva cred că eram destul de aproape. Mă trezesc cu ai mei (3 inşi, nemţi): "hai cu liftul". În mintea mea: "normal, pentru ea (fiindcă are o dizabilitate motorie) e mai uşor". Ne urcăm în lift şi apăsăm pe OG1 (etajul 1). Liftul, ca să ne facă o favoare, vorbeşte şi ne spune unde suntem. Cel puţin afişează undeva. Ne dăm jos din lift, "nu suntem unde trebuie". Cred că eram de fapt bine. Caută D un plan de plecări pentru trenuri personale: "fantastic, nu scrie (nu e) nicăieri". În faţa ochilor mei "urla" un panou pe care se afla un S mare alb într-un cerc verde (sau invers, în fine). Ceea ce era clar, SBahn-urile pleacă numai dintr-o anumită zonă (aia indicată de panou). Ceea ce era destul de clar că trebuie să ne îndreptăm într-acolo şi mai vedeam noi mai apoi. "Nu, hai înapoi în lift". Este de necrezut. Între timp mai întâlnim şi pe alţii în/la acelaşi lift la fel de rătăciţi ca noi (ba chiar de mai multe ori), exclamând că "n-au mai pomenit un aşa haos tocmai în gara mare". Că "de fiecare dată se întâmplă aşa". Aşa că mai facem o serie de ture cu liftul în sus şi în jos, o plimbare de care aveam neapărată nevoie neştiind la ce etaje ne aflăm (sic!). Până într-un final când au ajuns tot la concluzia indicată de mine. Accesul la SBahn se face de la etajul 1.
Aş fi vrut să redau "povestea" cât mai clar posibil. Timpul (o săptămână şi un pic) şi-a pus pecetea pe memoria mea şi posibil pe veridicitatea tuturor detaliilor. În mare parte, garantez totuşi că nu mint. M-am plimbat gratis cu liftul din Berlin-gara-mare. :D

PS- Apropos de biciclete, că tot am citit la Gramo. Ce frumos şi ce degajat circulă bicicliştii prin Berlin. Chiar pe şosele. Şi nu se tem de maşinile din trafic. Nu dă nimeni peste ei. Cele mai multe biciclete le-am văzut de altfel la Münster şi la Amsterdam. Vreau şi eu aşa. :D Şi mai puţină teamă, din partea mea.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

20 septembrie 2007

Jocurile şi jucăriile copilăriei mele

Că tot şomez de la o vreme. Provocare de la Gavagai: ce şi cu ce mă jucam când eram de-o şchioapă.

Nu pot spune că am dus lipsa jucăriilor, deşi n-aveam extraordinar de multe. Aveam talentul să strâng şi să păstrez în condiţiile în care mai aveam şi-un frăţior tembel. Jucăriile lui nu rezistau niciodată multă vreme întregi. Părinţii mei aveau grijă să cumpere în timp o seamă de jucării pe care ni le dădeau în special (dar nu numai) de Moş Gerilă. Într-un an s-a nimerit să primim, fără glumă, câte un sac de jucării fiecare. Din care s-a ales din păcate praful, fiindcă le-am cărat cu noi la ţară şi ba le-au furat alţi copii, ba pur şi simplu s-au stricat sau s-au pierdut.

Am avut şi eu maimuţă din-aia de cârpe cu salopetă, de care zice terorista, (ba chiar două la un moment dat), căreia i-am făcut şi "operaţie" pe burtă. Mi-a fost dragă multă vreme. Am avut tot felul de păpuşi dintre care îmi amintesc una de cauciuc (inclusiv parul "desenat") pe care o chema Irina, mai era una cu capul spart (i se desprindea calota) care nu părea a fi producţie românească, apoi mi-am dorit multă vreme o păpuşă cu părul lung, aşa cum mi l-am dorit şi pe-al meu, fiindcă mama mă tundea mai mereu destul de scurt. Admiram orice femeie cu părul lung. Şi am primit una cu nume pretenţios.
Mi-am dorit păpuşă mare, am avut şi de-aia. Apoi păpuşă de cârpe cu cap ţuguiat. Apoi bebeluş. Apoi păpuşă din-aia gen Barbie, de care mi-am cumpărat singură într-un final şi de care mi-a fost ciudă la scoaterea din ambalaj când am observat că era pe jumătate cheală (adică porţiunea de păr prinsă în creştet acoperea o porţiune cheală). Păpuşa asta am ascuns-o multă vreme sub comoda cu televizor, fiindcă nu voiam să descopere ai mei pe ce mi-am aruncat banii.
Am avut şi un Pinocchio tot de cârpe, prima mea păpuşă cred, pe care am salvat-o de undeva dintr-o magazie, fostă uscătorie de bloc, când a trebuit să repet manevrele de handling la pediatrie. Am vrut s-o iau cu mine, dar maică-mea mi-a recomandat s-o las să mă aştepte, că mai vin şi eu pe-acasă.
Apoi am mai avut o bucătărioară minusculă cu sertăraşe, crăticioare, masă, scaune. Am avut multă vreme o pungă plină de cârpe şi petice pe care o tot căram cu mine de colo-colo şi din care îmi plăcea să confecţionez (mai degrabă visam eu că o să fac şi o să dreg) haine pentru păpuşi. Am avut trusă medicală. Am avut gherghef de ţesut şi de cusut. M-au fascinat întotdeauna activităţile astea artizanale.
Cât eram mai mici, îl păcăleam pe frati-miu şi ne jucam "de-a doamnele". Îi dădeam păpuşă, diverse recipiente. Ne aşezam fiecare de fiecare parte a patului. Dădeam bureţii jos şi făceam din ei fotolii. Foloseam şifonierul pe post de lift. Ne plictiseam repede, mai ales frăţiorul, şi rămânea de fiecare dată o debandadă pe care trebuia desigur (mare corvoadă!) să o strângem. Ne plăcea să ne ascundem în lada patului. Să ne rostogolim în jos pe jumătatea verticală a canapelei.
Uneori dădeam cărţile jos din bibliotecă şi ne jucam de-a librăria. Şi să nu uit, uneori ne aşezam tot aşa, de fiecare parte a patului, ca după nişte baricade, de unde aruncam unul altuia tot felul de bileţele de hârtie pe care scriam tâmpenii şi care ne distrau nemaipomenit.
La ţară ne jucam cu căruciorul de butelii, la care mai înhămam uneori şi un câine mic, agitat şi entuziast. Îmi plăcea să întărât câinii nervoşi (reacţie în lanţ).
Obiectele periculoase gen cuţite, chibrite şi altele nu m-au tentat. Dar m-a tentat o chestie de fier cu gaură pe care mă aşezam şi o foloseam pe post de toaletă.

Ceea ce mi-am dorit extrem de mult şi tot n-am avut a fost o maşinuţă din-aia cu pedale şi volan pe care mi-o imaginam conducând pe stradă pe lângă maşinile adevarate. Cam astea ar fi, în mare.
Şi fiindcă e leapşa, provoc şi eu pe Medeea.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

17 septembrie 2007

Înapoi acasă

O iau pe scurt. Berlinul e un oraş uriaş care s-a schimbat mult atât după război cât şi după revoluţia din 1989 (deschiderea porţii către vest). Nostalgicii ştiu de ce. În orice caz nu în rău. Trei zile sunt superpuţine ca să poţi vizita tot ce ţi-ai propus, chiar dacă aceasta este doar o infimă parte din mulţimea de atracţii turistice.
D. şi-a făcut foarte conştiincios temele (îi place tare mult să se organizeze şi să planifice) şi a făcut un program cu tot ceea ce înseamnă vizite, muzee, străzi, orar, mijloace de transport, aproximare de costuri etc. Ce bine că el organizează şi eu "degust" direct. Chiar dacă acest program a fost o mare alergătură, o întrecere cu timpul, nu am nimic de regretat. Sunt multe (şi în acelaşi timp foarte puţine) lucruri pe care le-am bifat pe listă (într-o ordine aleatoare):

* palatul Charlottenburg (reşedinţa regilor Prusiei), în mare parte distrus şi restaurat
* cele două centre est/vest cu o mulţime de mall-uri
* piaţa Postdam - trasată de o dungă deasupra căreia se afla un zid acum 18 ani
* Friedrichstraße (cu magazine pentru sclifosiţi, cam cum e Königsallee în Düsseldorf, sper să nu mă încurc)
* KaDeWe (magazinul vestului)
* turnul TV (cu văzut panorama de sus noaptea)
* Alexanderplatz
* colecţia "Picasso und seine Zeit" în muzeul Berggruen
* Brandenburger Tor, evident
* Pariserplatz şi bulevardul "Unter den Linden"
* o tură contracronometru în insula muzeelor din care am acoperit muzeul de antichităţi (cu capul lui Nefertiti), galeria naţională de artă (cu opere din sec XIX) şi muzeul Pergamon (cu templul din Pergamon, poarta din Ishtar şi arta scrierii babiloniene şi secţia de artă islamică)
* domul berlinez cu cavoul dinastiei Hohenzollern (un cimitir de cripte, majoritatea în formă de sicrie, impresionant de sinistru, zic eu).
* biserica "ruj cu pudrieră" (Keiser-Wilhelm-Gedächtniskirche)
* biserica Nikolai şi casa Knoblauch
* Weltuhr (ceasul lumii) unde îşi dau majoritatea întâlnire
* un pic din Wannsee şi vila Max Libermann
* muzeul de instrumente muzicale (pe ultima sută de metri)

Restul ne rămâne pentru altă dată. Musai! :)
Ceva poze poţi vedea aici.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

16 septembrie 2007

Also

M-am întors. Fu frumos, fu bine (cu excepţia unei perechi de picioare "rupte"), se termină prea repede. Povestesc mâine, dacă îmi tihneşte.
În rest, la ceva timp după operaţia de astă primăvară, am din nou ceva dureri vagi de burtă. Mă duc să mă împuşc.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

11 septembrie 2007

Ausflug

Berlin, Berlin, wir fahren nach Berlin! Aşa strigau nemţălăii anul trecut sperând la o finală de campionat. Aşa strigăm noi azi, fiindcă mâine dimineaţă avem tren. Trei zile picioare să am, că de pingele nu mi-e milă. :D Hai, pa!

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

10 septembrie 2007

Chestie care îmi smulge podoaba capilară

"...Filmarile au inceput saptamina trecuta. Rolul protagonistei, Eva, va fi jucat de celebra actrita Vanessa Redgrave (foto), careia..."
Întrebare: cine este, domne, această Vanessa Redgrave?
Nu este prima oară când aud alăturându-se numelui unui artist (actor, muzician, mai ştiu eu ce, dar în special actor) epitetul "celebru" sau "faimos", ca şi cum numele ar fi insuficient, n-ar spune mare lucru celui ce-l percepe, decât dacă îl ridici la un anumit rang, demers de care de exemplu Brat Pitt nu mai are nevoie, fiindcă Brad Pitt e un brand, pe cand Vanessa Redgrave, nu o dată categorisită "celebră" (mi s-a întâmplat să surprind aceasta pe un post TV vorbind despre un film nemţesc în care joacă şi celebra sus amintită), este doar o actriţă mai puţin mediatizată al cărei talent ar sta sub semnul îndoielii.
Aş dezbate mai mult exploatând ideea cu pricina, dar nu mă pricep. Îl provoc pe Adi, asta numai în cazul în care îl interesează subiectul şi are ceva mai multe de spus. :P

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

07 septembrie 2007

Ziua în care nu mi-ai promis nimic

Mi-ar fi plăcut să-ţi scriu. M-aş fi aşternut infinită pe o mie de hârtii. Alături de mine aş mai fi desenat un trifoi albastru cu patru foi. Copia celui ce-l găsisem într-o carte. Norocul altuia dăruit fără conştienţă. Mi-a fost suficient să-mi imaginez că nu tu eşti acela căruia să mă trimit. Dar m-ai surprins. "Hai să facem un lucru de adolescenţi: să ne scriem. O să-mi scrii tu mai întâi, da?" Nu erai tu acela. Scrisul despre tine nu îţi era prieten. Doar îţi aminteşti cât de lacunar ai fost pe vederea aceea, tu cel ce plecaseşi de multă vreme. Ţi-erau suficiente "sunt bine", numele şi atât. Aveam îndoieli. Dar mă fascinai. Aşa că ţi-am scris. Ştiam că n-o să-mi răspunzi. După trei ani de tăcere m-ai rugat să nu-ţi reproşez nimic. Visam cu ochii deschişi în căsuţa veche de paiantă ascunsă într-un pliu de pământ. Te dusesem cu entuziasm în vârf de deal, mai sus de casă, acolo unde mă opream de fiecare dată să caut dincolo de orizont, să număr casele din vale şi turlele de pe dealul de dincolo de zăvoi, să urmăresc drumul până la munţi, să măsor timpul după poziţia soarelui pe cer, să ascult lăcustele certându-se de sete prin iarbă.
Ţi-am scris şi nu mai ştiu. Îmi studiam portretul recent redescoperit şi pus ca un afiş pe perete şi scriam probabil despre mine. Iar scrisorile mele te-aşteptau nedeschise de nici-o mamă curioasă pe televizorul din odaie. Autrecutzeceani din ziua în care m-ai rugat să îţi scriu, dar în care nu mi-ai promis nici-un răspuns.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Din lipsă de inspiraţie

Acum câteva luni mi-a făcut băiatul o surpriză şi m-a plimbat printr-un labirint undeva la tripla graniţă Olanda-Belgia-Germania. Am făcut atunci un filmuleţ cu telefonul (se explică astfel calitatea lui îndoielnică). Din păcate n-am mai avut memorie ca să pot prinde şi ţinta, dar, în fine... În labirint se întâmplă cam aşa:



PS - Să nu te surprindă, familia H. vorbeşte poliglot amestecat.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

06 septembrie 2007

Fleacuri, ciudăţenii, mărturii

1. Există (cel puţin) o cititoare (pe care întâmplator o cunosc) ce iubeşte la nebunie cărţile. De aceea, cărţile ei arată ca noi, fiindcă cititoarea noastră le lecturează aproape închise.
2. Limba română are o surioară geamănă care uneori mai calcă şi strâmb sau se uită câş. Posibil că regia a solicitat atât un traducător român, cât şi unul moldovean, fără să ştie că ei vorbesc aceeaşi limbă. Şi cu toate acestea, ei chiar nu vorbesc aceeaşi limbă. De-aia s-a inventat şi-un dicţionar, nu? Te rog citeşte cu atenţie şi ia aminte!




Lingvilecţia se află în prospectul din ouăle kinder cu surprize.

3. Vai ce copilaş drăgălaş! De curând a deprins mersul pe "două" picioare. Mămica răbdătoare îl îndeamnă să împingă de căruciorul de cumpărături cel colorat (special pentru plozi, de altfel), noua lui senzaţie, în direcţia dorită de ea. Limbajul lui include fără să-l doară ceva şi onomatopeele "au, au". Toată drogheria răsună de glăsciorul lui ca un clinchet îngroşat. Încăpăţânarea de a nu se despărţi de prietenul lui, căruţul, se lasă cu un mic accident, o căzătură sub vagoneta cu pricina şi o descălţare. Mama pare că-şi pierde răbdarea, dar nu îşi ia copilul în braţe. El trebuie să umble şi să descopere lumea. Două babe în spate par mai răbdătoare decât ea, ba chiar excesiv de amabile cu pruncul "năzdrăvan". O tanti pestriţă intrată şi ea de curând trage după ea un câine de care i-a fost milă să-l lase afară. Gemetele copilului enervează câinele. Copilul scăpat din mâna mamei plătitoare la casă împinge vociferând căruţul undeva prin dreptul câinelui. Câinele scapă un lătrat ascuţit, copilul se sperie şi începe să urle.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

03 septembrie 2007

Încă mai avem timp

'cause I wonder where you are
and I wonder what you do
are you somewhere feelin' lonely
or there's someone loving you?

Şedeam pe buza balconului sub care se căsca un hău sublim. Ce-ar fi să cad? Să mă las pe spate şi să cad? Nuuu, nu te las eu să cazi. M-ai luat rapid în braţe şi m-ai ridicat de-acolo. Leneveam întinşi pe canapea, noi şi nimeni. Unii, alţii sporovăiau pe-afară. Mai ţii minte cum mă mângâiai pe abdomen? M-ai luat din nou la dans aşa cum o făcuseşi cu o seară înainte şi-mi plăcea. Ţi-am fredonat şi a rămas cântecul. Aşa cum au rămas dansurile noastre, aşa cum au rămas insistenţele tale, aşa cum au rămas sărutul curios în miez de noapte pe-o stradă pustie, genunchii tăi, încreţiturile zâmbetului tău cald, "albastrule" pe post de alint şi entuziasmul meu.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

02 septembrie 2007

Band Of Horses

Băieţii ăştia sunt geniali. Mor după ei. Momentan sunt favoriţii mei, deşi sunt mulţi mulţi alţi muzicieni care pentru mine se află în această categorie. Îi recomand cu căldură. Cică pe 9 octombrie (mai puţin importantă data) apare noul lor album. Să văd cum pun mâna pe el. ;)
Până atunci mă delectez cu:



şi cu:



şi cu:



şi bineînţeles cu:



şi cu altele.

Dacă te-a mâncat curiozitatea, să ştii că ai ascultat (de sus în jos): "Monsters", "St. Augustine", "The Funeral", "The Great Salt Lake"


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Vreau propuneri de titlu



Am mâzgălit-o ieri. Din păcate n-am titlu. Mă ajuţi? Aştept propuneri. Din fericire originalul arată mult mai bine. Culorile sunt mai intense. Să văd cum pot regla fotoaparatul ca să obţin o poză mai bună.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

01 septembrie 2007

Rauchen verboten

În Germania, începând de astăzi, minorii nu mai au voie să fumeze în spaţii deschise şi nu mai au voie să cumpere ţigări. Tot de astăzi se interzice fumatul în gări şi mijloace de transport (trenuri, de exemplu). În unele landuri s-a interzis deja de o lună fumatul şi în cârciumi sau restaurante. E asta cea mai bună soluţie să dezveţi un fumător inveterat?


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

31 august 2007

Bineînţeles că lumea citeşte

Bucureştiul citeşte, provincia citeşte, şi diaspora citeşte, lumea citeşte. LuciaT vine cu o propunere. Un protest paşnic la Poarta Pangratti, marţi. Detalii la ea pe blog. Eu din păcate nu am cum să apar acolo, dar dau mai departe. Fiindcă şi eu citesc. :)


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

30 august 2007

Idee de furat

Mă întreb cum s-ar rescrie o carte, dacă aş zice "puf", iar unul dintre personaje ar dispărea din paginile ei. Pfff, ce plictiseală!... Trebuie să sap în continuare. :P Caut pisica Seagull. Mai am puţin şi termin cartea şi n-am ajuns încă la ea. Posibil că în cartea mea nu se află nici-o pisică ce poartă acest nume. A fost omisă la traducere. ;)) A fost ştearsă la redactare. Uite-aşa a vrut tipograful.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

28 august 2007

Norwegian Wood

M-a provocat Departea. Că tot stătea de multă vreme în raft aşteptând să-i vină rândul, am luat şi eu "Pădurea norvegiană" la lecturat. Sincer, n-ajusesem la Murakami până acum. E destul de lejer, poate puţin superficial, cum ţin unii să declare. Să zicem că e ok. Încerc să-mi imaginez toată această poveste în piele de (sună ciudat) ..."japonez". Poate că astfel îşi schimbă aerul neutral de roman obişnuit. Încerc să-mi imaginez de ce această melodie îl trimite pe Watanabe înapoi în visare/amintire. E simplu. Era melodia preferată a lui Naoko.
Nu pot să înţeleg cum pe o astfel de melodie cu un astfel un titlu (leitmotiv) poate Naoko să se simtă "de parcă s-ar fi rătăcit în pădurea adâncă, în care e frig şi întuneric şi nu vine nimeni să o salveze". Mie personal, această melodie nu îmi aminteşte decât de un magnetofon, de o seamă de musafiri (mai mult sau mai puţin), de tăvăleală pe covor sau rostogolitul pe jumătatea verticală a canapelei, de o sumedenie de jucării împrăştiate pe hol, de liniştea casei când eram doar noi, de placa de sticlă de pe masa din sufragerie sub care tata mai strecura câte-o fotografie de familie pe lângă mileu, de capacele de filme AZO Mureş care rămâneau după procesare, de filmele developate agăţate la uscat pe sârmă în bucătărie, de frăţiorul meu cel mic şi plângăcios şi multe altele. Este una drintre primele melodii pe care mi le amintesc cu totul de la cea mai fragedă vârstă posibil. De aceea am şi cautat-o multă vreme mai târziu neştiindu-i titlul. E una dintre favoritele mele. Dacă-i urmăresc textul mai atent este o parabolă. Dar melodia n-are a face cu nici-o pădure. Pădurea mi-o reprezint melodic cu totul altfel.



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

25 august 2007

Hmmm

Am un dezgust monstru de care nu scap până nu rezolv ceea ce stă deocamdată în time out şi până nu-mi vine o idee genială care se lasă aşteptată. Până atunci rămân, aşa cum s-ar zice, "pe drumuri".

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

24 august 2007

Pe faţă şi pe verso

Tocmai m-am hotărât să nu. Deşi un mic pas a fost deja făcut. Nu-i nimic, n-am semnat nici-un contract încă. Oficial aş fi început de la 1 septembrie. Acum poate că ştiu de ce n-am strigat în gura mare că mă duc nu ştiu unde. Eram încă în îndoială că mă voi apuca de acel Ausbildung ca Altenpflegerin (adică îngrijitoare de bătrâni). Mi-erau de-ajuns 6 luni să mă hotărăsc.
Şi ca decizia mea să fie corectă pun în balanţă bilele albe şi negre din perspectiva proprie:

Bile albe:
* e un Praktikum, deci învăţ ceva
* mă acomodez cu munca
* unele chestii le fac cu plăcere
* învăţ limba în continuare
* ajut bătrâni cu plăcere

Bile negre:
* program full time (38,5 ore/săptămână)
* program în ture (indiferent că eu sunt acolo doar de ajutor)
* program şi în week-end-uri, ceea ce presupune diverse renunţări
* numărul mare de "legume" pe metrul pătrat (majoritatea demenţi şi incontinenţi)
* (virtuali) colegi cu o doză mare de indiferenţă şi răceală în ceea ce mă priveşte
* ieri şi alaltăieri am ajuns acasă ruptă (ceea ce nu înseamnă neapărat că fug de muncă)
* iar pentru toate acestea şi multe altele un salariu modest de 400 de euri, din care ar trebui să arunc 85 de euri lunar pe bilet de tren (până aici eram gata să accept) şi din care (ceea ce am aflat astăzi) mi se plătesc încă o sută şi nu ştiu cât de euri pe asigurări de sănătate; credeam că aceşti 400 de euri sunt neimpozabili, nenimic; aşa credea şi D

Păi mai merită să-mi rup spatele? Nu am nici-o satisfacţie. Îndoiala mea de alaltăieri persistă. Nu sunt sigură că vreau o viaţă (sau cea mai mare parte din ea) să fac acest lucru. Atmosfera e prea morbidă.
Cu alte cuvinte am candidat pentru un Ausbildung de 3 ani, mi s-a oferit un Praktikum de 6 luni, am făcut o probă de două zile şi n-o să mă aleg cu nimic altceva decât cu o lecţie că "totuşi, nu e pentru mine".


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

22 august 2007

Motive sau nu

Miros, bătrâneţe, imposibilitate, prosoape, lenjerie, piepten, scaun rulant, cadru rulant, riduri, operaţii, redoare, drenă, cateter, scutec, pastile, sirop, păhărele, insociabilitate, demenţă, mobilă veche, ziar, tv, tablou de familie, căţel de pluş pe post de însoţitor, frizeur, plan, tură, nume, acte, reţete, acte, acte, acte, medic, fax, telefon, bucătărie, lift, training, vocabular. Toate astea şi multe altele într-o singură zi. Prima. Acum o oră eram gata să renunţ. M-am întors cu o vagă durere de cap. Un pic mai tarziu mi s-au îngreunat picioarele şi mi s-a făcut frig. Cred că ştiu ce a fost, până în momentul în care am mâncat, am vorbit cu D şi mi-a trecut. Cel mai mult m-a speriat cantitatea de hârţogărie. Fiecare locatar are povestea, personalitatea, ritualul, sănătatea şi tratamentul lui descrise şi raportate temeinic în tona aia de hârtii. Nu-mi place încă să vorbesc la telefon. Mai ales lucruri oficiale. Bine că nu mi se cere deocamdată. Sper. Pricep greu. Mai am ceva îndoieli. Pentru astea există 3 ani de pregătire. La începutul cărora nu am ajuns încă.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

21 august 2007

Intuiţii

Învăţ să cred că orice eveniment cât de mic, bun sau rău, orice om pe care-l văd atât de rar, dar pe care-l întâlnesc de două ori într-un răstimp atât de scurt, are momentul potrivit şi mesajul lui. Evident că lucrurile nu se petrec exact aşa cum mă aştept, dar se întâmplă. Există o voce de dincolo care-mi susură obsesiv la ureche, numai să ştiu s-o recunosc. Uneori n-o iau în seamă. Alteori mă las în braţele ei. Zilele astea am pus-o la încercare. Sa văd: minte sau nu? Eram convinsă că ceea ce avea să fie, este pentru mine, are ceva de oferit. Aşa ca am pus piciorul în prag cu curaj şi fără frică. Evident, multe din relatările ei (ale persoanei cu pricina), în special cele oficiale, mi s-au oprit dincoace de timpan. Lipsa de experienţă lingvistică, imposibilitatea de mă concentra, jena de a o ruga să repete sau să vorbească mai pe înţelesul meu nu m-au lăsat decât să înţeleg esenţialul: că există într-adevăr ceva pentru mine. Desigur am o strângere de inimă, o teamă de necunoscut, de genul "ce mă fac", o teamă (pe care o recunosc) şi de oameni, dar tot pe ea (vocea) trebuie s-o las să-mi spună ce fac mai departe. Doar nu mă mănâncă nimeni, nu? Aşa că merg mai departe. Trebuie să încep undeva. Deocamdată de probă. Să văd dacă mă împac cu mirosul acela de bătrâneţe şi morbiditate.


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

15 august 2007

Ţine minte...

În noaptea aceea nu dormisem o secundă. Pe platanul de lângă patul părinţilor lui plecaţi de-acasă (ca în fiecare vară) pusese madredeus în concert. Câinele umbla prin casă răsuflând de căldură şi se oprea din când în când cerşind atenţie la marginea patului. Îmi spunea (înjurându-şi încă neîmplinirile cele vechi şi cele noi) că eu sunt de fapt realitatea, că gata cu himerele, că astea nu ajută cu nimic, că vrea cu mine în vamă, că vrea cu mine peste tot... Trupul lui, aşa lăsat de natură şi de neascultător, mă lăsa indiferentă. Eu îl iertasem, pe el îl stresa din nou neputinţa. Eşecul din pragul dimineţii clocise iarăşi renunţarea.
Se însera. Aşteptam cu nerăbdare să mă sune, deşi ştiam cumva că n-o va mai face.
Un ţârâit, un puseu de palpitaţii, o voce familiară. Trec pe la tine, am o surpriză. Am avut o intuiţie. Credeam că visez. Ce caută EL aici? Şi astăzi...
Ea a plecat curând. Hai, mai rămâi? Am atâtea să-ţi povestesc. Avea atâtea să-mi asculte. Cu răbdarea aceea pe care i-o ştiam deja de multă vreme, cu privirea aceea blândă, cu surâsul care-i încălzea cutele de la coada ochiului. Eram singuri. Hai, mai rămân, cu acelaşi surâs. Trecuseră câteva ore, aş fi povestit la nesfârşit. Într-un final am îndrăznit. Hai, dormi la mine? Hai, dorm la tine. Aveam nevoie de un suflet care să mă aline. Şi, culmea, era chiar EL. Am pus aşternutul şi s-a întins lângă mine. Liniştea dinăuntru era întreruptă doar de zgomotele din stradă. Hai să mergem undeva împreună, vrei? Ihi, unde? Unde vrei tu. Hai la Paris! Ia-mă de mână. L-am luat de mână. Aceea care iubise cândva o alta într-un joc la fel de spontan şi de cathartic ca astăzi. Ne-am urcat în tren. În orice mijloc de transport. Am vizitat oraşe, muzee, străzi şi am ajuns acolo sus în turn. Mă zgândăra încă tăcerea celuilalt. Mă temeam de renunţarea cea nouă. EL era lângă mine, în sfârşit, aşa cum visasem multă vreme, mai mult decât candid. Pot să te ating acolo? Poţi... Mă laşi? Mi-a strecurat câteva săruturi moi de tot pe sânul stâng. Seducătorul ăsta nu se lecuieşte, îmi ziceam. După atâţia ani de obsesie, cred că îl uitasem, iar el mă provoca din nou. Mi-a atins moale buzele, aşa cum îl ştiam. Nu mai ştiu cât de târziu era. Nu s-a mai întâmplat nimic. Am adormit amândoi. Nu ştiu cum. Imediat ce s-a trezit mi-a spus că trebuie să plece. L-am lăsat... Dincolo, la capătul drumului lui îl aştepta altcineva.
O angoasă nenorocită şi fără rezultat îmi purtase pe apa sâmbetei visul cel îndelungat ce dădea să se împlinească. În urma ei au rămas nişte versuri. Şi o amintire pe care o strecor în aceste rânduri. Nu am să te uit, ţine minte. Încă mai avem timp...



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

13 august 2007

Nu mă enerva!

Am şi eu o meteahnă, mă enervez repede şi de la nimicuri. Nu şi că merită, desigur. E un consum inutil. Apropos de energie. Citesc zilele astea o cărticică, un aşa-zis roman iniţiatic. Grosso modo, am dat acolo peste nişte chestii foarte interesante. Despre unele dintre ele aveam deja idee, poate dintr-o altă perspectivă. Deşi în mare parte refuz cu înverşunare să cred în efectul terapiilor neconvenţionale şi în toate concepţiile de ordin parapsihologic, nu se poate să nu mă fascineze lucruri care cumva îşi găsesc încet, încet sensul, chiar dacă acesta e destul de firav, de superficial, în tangenţele şi în viaţa mea de zi cu zi. E vorba despre faptul că nimic nu este materie, ci doar o formă energie conform principiului (prescurtat de mine) "nimic nu se pierde, totul se transformă". Fiecare fiinţă umană are un câmp energetic de care, dacă s-a iniţiat, este conştientă. Dacă nu, cel puţin o percepe altfel. Cum anume? E suficient să te enerveze cineva, doar cu o suită de cuvinte şi să simţi că echilibrul tău interior e complet dat peste cap, că îţi vine să scoţi fum pe nări şi că persoana respectivă (fără să îşi dea seama) şi-a însuşit toată energia de bun augur care sălăşuia în tine, pentru că avea nevoie să refuleze şi să-şi arunce veninul deţinut în supradoze. Caz concret: e vorba de o isterică tâmpită care este atât de bolnavă, încât nu mai realizează că devine agresivă atunci când se bagă în seamă şi pare că nici nu înţelege când i se explică cum stau lucrurile de fapt. I-am citit azi o însemnare. N-are decât să se simtă bine eliberându-se cât vrea pe prorpiul blog. Era clar că n-avea cu cine se certa. Părerile se pot expune şi altfel, constructiv şi cu argumente (după cum ea însăşi pretinde), dar şi fără exces de semne de exclamare/interogaţie care o pun din start sub semnul întrebării.
Mie nu mi-a făcut bine faptul că mi-am băgat nasul unde nu trebuie. Am simţit un fel de epuizare. Ideea (cel puţin până la momentul în care am ajuns cu cărticica de care pomeneam) este că orice câmp energetic are nevoie de o sursă pe care s-o "epuizeze". Oamenii nu cunosc o alta mai bună, decât pe aceea de a-i manipula pe alţii. Un părinte care (aşa cum a învăţat de la proprii părinţi) îşi domină plozii şi nu le "iartă" nimic, un şef care-şi terorizează angajaţii, o isterică tâmpită care nu s-a mai certat demult şi a cărei atingere declanşează o suită întreagă de dojeni, astea ar fi nişte exemple... Dacă ar şti că prezenţa într-o pădure sau pur şi simplul stat desculţ pe un pâlc de iarbă sunt o sursă la fel (ba chiar mai) bună de energie, decât să declanşeze conflicte inutile pentru ambele părţi... Evident că ideile expuse în carte rămân încă o utopie, însă un iniţiat nu numai că evită inteligent astfel de conflicte, ba chiar evită sursa acestora: istericele tâmpite care refulează neîntrebate. Gata, că mă doare capul! :))


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

10 august 2007

Ce caut eu acolo

Na, că m-aţi provocat! :D

Silvia:
stau în faţa unei pagini deschise în word
ca în faţa unui cec semnat în alb
şi nu e vorba de încredere

Alina:
stau şi eu aici în faţa unei pagini albe deschise în word
aş putea să încep prin a seta nişte dimensiuni
sus jos stânga dreapta letter
a4 a5 sau pur şi simplu o pagină la întâmplare aşa cum
e viaţa asta
dragostea asta
fără nume fără de vârstă fără
limite cecuri bilete de avion orare checkpoints
aveţi ceva de declarat doamnă
ceva ascuţit vreun foarfece cu care să vă tăiaţi
unghiile părul să faceţi
praf timpul
am doar o pilă şi o pereche de zaruri
nu aveţi nevoie de pilă doamnă
zborurile noastre spre dragoste sunt toate rotunde

Cristina:
pagina mea deschisă în word
către mine
străvezie
ieri te holbai pierdută de tot în spaţiul alb
treceau prin tine, tu traversai meridiane până la ei
figurile lor, ce frumuseţi interzise, ce caută ele pe screen-ul tău
frumuseţi inventate de dumnezeu pentru el însuşi
tintinnabulum, nuştiuceînseamnă, dar ei, figurile alea tinere, împăcate
şi cu gulere albeee...

voiam să scriu câte ceva în pagina mea albă deschisă în word
către mine
voiam să te transform pe tine, hârtie virtuală, în oglindă
pentru dragostea asta rotundă pentru ei şi pentru mine
ca pământul care mă rezistă tot mai grea
de păcatul egoist ce tocmai mi l-am aruncat pe umeri



Surse de inspiraţie: cele de mai sus +



(Adiemus - Songs of Sanctuary - Tintinnabulum)

+ dumnealor, via Monik

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Soarta unei mame

Am întâlnit-o acum câţiva ani pe stradă. Slăbise, parcă îmbătrânise, figura ei era marcată de o suferinţă permanentă. Purta o placă dentară pe care nu avea cu ce să şi-o fixeze. Nu mai era N cea pe care o ştiam eu: veselă, ghiduşă, glumeaţă. Avea o povară. Ştiam deja despre ce era vorba. Parcă nici nu îndrăzneam să deschid subiectul.
De-atunci să zicem că n-am uitat-o, dar a rămas într-un con de umbră. Astăzi îmi reapar veşti despre ea. A ajuns femeie de serviciu la gară. Arată foarte rău, nu mai are cu ce se îmbrăca, trăieşte de pe-o zi pe alta, a încercat de mai multe ori să-şi ia zilele, are casa amanetată, e datoare la bănci, nu mai are nici cearşafuri pe pat, curând va rămâne pe drumuri. Este un chin care durează deja de ani buni de zile. Este "opera" unui FIU care a luat calea drogurilor, care nu se mai poate dezvăţa, cu toate eforturile depuse de maică-sa, cu sesiuni de dezintoxicare şi altele, "opera" unui fiu care i-a vândut TOTUL din casă...


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

06 august 2007

Feierabend* de voie de nevoie

Că tot voiam eu să mă mai dau o dată în stambă, ieşii la câmpul muncii în stradă şi m-apucai să tund frumuseţe de gard viu, înjurând în sinea mea pe vecinul de dedesubt (ăla cu care mai şi grătărim din când în când) că s-a apucat să reamenajeze grădina şi că a făcut-o într-un mod atât de pretenţios încât nici nu-ţi mai vine să mai calci în ea, darămite să laşi resturi de gard, oricât te-ai chinui să cureţi. Aşa că luai ferăstraul, scosei cablul afară, grebla, mai înjurai o dată vecinul, fiindcă grebla mea n-are loc să strângă mizeria şi m-apucai de treabă. La ora asta, în prânzul mare şi într-o zi toridă de vară (care mâine n-o să mai fie aşa) nu e nici ţipenie de om pe stradă, dar tot mai trece câte unul chiombelindu-se la o femeie făcând muncă de bărbaţi. Tunsei binemersi un gard, eram la retuşat. Şi mă trezii că tăietoarea mea nu mai merge. Cauza am descoperit-o imediat. S-a întâmplat şi lucrul de care mă temeam (de fapt, mai mult D) la un moment dat. Am tăiat cablul. :)) Nu mai am ce face. Am strâns şandramaua, am curăţat şi am plecat acasă. Şi când mă gândesc că plănuiam să tundem şi gazonul, tot astăzi. Iar cablul nu e al nostru.

LE: Vecinul înjurat mi-a reparat cablul. :D

* Feierabend = liber (după muncă)

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

05 august 2007

Dormi uşor, Moţule





Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

Viaţa ca un film sau leapşa de la Gavagai

Că tot n-aveam despre ce scrie, mi-a dat şi mie Gavagai temă.
Dacă viaţa mea ar fi un film, n-ar fi unul singur, ci o serie de ecranizări ale unui roman fluviu, dar nu din-ăla pe mai multe generaţii, ci unul care să reprezinte mai multe capitole (mai mult sau mai puţin divergente) ale existenţei mele de până acum. Inspiraţia mă lasă baltă când e să dau titluri, mai ales în acest caz când stau prost la capitolul filme. Crecă nu există nici-unul care să se potrivească în acest sens, fiindcă numai eu ştiu de câte absurdităţi neecranizabile am avut parte.

Leapşa merge la... la Ionuca.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

01 august 2007

...

A trecut mai bine de o lună de când nu îmi mai vorbeşti, de când ai dispărut. Stai închis într-un birou. Îţi faci de lucru singur până îţi trece timpul, dar nu te interesează ce mai fac (vorbeşte orgoliul). Niciodată de fapt nu te-a interesat. Decât în momentul în care te-ai îndrăgostit şi nu trebuia. Întristător. Umbli aiurea pe net, te pierzi în filme, vai de capul tău, că nu poţi face nimic concret pentru tine. Rămâi fantomă, chiar dacă mă enervezi la culme! Am eu două vorbe pe care ţi le adresez cu lipsă de nădejde: eşti fenomenal, dragule, dar să fii sănătos, fiindcă fac tot posibilul să te ignor. Îmi vine să-ţi trag o mamă de bătaieee...



The Guggenheim Grotto - "And A Tear Isn't Such A Bad Thing"

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

28 iulie 2007

Smulge-mi-aş perii din cap

Următoarele buturugi mă vor trimite la un moment dat (sper că nu prea curând) la casa de nebuni:

* refuzul lui de a mânca o piersică, doar fiindcă e puţin moale şi pare că are un punct de stricăciune.
* mâncatul (tot al lui) de pe jos, fiindcă n-are nimic.
* un umăr care mă doare din nou de câteva zile.
* Nefertiti se numeşte Nofretete.
* pastele cu prea multe ciuperci pe care le-am gătit în seara asta (aproape) degeaba.
* cele şapte mii de milioane de maşinuţe care ocupă o juma de pivniţă.
* cele treizecidecatralioane de piese de puzzle răspândite în cutii care zac pe şifonierul cumpărat la mâna a doua cu 100 de mărci, jumătate plin cu haine de nepurtat şi cu etajere nesigure.
* un "Asbildungsplatz" pentru care nu mai am timp să candidez fiindcă educaţia începe săptămâna viitoare, iar eu am descoperit prea târziu.
* debitul verbal greu de "înregistrat" şi înţeles al doamnei S de la Gesundheitsamt care îmi expune în 4 variante aceeaşi posibilitate de alegere: să mai fac şcoala o dată.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche

24 iulie 2007

Un oareşce dezinteres

* Iar s-a întors febra Harry Potter. Iar trece pe lângă mine. N-am văzut decât primul film. De cărţi încă nu mă simt atrasă. Nu sunt sigură dacă o să mă molipsesc vreodată.
* Ce-o avea aşa de interesant turul ăsta al Franţei? E plin de dopaţi. Inclusiv nemţi. Credeau că după scandalul recent încheiat le trece. S-au înşelat. ARD şi ZDF s-au retras de la transmisiuni în semn de protest.
* Suprarealismul lui Vian, deşi îmi vine să-l pup, câteodată mă scoate din sărite, mă oboseşte. Are un pic prea mult de "nonsens" sau mi se pare mie? Mă refer la "Iarba roşie" care e toată un complex tablou suprarealist. Îl bate pe Dali imagistic.
* Vecinului de lângă noi, turcul, îi place tare mult să vorbească despre sine. Sâmbătă (când l-a invitat D la o porţie de pui de la grătar) n-am putut să pricep (dar nici nu m-am străduit) nici măcar un sfert din cât a povestit mesenilor. Nu ştiu de ce, dar figura lui îmi inspiră neîncredere, posibil ceva pervers. Aşa că stau departe de el cât pot.

Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche