(de ascultat: Band Of Horses - The Ends Not Near)
Copilaş drăgălaş, povestea mea e despre un omuleţ de lemn cam de-o palmă şi ceva, adică mic şi subţirel.
Se spune că undeva pe un deal oarecare, într-un oraş oarecare, într-o ţară oarecare se afla o făbricuţă oarecare. Acolo în făbricuţa aceea aduceau lemn din pădure, din cele mai variate sortimente, şi făceau din el o mulţime de lucruri: măsuţe, scăunele, dulăpioare, pătuţuri, toate frumos colorate (poate că tot ei le-au făcut chiar şi pe cele din camera ta), instrumente muzicale care de care mai frumos cântătoare, cutii mai mari sau mai mici cu capac de pus în ele rufe, cartofi, de ascuns copii când se joacă, secrete importante, mărgele sau soldăţei de plumb. Apoi mai făceau linguri mari şi adânci de amestecat în dulceaţa bunicuţelor de copii cuminţi, jucării de toate felurile, căluţi de legănat, trenuleţe, cuburi şi păpuşi plângăcioase cu ochii mari, iar din resturi ce mai făceau ei altceva decât chibrite şi scobitori? Printre altele, lucrătorii din făbricuţa noastră ciopleau şi omuleţi de lemn. Toţi omuleţii primeau coate şi genunchi. Ei ştiau să dea din mâini şi din picioare şi chiar îşi puteau întoarce faţa la spate. Ba chiar erau în formă, fiindcă făceau gimnastică în fiecare dimineaţă, deşi era agăţat fiecare în câte un suport ca să nu obosească stând.
Apoi fiecare omuleţ era ambalat frumos în câte o cutioară de carton colorată, toate cutioarele erau aşezate în nişte cutii mai mari. Seara venea un camion cu un şofer mereu cam somnoros, fiindcă dormea prea puţin, deşi nu avea voie. În camion încărcau toate cutiile, iar camionul o pornea grăbit spre magazin pe un drum numai de el ştiut, oricum nu contează, important era că a doua zi omuleţii se aflau deja pe rafturile magazinului şi aşteptau să-i cumpere cineva. Pe feţele lor nu puteai să vezi dacă sunt trişti sau dacă râd, o să vezi mai tarziu de ce. Stăteau cuminţei şi răbdători pe raft, unul mai ridica o mână, altul un picior, unul parcă dormea, altul mai dădea din cap. Deh, să tot aştepţi să fii cumpărat nu-i lucru uşor, ajungi să te plictiseşti la un moment dat.
Într-una din zilele mult obişnuite ale omuleţilor de lemn intră în magazin un bătrânel cu beretă roşie, cu barbă scurtă şi părul alb. Nu, nu era Moş Crăciun! Moşul avea căciuliţă din-aia cu ciucure. Bătrânelul nostru avea beretă. Un fel de băscuţă care-i atârna pe-o ureche şi care mereu stătea să-i cadă. Aşa auzise el că e moda la pictori: să poarte beretă. Da, bătrânelul era pictor. Şi îi plăceau tare mult poveştile pentru copii. Avea acasă o colecţie întreagă de cărticele, discuri şi casete cu poveşti în toate limbile străine. Bătrânelul ăsta buclucaş le ştia pe toate. În fiecare zi asculta sau citea câte una, din păcate el nu mai avea nici-o bunicuţă care să i le spună seara la culcare, aşa că se mulţumea cu colecţia lui. Şi bineînţeles, ceea ce era mai important, el picta şi desena toate ilustraţiile din poveşti. Aşa a auzit el (nu ştiu cum, eu nu i-am spus nimic!) tocmai de povestea care se scrie acum, despre un omuleţ subţirel de-o palmă şi ceva, cioplit în lemn. Uite aşa s-a hotărât bătrânelul, fără să mai stea pe gânduri, să cumpere un omuleţ. S-a uitat pe un raft cu o mie de omuleţi de lemn preţ de câteva minute şi a ales unul care stătea într-un picior.
- Cui vreţi să-l dăruiţi? a întrebat vânzătoarea. Să-l împachetez într-o hârtie aurie?
- Aaa, nuu, îl iau pentru mine. Vreau să-l pictez înainte să se termine povestea, a răspuns bătrânelul.
- Ce poveste?
- Cum adică ce poveste? Asta în care eu aleg şi cumpăr un omuleţ de lemn stând într-un picior printre alţii o mie aici pe raftul din magazin. Vreau să-l pictez. Ştiţi, mie-mi plac poveştile.
- Daaa? Şi mie îmi plac tare mult. Am un nepoţel tare năzdrăvan care din păcate nu a stat niciodată să mă asculte când îi povestesc. Când era mai mic îl mai păcăleam cu biberonul, mai târziu cu o prăjitură proaspăt pregătită de mine, apoi când a mai crescut a dat de un obiect ciudat cu televizor, cică îi zice... ăăă... compiuter. Stă ore întregi cu nasul în ecran şi se joacă. Zău că nu înţeleg cum de poveştile mele nu mai au nici-un farmec în faţa acestor jocuri. Nu mă pricep la... cum îi zice? Dumneavoastră aţi auzit de compiuter? Sunt mai bune jocurile, filmuleţele alea, decât o maşinuţă, un turnuleţ de cuburi sau o armată de soldăţei ca aceştia? Şi arătă spre unul din rafturile din spatele ei.
- Nu ştiu, doamnă, eu m-am ferit multă vreme de... cum le ziceţi dumneavoastră, că nici eu nu ştiu cum se numeşte, şi, iaca, am îmbătrânit şi nici nu cred că mai apuc vreodată să... Să mă joc?
- Păi dumneavoastră nu v-aţi jucat niciodată?
- Aaa, ba daaa. Când eram copil, desigur. Dar cel mai mult mi-a plăcut să desenez. Acum îmi place să creez ilustraţii de poveşti. Am acasă o colecţie imensă de cărţi şi casete. Multe dintre ele încă n-au ilustraţii. Cine ştie când le-o veni şi lor rândul? Mă aşteaptă prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti să-i mai trimit desene pentru cărticele noi şi nici nu ştiu de ce să mă mai apuc.
- Păi nu aţi vrea să vă spun eu una care să vă inspire?
- Serios? Şi ştiţi dumneavoastră vreo poveste de care eu să nu fi auzit? Nu cred...
- Nu mă credeţi?
- Nu, la câte am citit şi ascultat eu nu cred să mai existe vreuna pe care să nu o ştiu.
- Nu aveţi de unde şti dacă nu o ascultaţi...
- Păăăi... Şi când mi-o spuneţi şi mie, că mă aşteaptă acasă alte mii de poveşti şi nu ştiu când mai găsesc timp şi pentru ele? Ştiţi, când bereta asta de pe ureche mi-o cădea, n-o să mai fiu în stare să pictez. Tot talentul îmi stă în ea. La început de tot stătea chiar pe creştetul capului. În timp a tot alunecat, încet încet...
- Pai chiar acum! Hai la mine în bucătărie!
Bătrânica avea în spatele magazinului propria ei căsuţă. Locuise acolo de când se ştie. Tatăl ei fusese vânzător acolo. Şi bunicul ei fusese. Şi străbunicul...
În bucătărie era cald şi mirosea tare frumos. La geamul cu perdeluţe albe cu dungi roşii brodate pe ele se aflau câteva ghivece cu flori. În balansoar dormea o pisică şi pesemne că visa tare frumos nişte şoricei apetisanţi, fiindcă-i tremurau mustăţile. Bunicuţa scosese din cuptor o plăcintă cu mere după o reţetă numai de ea ştiută, era ea sigură. Aşeză pe farfurie câteva plăcinţele. Era tare bucuroasă că în sfârşit are pe cineva căruia să-i spună cele mai frumoase poveşti pe care le ştia şi pe care nu le mai auzise nimeni. Îl invită pe bâtrânel să se aşeze în fotoliu, iar ea se aşeză pe celălalt fotoliu în faţa lui. Şi începu:
Povestea mea începe când un bătrânel cu beretă roşie pusă pe-o ureche, aşa ca a dumitale, intră la mine în magazin, se uită curios la cei o mie de omuleţi de lemn de pe raftul din dreapta tejghelei şi îşi alese unul care stătea într-un picior. Vânzătoarea (adică eu) îl întrebă dacă vrea să-l dăruiască, iar el îi răspunse că nu, fiindcă vrea să-l picteze până nu i se termină povestea. Mulţumit de achiziţia lui, bătrânelul salută respectuos vânzătoarea (adică pe mine) şi ieşi fluierând în stradă. Îndreptându-se spre casă - nu stă el prea departe, orăşelul e destul de mic - se opri în dreptul altui magazin, intră şi acolo şi îşi mai cumpără nişte creioane şi nişte culori. Aşa, de rezervă. Orice artist care se respectă are tot ce îi trebuie. Bine, ar mai trebui el să meargă şi la şcoală, că degeaba ai talent, dacă nu înveţi şi de la alţii care ştiu mai multe lucruri de folos în viaţă decât tine.
Ajuns acasă, nerăbdător, scoase omuleţul din ambalajul lui şi îl puse pe masă. El e tot într-un picior.
- Oare nu s-o fi plictisit şi el de poziţia asta?
Bătrânelul amuzat îndreptă piciorul omuleţului şi se duse să-şi pregătească o cană de ciocolată caldă. Când se întoarse din bucătărioara lui îl găsi pe omuleţ cu mâinile la ceafă.
- Hmmm. Ce-o fi cu el? Că doar nu se mişcă singur. Trebuie să mă aştepte mai întâi pe mine şi dup-aceea mai vorbim.
- Hmmm, îşi spune în gând omuleţul de lemn, cine oare se crede bătrânul ăsta mustăcios? Că doar nu i-am dat voie să-mi îndrepte piciorul. Stau cum vreau eu! Oricum nu mă doare. Pe omuleţii de lemn nu-i doare niciodată nimic. Poate doar pe copacii din pădure, pe ăia sănătoşi din care trebuie să ne cioplească pe noi. Cui oare i-o fi venit ideea să facă omuleţi de lemn? Şi de ce?
- Eeee, acum la treabă! zise bătrânul. Timpul ăsta trece repede şi n-am făcut nimic. Prietenul meu de la Casa Cărţilor de Poveşti tot aşteaptă şi aşteaptă, de parcă nu-i suficient ce i-am trimis ieri.
- Aoleu, ce treabă? se întrebă nedumerit omuleţul.
Bătrânul se aşeză la masă, îşi puse ochelarii cu rame groase şi lentile mari (ca pe orice bătrân, şi pe el îl lăsaseră ochii) luă o coală albă de hârtie, îşi ascuţi câteva creioane şi se apucă să deseneze. Apucă omuleţul de lemn din faţa lui, îi puse o mână la ureche, cealaltă rămase întinsă pe lângă el, şi îi strânse genunchii la piept.
Mai întâi se văzu pe hârtie un cap rotund, apoi un pic oval. Bătrânul îi desenă o bărbie ascuţită. Gâtul omuleţului de pe hârtie apăru şi el deşi aproape inobservabil. Apoi pieptul, braţele. Unul dintre ele era dedesubt. Pesemne că omuleţul din desen dormea, fiindcă părea întins şi avea o mână sub ureche. Aaa, uite că sub el apăru şi un pătuţ. Picioarele erau ghemuite. Rând pe rând i se văzură ochii închişi, nasul mic, gura un pic întredeschisă. Era îmbrăcat în pijama, era dezvelit, iar în picioare încă avea papuci. Cred că adormise uitându-se la televizor şi uitase de ei.
- Eh, îşi zise bătrânul, e mai haios aşa. Omuleţul meu de lemn a adormit la televizor. Hihi!
- Auzi la el! Cum mă chinuie, punându-mă să stau aşa. Mă dor genunchii de nu mai pot. Aaa, scuze, doar am zis deja că nu mă doare nimic. Şi cică mai şi dorm. Alooo, mie nu mi-e somn, nu mă obligă nimeni să adorm când nu vreau.
Desigur că bătrânelul nu avea de unde şti cu cine are de-a face. Îşi vedea de treaba lui. Lângă patul celuilalt omuleţ apăru o noptieră cu veioza uitată aprinsă. La geam puse perdeluţe verzi. În pat, la picioare dormea o pisicuţă ca un colăcel. Pe jos un covoraş cu figuri geometrice şi gata. Cam ăsta era desenul lui.
- Hmmm, mă simt cam obosit... Ia să mă întind un pic. Văd eu mai încolo ce-i mai fac.
Se duse în pat, nu se mai dezbrăcă, şi adormi îmediat.
- Huh, vaaai, ce-am mai înţepenit. Poziţia aia era imposibilă, zău aşa. Omuleţul de lemn îşi întinse mâinile şi picioarele, se scutură un pic. Bine c-a adormit! Bătrânelul ăsta nu ştiu ce-are de gând cu mine...
- Eee, nu ştii ce are de gând!... Omuleţul de pe hârtie se trezi şi se ridică în capul oaselor.
- Haa, cine eşti tu?
- Vai de mine, nu ştii cine sunt?
- Nu!
- Sunt copia ta şi tu eşti modelul meu.
- Haha, glumeşti!
- Nu, nu glumesc.
- Nu ai avut tu mai adineauri genunchii ghemuiţi şi o mână sub ureche?
- Ăăă. Ba da...
- Păi vezi?
- Ce să văd? Tot nu ai cum să fii copia mea. Nu ştiu cum ne-au făcut aştia la fabrică, ne-au dat ei mâini şi picioare, dar nu tu urechi, nu tu ochi, gură şi nas, nu mai spun că n-am nici degete. Norocul nostru că ne e bine şi aşa. Aud şi văd tot şi fără ele. Plus că ne-au lăsat aşa goi... Măcar o cămaşă să ne fi dat şi nouă, deşi eu personal nu mă ruşinez.
- Păi nu îţi trebuie cămaşă. Tu eşti model.
- Uneori, pictorii ăştia sunt cam bătuţi în cap. Auzi la ei, pictori şi să nu ştie să deseneze omuleţi... Cine a mai pomenit?
- Păi trebuie să înveţe.
- Dar ce, bătrânul ăsta ce să mai înveţe? Nu a învăţat destul până acum? Auzi, da pe tine cum te cheamă?
- Nu ştiu, n-am nume. Nici tu nu ai?
- Nu. Dacă n-am ochi, nas şi gură, aşa ca tine... nu ştiu cu se să-l asortez? Dar nu ai vrea să ai un nume?
- Hai, să zicem că mă cheamă Omuleţ!
- Ok, deocamdată numele ăsta merge.
- Uite ce e, Hârtiuţă, eu aş vrea mai degrabă să am ochi, nas şi gură. Ştii cumva unde se găsesc? Sunt de vânzare pe undeva?
- Haha, glumeşti. Poate doar dacă te duci înapoi la fabrica de omuleţi şi îi rogi pe meşteri să îţi pună şi ţie. Am auzit că păpuşile plângăcioase ştiu să facă şi cu ochiul când surâd.
- Bună idee. Să ştii că mă duc. Nu vii şi tu cu mine? Mi-e cam urât singur, de fapt mi-e că nu mă descurc.
Omuleţul de lemn se îndreptă spre noul lui prieten, omuleţul de hârtie, îl scoase din desen, se dădură jos de pe masă şi plecară. La uşă nu prea ştiură ei cum pot ieşi. Omuleţul de hârtie se strecură pe sub uşă.
- Hei, dar pe mine unde mă laşi?
- Uite, uşa asta are o intrare pentru câine, ieşi pe-acolo!
Ajunşi în drum se întrebară încotro s-o ia. La stânga sau la dreapta?
- Păi hai să vedem: an-tan-te dize-mane-pe dize-mane-me-pane an-tan-te. Aha, la dreapta!
Drumul iese din oraş. E noapte deja. Pe cei doi omuleţi nu îi văzu nimeni abătuţi prin pădurea în care tocmai au intrat.
- Ţi-e frică? întrebă Hârtiuţă.
- De ce să-mi fie frică?
Dintr-un tufiş pare că se auzi ceva. Un râcâit. Omuleţii se speriară şi o rupseră la fugă. Şi fugiră şi fugiră, nu se ştie cât de mult. Pe ei dacă nu îi doare nimic, nici nu obosesc. Sau?
- Aoleu, frăţioare nu mai pot! zise omuleţul de hârtie.
- Cum nu mai poţi? Ai obosit?
- Păi poate că tu nu oboseşti, dar eu nu sunt ca tine.
- Hai urcă-te în spatele meu. De când fac gimnastică stau bine cu muşchii.
Şi mai merseră ei o vreme până ajunseră într-o poiană. Sus pe vârful de deal se zărea o luminiţă.
- Oare acolo e fabrica? Crezi că am găsit-o? întrebă Omuleţ.
- Hai într-acolo, poate avem noroc!
Undeva în spate era un camion. Un şofer somnoros încărca ultimele pachete şi se pregătea să plece.
- Îmi pare cunoscut locul ăsta, nu ştiu de unde. Ia, hai repede înăuntru!
Se strecurară pe portiţa lasată deschisă, dar tocmai la timp, fiindcă imediat veni Portarul şi o închise la loc.
- Ei, şi acum încotro?
- Ai răbdare, Hârtiuţă, trebuie să-mi amintesc!
Înăuntru era aproape întuneric. Nimeriră într-un culoar mare cu multe uşi. Hârtiuţă se strecură pe dedesubtul uneia dintre ele şi ajunse nu ştiu cum exact unde trebuie. Omuleţ rămase afară. Nu ştia cum să intre. Lumina fusese uitată aprinsă, aşa că nu-i fu greu să-şi de seama unde e. Pe mese erau o groază de jucării neterminate. Pe un raft se aflau nişte omuleţi.
- Aaa, în sfârşit vine cineva să ne stingă lumina, zise unul dintre ei care n-avea încă mâini.
- Eh, eu adormisem şi-aşa, ce mai contează, zise altul fără un picior.
- Alooo, voi de colo! strigă Hârtiuţă.
- Cine eşti şi ce ne deranjezi la ora asta? Trebuie să dormim, ca să fim odihniţi mâine când o să ne repare mâinile şi picioarele. Aici e spital, nu ştiai?
- Ăăă, păi uitaţi-vă în jos! răspunse Hârtiuţă.
- Hahaha, tu cum ai ajuns măi aici, întrebă Şchiopul. Ia uitaţi-vă la el, e de hârtieee!
- Nu mai râdeţi de mine, şi ce dacă sunt de hârtie? Ce n-aţi mai auzit de omuleţi de hârtie?
- Nu, noi n-am auzit decât de omuleţi de lemn.
- Păi da, că dacă nu vă cumpără nimeni, nici nu aveţi cum să ştiţi că eu m-am născut din creionul unui bătrân la care a ajuns unul dintre voi!
- Ce bătrân? Ce creion? Ne cumpără cineva? Ce e aia „cumpără”? întrebară ceilalţi omuleţi.
- Păi voi sunteţi modele pentru omuleţi desenaţi, ca mine!
- Aha, păi tu ai ochi, nas, gură, ai haine, noi n-avem nimic.
- Păi da, dar nici nu vă trebuie. Pictorii au nevoie de voi ca să înveţe să deseneze oameni.
- Cum nu ne trebuie? strigă Omuleţ de afară. Păi nu de-aia am venit aici?
- Cine e afară? întrebă omuleţul fără mâini.
- Lăsaţi-mă şi pe mine înăuntru! Sunt unul ca voi.
- Unul ca noi? Păi şi cum să te lăsăm? Noi nu putem...
Hârtiuţă ieşi repede pe sub uşă, la fel cum a intrat, şi îi spuse omuleţului de lemn că înăuntru sunt bolnavi şi că ei nu au cum să deschidă uşa.
- Aaa, ştii cum facem? Te duci şi le spui să facă hărmălaie, poate o auzi cineva şi vine să deschidă uşa.
Portarul de noapte al făbricuţei tocmai aţipise pe scaunul lui cu ziarul deschis pe piept. Deodată se auzi ceva nemaiauzit care îl sperie şi îl ridică de pe scaun. Ce era oare, că doar plecaseră toţi lucrătorii la casele lor? Luă lanterna cu el şi păşi grăbit pe culoar. Pe sub o uşă zări lumina aprinsă de dinăuntru, dintr-acolo se auzea şi hărmălaia. Deschise uşa brusc. Era o linişte deplină.
- Hmmm, cred că am visat urât sau mi s-a părut... Dar ce aiurit o fi uitat lumina aprinsă?
Omuleţ şi Hârtiuţă se ascunseseră după un colţ. Acum prinseră ocazia, se strecurară pe uşa deschisă şi se repeziră sub o masă. Portarul stinse lumina şi ieşi închizând uşa după el.
A doua zi bătrânelul se trezi dis de dimineaţă după ce visă că bietul lui căţel ce murise de curând îl linge ca de obicei pe faţă. Se spălă, să îmbrăcă şi îşi pregăti micul dejun. Apoi se duse la masa de lucru. Nu apucă să-şi pună ochelarii, că tresări imediat când văzu că omuleţul de lemn nu mai e, iar în desenul pe care îl începuse seara se vedea forma unui omuleţ decupat.
- Aoleu, unde au dispărut? Ce s-a întamplat cu ei? Mi i-a furat cineva!!! Dacă nu mai am omuleţul, nu mai am nici povestea. Ce mai pictez eu acum? Ce să fac? Să mă duc înapoi la magazin?
Bătrânul îşi puse imediat bereta, exact acolo unde o avusese şi ieri, şi plecă numaidecât înapoi la magazin. Acolo o întrebă pe vânzătoarea, care îl recunoscu imediat, dacă a văzut cumva printre omuleţii de lemn şi unul de hârtie. Omuleţul pe care îl cumpărase el şi copia lui de hârtie i-au dispărut peste noapte de-acasă.
- Aaa, nici nu ştiţi ce s-a întâmplat azi-noapte, răspunse vânzătoarea. Azi dimineaţă mă sună fratele meu, care e Portarul de acolo, îngrozit că n-a putut să închidă un ochi. Ştiţi, el e Portar mai mult cu numele. În general doarme noaptea dus şi fără grijă. Nu s-a întâmplat niciodată nimic în fabrică. Nu au venit hoţii niciodată. De data asta nu ştie cum, dar după ce a aţipit i s-a părut că aude o hărmălaie undeva în fabrică. S-a ridicat şi a controlat cu lanterna, a găsit o încăpere cu lumina aprinsă, a stins lumina şi a ieşit. S-a aşezat şi a aţipit din nou. Peste câteva momente iar s-a auzit hărmălaie. S-a ridicat iar şi a plecat cu lanterna. S-a hotărât să inspecteze toată fabrica. Era imposibil ce se întampla. A deschis uşă cu uşă. Toate erau la locul lor. S-a dus înapoi la scaunul lui, a luat ziarul şi a început să citească din el forţându-se să nu adoarmă. Cât a stat treaz nu s-a mai auzit nimic. Linişte deplină. Până a aţipit din nou. Şi iar a început. A sărit ca ars şi a întins-o iar pe culoar cu lanterna după el. Intrând din nou în Camera Spital de Jucării a găsit iar lumina aprinsă. Toate jucăriile erau împrăştiate care pe unde, parcă fusese acolo o adevărată bătălie. Undeva printre ele se afla terfelit şi ferfeniţit un omuleţ colorat de hârtie. Cred că e chiar cel pe care îl căutaţi dumneavoastră.
- Da, el e, sigur trebuie să fie el!
- Da, şi nu era singur. Lângă el era un omuleţ de lemn complet întreg, adică nu părea bolnav, dar care i-a spus răguşit portarului că el face grevă, în numele tuturor omuleţilor de lemn pe care îi reprezintă chiar din această noapte, fiindcă nu mai vrea să fie model pentru pictori până nu îşi primeşte şi el ca toţi oamenii perechile de ochi şi urechi, nasul, gura şi parul şi eventual degetele de la mâini.
- Şi ce s-a mai întâmplat?
Portarul se ciupi de trei ori de obraji ca ştie că nu visează, îi luă pe Omuleţ şi pe Hârtiuţă şi îi duse la el în baracă.
- Până mâine dimineaţă staţi aici cu mine şi nu mai deranjaţi pe nimeni. Aici în fabrică trebuie să fie linişte noaptea. Alfel nu pot să dorm, aţi auzit?
Hârtiuţă, un pic ameţit de când făcuse gălăgie, tremura un pic.
- Na, acum ce ne facem? îl întrebă pe Omuleţ.
- Cum adică ce ne facem? Aşteptăm până mâine dimineaţă. Facem judecată. De-acum încolo toţi omuleţii de lemn trebuie să-şi primească ochi, urechi, nas, gură şi degete. Acum hai să dormim, pe tine şi-aşa te-am luat direct din pat.
A doua zi, dis de dimineaţă, veniră lucrătorii la fabrică. Portarul povesti Directorului incidentul de peste noapte şi hotărî împreună cu cei doi omuleţi să se judece după somnul de la amiază.
- Vai, şi ăsta tot un adormit, comentă Omuleţ când rămaseră iar singuri. Oare şi lucrătorii tot aşa sunt? Cum le ies lor jucăriile astea din mână aşa frumoase, iar pe noi ne lasă fără părţile împortante ale feţei?
- Ei, acum ai şi tu un pic de răbdare!
La judecată se strânseră cu toţii pe culoarul cel mare cu multe uşi. Directorul încă dormea. Bătrânelul şi vânzătoarea ajunseră şi ei cu puţin timp înainte să se trezească. Era un murmur pe tot culoarul, ca un zumzet de albină. Trebuia să iasă din clipă în clipă nu se ştie exact pe care dintre uşi. Directorul îşi alege mereu alta, ca să nu se plictisească.
- Adică uşile astea duc toate în biroul... ăăă... dormitorul Directorului? întrebă Hârtiuţă.
- Şşş, uite, apare! zise o Păpuşă Plângăcioasă care nu avea nimic şi mai lăcrimă un pic.
- Neaţa! tună Directorul. De fapt nu avea decât o voce teribil de piţigăiată, dar lucrătorilor şi obiectelor din fabrică le era mereu frică de el imediat după ce se trezea, fiindcă tocmai atunci li se părea că are voce de uriaş. Şi era cam la fel de subţirel ca şi omuleţii. Ai putea să juri că era tatăl lor. Se aşeză pe un scăunel de lemn cu un sertăraş în care ascundea bomboane. Ştiau toţi, dar nu se atingeau de ele, erau bomboanele lui preferate de adormit.
- Să trăiţi, să vă treziţi! strigară ceilalţi. Lucrătorii ăştia ai lui erau cam indisciplinaţi, dar îi ierta de fiecare dată, fiindcă, deşi erau la fel de somnoroşi ca şi el, erau foarte harnici şi făceau jucării frumoase.
- Să începem, că n-avem timp, mi-e somn şi curând adorm la loc! zise Directorul desfăcând o bomboană.
- Ce mai Director! şopti Hârtiuţă. Ia uite, doarme pe el! Hihi! Mă mir cum de funcţionează făbricuţa asta şi fără el...
- Normal, ce, nu ştiai că Directorul nostru rezolvă toate problemele în somn? interveni iar Păpuşa Plângăcioasă.
- Păi da, răspunse Hârtiuţă, înseamnă că acum nu e în stare de nimic...
- Ia, linişte! Să vină la mine cei doi musafiri!
Omuleţ şi Hârtiuţă se prezentară în faţa Directorului. Văzându-i obrajii creponaţi şi ochii încruntaţi, lui Hârtiuţă i se păru că vor primi o muştruluială zdravănă pentru deranj.
- Uf, de-abia mai văd de somn ce-mi e, spuse Directorul. Acum ziceţi-mi concret ce vreţi!
- Io nu vreau nimic, răspunse repede Hârtiuţă, un pic obraznic.
- Taci! interveni Omuleţ. Păi am hotărât azi-noapte împreună cu toată comunitatea de omuleţi de lemn să vă cer în numele nostru al tuturor un lucru mărunt: vrem şi noi, ca toţi oamenii s-avem ochi, urechi, nasuri, guri şi degete.
- Dar ştiţi că nu vreţi prea mult? zise Directorul căscând. Şi la ce vă trebuie?
- Ca să avem şi noi un nume.
- Păi nu ziceai că te cheamă Omuleţ, iar pe ăstălalt Hârtiuţă?
- Pe-astea ni le-am pus noi singuri. Nu ştie nimeni cum ne cheamă. Uitaţi-vă la mine, arăt atât de urât, de şters, cum să mi se dea un nume dacă nu semăn cu nimeni. Hai, bine, semăn cu toţi fraţii mei. Suntem toţi la fel. Dar...
- Dar şi păpuşile plângăcioase tot identice sunt, îl întrerupse Directorul.
Omuleţ începu să ezite...
- N-avem nici-o personalitate zise deodată Omuleţul Fără Mâini. Doar stăm aşa ca proştii cu feţele şterse şi nu se uită nimeni la noi.
- Se uită pictorii, răspunse Directorul căscând într-una.
- Da, da, aşa e! interveni Bătrânul. Vai, Omuleţ de lemn, cât te-am căutat!...
- Eh, dar câţi pictori or fi pe lumea asta ca să ajungem toţi acolo unde trebuie?
- Dar câte fetiţe or fi pe lumea asta care să ne cumpere şi pe noi, toate păpuşile plângăcioase, interveni una dintre ele?
Directorul aţipi.
- Cred că suntem într-o poveste, spuse el sforăind, şi am senzaţia că nu mai e mult până la sfârşit. Copilaş drag, nu te supăra pe mine (Oare cu cine vorbeşte el acum, se întrebară jucăriile şi lucrătorii?), dar în josul paginii ăsteia povestea se termină cât se poate de plictisitor, iar eu trebuie să-i rezolv pe omuleţi. Hai, să nu mai pierdem vremea cu discuţii inutile, tună el iar trezindu-se brusc, începând de azi toţi omuleţii de lemn vor primi ce au cerut, iar dumneavoastră doamnă Vânzătoare veţi face instrucţie cu ei. Că nu-i uşor să primească atâtea daruri. Trebuie să înveţe să se descurce cu ele şi să le preţuiască. Şi bineînţeles mai puneţi doi bani la preţul actual.
- S-adormiţi la loc, am înţeles! tresări Vânzătoarea.
- Acum înapoi la treabă, urmează o zi lungă!
- Vaaai, Omuleţ, nu ştiam că vorbeşti, îi zise Bătrânul nedumerit de întreaga poveste.
- Ce credeai, răspunse el, că dacă n-am gură nu pot vorbi? Dar lasă, că mă operează lucrătorii şi am şi eu în sfârşit una. Şi ochi, şi urechi şi nas şi degete. Abia aştept!!!
- Nu vii cu mine acasă acum? Pun pariu că nu mai ştii să te întorci.
- Mmm, ăăă... Desigur că vin, chiar sunt curios cum e să fii omuleţul unui pictor!
- Hei, pe mine cui mă lăsaţi? strigă Hârtiuţă.
- Hai, înapoi în desen cu tine!
Sfârşit.
- Cam asta a fost povestea mea, incheie Bătrânica. Hei, uită-te la el, a adormit... O fi ascultat până la capăt, s-o fi plictisit?
- Haaa, ce te-am păcălit! sări bătrânelul, ia mai dă-mi tu nişte plăcinţele şi mai povesteşte-mi.
Nu mai am timp acum, trebuie să redeschid magazinul. Mai bine vino să locuieşti cu mine...
