31 decembrie 2008

Einen guten Rutsch!

O secundă în plus. Ce ar mai rămâne de făcut într-o secundă? Un pas înapoi, o înghiţitură din paharul cu vin roşu, o călătorie pân la lună şi-napoi, o învârtitură de titirez, o vizită în strada care miroase a biscuiţi, o vitamină în plus din masca uitată pe faţă, un vis frumos sau două sau o mie sub plăpumioara caldă, un mănunchi de dorinţe uitate, un sărut, un, o, nişte...

Nu mai urmăresc horoscoape, fiindcă sunt invenţii pur umane. Dar nu văd de ce n-aş lăsa să îmi influenţeze viitorul prezicerile acelea binefăcătoare de mai alaltăieri care aveau o vorbă bună pentru fiecare. Un an plin de succese, trebuie doar să-mi ascult instinctul şi să trimit scrisori de intenţie. Eu nu-mi doresc (ceea ce am uitat să menţionez prin liste) decât să mă organizez ceva mai bine. Să fac ordine în mine şi în jurul meu, chiar dacă împrăştierea de care are nevoie artistul nu-mi va lăsa prea mult răgaz. Să mă împac cu mine şi cu ceilalţi. Să las din când în când mizantropismul la o parte. Să mă păzesc de rău intenţionaţi sau pur şi simplu doar "nepotriviţi". Să revăd cunoştinţe vechi şi noi. Dar mai ales să mă ţin sănătoasă.

Îţi urez un an mult mai bun decât cel ce tocmai se scurge. Dar mai ales să-ţi fie alunecarea uşoară, cum zic nemţucii.

29 decembrie 2008

Ce-am făcut în 2008

Nu le pun în ordine cronologică, şi-aşa le-am cam uitat de la mână până la gură.
* l-am cununat pe frate-miu
* am fost la Viena, Praga, Timişoara, Sighişoara, Oradea, Bremen, Cuxhaven, Den Haag, Utrecht, Leer, Keukenhof, Hammeln, nu mai ştiu
* m-am îndrăgostit de două ori şi mi-a trecut, iubirile mele imposibile
* am devenit plătitoare de impozite, pensii şi asigurări
* mi-am consolidat cunoştinţele de germană
* mi s-a înmulţit familia (nu eu, nu)
* nu mai ştiu

Nu aduce 2009, să aducă ceasul

Eu pentru anul următor nu-mi doresc prea mult decât:
* ori să mă reapuc de studii (cel puţin să mă mobilizez să-mi trimit actele pentru candidatură)
* ori să concep un prunc
* ori ambele
* şi să scap de "kik"
* niciuna nu există, c-am stat destul :)

27 decembrie 2008

Vertij

Nu ştiu dacă e bine ce-am făcut. Poate că mi-am tăiat creanga de sub picioare, poate nu. Treaba e că n-am mai rezistat. Cred că nu e prima oară când spun că jumătăţile de măsură nu-s pentru mine. Şi cum dorinţa mea absurdă şi egoistă nu are voie să se împlinească, trebuie să mă mulţumesc cu nimicul. Nu-mi vine să cred că am spus în sfârşit ceea ce de fapt vreau. Chiar dacă ştiu că asta îmi năruie întregul castel de nisip, de visuri, că îmi răstoarnă puntea pe care mă jucam de-a echilibrul, că înseamnă sfârşitul lumii. Mă iartă, tu, că nu te pot înţelege. Că lucrurile nu merg nici cum vrei tu, nici cum aş vrea mai ales eu. Te-aş fi iubit ca pe cel mai preţios lucru din lume. Te-aş fi ţinut cu dinţii şi nu ţi-aş mai fi dat drumul. Numai că lucrurile astea nu se pot întâmpla. O să rămân la fereastră, o să privesc în gol şi o să tresar de fiecare dată când o să mi se pară că te văd. Deocamdată mă ia cu vertij. Sper să nu par penibilă cu toate acestea, dar cred că durereaceamare va veni un pic mai târziu. Când o să-mi dau seama că, din orgoliu respect pentru dorinţa mea, te vei ţine de cuvânt. Osăîmilipseşti.

25 decembrie 2008

LeMeA to Cristina

Crăciunul trebuie să fie musai ziua aia în care, urmare a lăcomiei mele de a cumpăra un munte de ingrediente, să prepar, conform promisiunii, un munte de prăjituri şi să mă enervez că am la nesfârşit un munte de vase de spălat sau că D nu înţelege perfect când îi cer nu ştiu ce obiect, musai ziua aia în care se găseşte nu ştiu ce defect pe la căblăraia din casă, astfel încât să fâşâie radioul, iar tv-ul să n-aibe antenă doar pentru că D a aspirat c-o zi în urmă şi a deconectat un ştecher, musai ziua aia în care (după ce era să-mi dau duhul fără computer şi internet, din raţiuni bubulinăreşti şi muncitoreşti) să cadă reţeaua de o mie de ori şi s-o resuscitez tot de atâtea, musai ziua aia în care să-mi fac urări la nesfârşit cu neamurile prin telefon şi în care să mă laud că mi-e bine.
Crăciunul înseamnă să mănânci una sau maxim două din muntele de prăjituri preparate, fiindcă mai multe oricum nu mai poţi (deşi nici nu te-ai îmbuibat în prealabil), înseamnă să primeşti o sumă generoasă de bani pe post de cadou, bani pe care îi şi plănuieşti deja pentru diverse investiţii utile, înseamnă sporovăială şi plictis şi lehamitea că va veni rapid şi ziua aia lucrătoare în care vin primii nemulţumiţi de cadourile total neinspirate pe care le-au oferit, ca să le schimbe, în care reapar clienţii de zi cu zi, cei cărora timpul de stat acasă li se termină periodic şi trebuie expulzaţi la noi în magazin ca să mai răscolească şi ei umpic până ajung să se mulţumească doar cu o pereche de chiloţi găsită chipurile în lada de 10 cenţi, dar fără preţ pe ei şi întrebând dacă şi ăia tot atât costă. Şi dacă tot dau de un asemenea chilipir cu 5 minute înainte de încheierea programului, de ce să nu se mai uite o dată în ladadezececenţi şi să găsească nişte chiloţi desperecheaţi şi evident tot fără preţ, fiindcă tot atâta trebuie să coste? Crăciunul înseamnă aceleaşi colinde mormăite fals în sânul cald (şi moale) familiei adunate în jurul muntelui de prăjituri coapte cu răbdare şi (fără) tutun.

Ce ne-a adus moşu:


Bonus: o lămpiţă de citit. :D

Prăjiturelele coapte mai alaltăieri:


O porţie de prăjitură cu cireşe şi cu condimente de turtă dulce.

Primul meu cozonac (un pic cam ars la coajă, dar pufos şi bun la gust)

Aici ar mai fi trebuit să intre tortul de brânză cu mere coapte şi cu migdale caramelizate, dar nu a fost chiar gata, aşa că poate mâine. :P

Hai, pa!

PS - ǝʇɹɐdǝp ǝp ןǝɔ 'ǝıʇ ıs ʇıɔıɹǝɟ unıɔɐɹɔ

21 decembrie 2008

Azi

Am copt un munte de prajiturele. 5 sortimente în 6 ore. Mamă, ce maraton. Cristinuţa în "Backstube" cu şorţul pus, frământând la aluaturi şi schimbând tăvi la cuptor.
Pun lista de bucate, mai tarziu poate şi reţete/poze:
* cornuleţe cu portocale
* Heidesand (biscuiţi nisipoşi cu unt)
* fursecuri cu alune, curmale şi splituri ciocolată
* prăjiturele cu nuci
* prăjiturele Prassel (sfărâmicioase cu gem de prune)

Urmează acum un alt maraton de program fultaim în magazin. Trăiască ăia care au ore libere disponibile. Adică eu.

19 decembrie 2008

:)

Încep să cred în sfârşit că entuziasmul celui ce mă lua spontan în braţe şi se învârtea fericit cu mine nu promitea de fapt nimic. Că şirul acela interminabil de săptămâni de aşteptare nu avea să aducă niciun răvaş în cutia de scrisori. Că eram doar unul dintre nenumăratele flirturi abandonate şi regăsite, fiecare în portul său. Povestea asta ar putea să se repete, dar nu mă mai tem de ea, fiindcă pe locul unde a ars a rămas o crustă impermeabilă. :)

14 decembrie 2008

M-am plimbat în oraşul Gol

Leer (în româneşte = gol) e un orăşel în Ostfriesland unde se bea mult ceai. Înspre Leer am evadat noi ieri de-acasă. Plecaţi cu noaptea în cap, întorşi la miezul nopţii, am călătorit cu nişte trenuri regionale, atât de multe la întoarcere, încât mă întrebam dacă mai avem multe de schimbat, noroc totuşi că n-au existat întârzieri. Nu ne-am dus neapărat pentru târgul de Crăciun (care de altfel a fost cât se poate de banal) unde am băut un punch de ou în loc de vin fiert pe care pot să-l beau şi acasă, ci ca să ne clătim ochii cu nişte case de cărămidă roşie, cu ceva arhitectură specifică şi cu ceva mai multă apă, având în vedere că nu departe de râurile care fac bucle pe-acolo prin zonă se află şi marea. Dacă nu ştiam că e, nici nu prea-mi dădeam seama, chiar dacă numărul de vaporaşe, corăbioare şi pescăruşi depăşeşte media. Dintr-un Heimatmuseum în care ticăie o pendulă sau două încă în stare de funcţionare, în care un câine prietenos (companionul gazdei pe post de recepţioneră, vânzătoare de bilete şi la o adică şi ghid în caz că se plictiseşte de atâta singurătate) ţi se gudură la picioare, am rămas cu câteva chestii interesante. Le pun cu steluţă:
* una din încăperi a aparţinut unei domnişoare foarte bătrâne, ale cărei surori mai mici nu s-au putut căsători datorită vechii prejudecăţi generale în zonă că dacă prima născută nu o face, nici ele nu au voie
* cam în primele două decenii ale secolului trecut idealul de modă feminină a inclus ţinute incomode şi nesănătoase, aşa zisa Belle Epoque
* m-au impresionat paturile - dulap (alcovuri, numite regional "Butzen") sub ale căror plăpumi se puneau carcase cu tăciuni în scop de încălzire a culcuşului, la fel suportul din gresie de încălzit picioare, tot cu tăciuni. Exista în casele mai bogate inclusiv o variantă de încălzire a picioarelor ascunsă în scaunele pentru copii mici.
* atelierul unui ţesător
* magazinul de produse din comerţul maritim

Aşa a aterizat ceaiul în Ostfriesland cum a aterizat şi în Anglia şi în alte regiuni cu ieşire la mare. Localnicii au adoptat ceaiul venit din extremul orient, au creat amestecuri noi şi şi-au creat ritualuri şi accesorii de servire a acestuia. Cu cioburi de zahăr (uscate sau marinate în diverse siropuri aromate) şi mai ales cu smântâna dulce şi grasă, ceaiul ăsta trebuie să ofere musai trei feluri de gusturi în aceeaşi ceaşcă. După ce-am răsfoit eu aseară, înainte să adorm, cărticica despre ceai ostfrieslandez, am şi visat ritualul clasic de ceai dat peste cap de D care nu s-a lăsat până n-a umplut ceaşca cu prea multă smântână încât s-au dus naibii "norişorii".
Procedeul e cam aşa. Ceaiul se prepară mereu în acelaşi ceainic care se spală doar cu apă fierbinte (deci fără detergenţi). În ceaşcă se pune cubul de zahăr. Ceaiul se toarnă pe lângă cub şi nu direct pe el. Cu un fel de linguriţă se toarnă încet puţină smântână pe lângă pereţii ceştii. Smântâna pluteşte iniţial, apoi se scufundă şi apoi se ridică la suprafaţă sub formă de norişori. Nu se amestecă cu linguriţa în ceai.

Am fost deci la muzeul ceaiului şi nu l-am putut vizita, fiindcă n-aveam termen la turul ghidat şi nu mai erau locuri, dar am plecat cu nişte mărunţişuri din magazin. :D

În târg umblau petrecăreţi cântăcioşi. Mai nou e la modă cântecul ciobanului Heinrich, cel ce şi-a căutat nevastă (şi n-a găsit) la "Bauer sucht Frau" (cine ştie cunoaşte, întâmplător am urmărit serialul). Cântecul ăsta mi-a adus mie aminte de un altul, aproape identic.

Aici e gluma sfârşitului de an:



Aici e un cântecel de primăvară:



Die Westfälische Nachtigallen - Alle Vögel sind schon da


Se zvoneşte că UE vrea să pună interdicţie pe cărţile cartonate cu poze pentru copiii mici. Algoritmul ar fi aşa: copilul mic ia cărticica, o duce ca tot omu la gură să vadă care-i treaba, muşcă din ea (că-i tare gustoasă), muşcătura se lasă cu bucăţi de carton sau de hârtie rupte, copilul se îneacă cu ele, copilul moare, pa! Mamă care m-ai făcut...

PS 1 - Iar am găsit apel pierdut de la magazin. Ăştia ce mai vor tocmai în sâmbăta mea liberă pe care o aşteptam atâta?
PS 2 - Zuza prin port

12 decembrie 2008

Colindă cu mine



Acum, creştine, eu nu plec de-aci până nu-mi umpli traista cu nuci, covrigi, mere, cozonac, răchie, vin, usturoi, bomboane, cofeturi, cârnaţi, sarmale şi eventual un şut candid şi prietenos în fund. Hai, noroc bun! :)

10 decembrie 2008

Desigur

Lucruri pe care le mai visez sunt strada pe care am locuit sau o stradă aproape identică, dar nu totuna cu cealaltă, blocul cu cele trei geamuri de la parter, ceva mai joase decât de obicei, străduţa cu cotitură din spate, pe unde obişnuiam noi să facem acrobaţii la bara de covoare, pe-acolo pe unde-s acum parcările aglomerate, fosta alimentară de la parterul blocului de lângă, apropos de alimentări, blocul de peste drum şi el un pic sau (doamne, încep să uit cuvinte) aproape complet (sigur există pentru asta un neologism sau ceva de genul, dar nu mi-l amintesc) schimbat. Mă visez în apartamentul vecinului de deasupra care a făcut schimb cu noi şi acum locuieşte el la parter. Idem cu schimbul de scări.

Fără nicio legătură cu asta, visez că am în grijă nişte animăluţe sau plante de care îmi aduc aminte prea târziu, suficient cât să fi murit de foame. Visez că îngrop în temelia casei sau undeva sub ea urmele (cadavrele) unei crime de care nu îmi amintesc, dar pe care e posibil s-o fi înfăptuit. Ceea ce nu îmi amintesc. Apoi visul visului în care cred că sunt trează şi că de fapt nu am îngropat nimic, dar de fapt tot e mai bine să nu descopere nimeni. E cea mai bună ascunzătoare. Chiar mi-e teamă mie însămi să sparg gresia şi să sap acolo şi să descopăr adevărul.

Fără nicio legătură cu cele de mai sus. Am pus la cale micul experiment nr 2. Îmi vine să spun, dar nu spun. Să vedem dacă merită. S-ar putea să nu. Dar l-am comis cu ochii închişi, necondiţionat, desinteresat. A fost doar plăcerea mea.

Dorinţă fatalistă şi extrem de absurdă: ori doar eu, ori deloc.

Mi-am comandat bilet de zbor pentru martie, ca să mai vin şi eu pe-acasă. Aştept în continuare confirmarea pe mail. :-| Confirmarea a venit. :D

09 decembrie 2008

Vis nou

Ai mei s-au mutat în căsuţa de la grădină. Şi-au amenajat-o, acum e locuibilă. Pentru ei doi e un cuibuşor cald şi intim. Suficient ca spaţiu, sper, cred.
Visez acum mai nou că bătrânul apartament pe care au reuşit să-l vândă acum puţin timp este încă al nostru. Că n-au plecat încă din el. Că mobila cea veche (aia pe care au scos-o deja de mai bine de un an jumate) este încă acolo, bibliotecuţa aia cu vitrină, vitrina cu veşnicele bibelouri de porţelan kitsch ignorate acolo, dulapul cu televizor pe el, masa cu mileu şi pozele noastre pe ea şi geam peste poze. Canapeaua aia din două bucăţi pliante pe care uneori visez că au reciclat-o şi au readus-o acasă de la familia de sărăntoci la care a ajuns între timp, deşi e tocită bine pe la colţuri şi mâncată de cari. Pe canapeaua aia ne dădeam noi de-a dura când eram mici. Dovada:

 
Cel mai interesant este că există persoane care încă n-au aflat că ai mei şi-au luat tălpăşiţa din cartierul ăla, deşi era unul liniştit. Aceste persoane n-au aflat absolut niciun detaliu din intenţia alor mei de a se muta. Ce farsă mişto când va veni doamna P şi va suna la uşă cum obişnuieşte ea şi va da de zugravi şi/sau de noii locatari, îmi vine să-mi râd în barbă. Am eu aşa nişte chestii cu persoanele astea. Ele fac inconştient sau din răutate sau doar din interese proprii nişte greşeli. Eu le iert cu greu pentru toate mărunţişurile astea. Am talentul să mă rup de tot de cei al căror număr de telefon (probabil nici măcar valabil) încă îmi sălăşuieşte în agendă, dar cu care n-am mai schimbat un cuvânt de ani de zile. Să fac curăţenie în friends list. Deşi... ce rost are?... Mă gândesc că poate om mai vorbi cândva. Unii îşi păstrează contactele, fiindcă fiecare dintre ele este o potenţială relaţie. Aşa mai dă om de om, când are nevoie de ceva şi cam atât. Pentru mine relaţii sunt tangenţele de moment. Prietenii de-acum nu-s neapărat totuna cu cei de mâine. Eu obişnuiesc să-mi rezolv problemele cu forţe proprii. Deci nu pentru rezolvat problemele îmi sunt prietenii. Ei doar trebuie să fie. Să-şi vorbească. Să asculte. Să ofere un umăr, o batistă. Să-şi petreacă timpul împreună. Să se hlizească. Să se iubească. Să fie generoşi.

08 decembrie 2008

Mamă,

ce de bunătăţi am găsiiit! Cu ce să încep? cu ce să-ncep? Ştiu: cu Canto Galiciano sau cu Fado sau cu Cabo Verde... Hmmm...

04 decembrie 2008

Mda

Se întâmplă rareori, dar se întamplă. Vine momentul când inconştient mi-o caut cu lumânarea. Există oameni bolnavi, nu neapărat agresivi, dar, mă repet, mai degrabă bolnavi cu care trebuie să am de-a face. Ăştia sunt oamenii care găsesc jignire în orice cuvânt care li se adresează. Sunt oameni care nu s-au mai certat de mult (inclusiv eu, deşi nu fac neapărat parte din categoria cărora care caută neapărat motiv de ceartă) şi oameni care practică cearta ca pe un sport de performanţă.
Concret: Printre nenumăraţii clienţi care-şi pierd frecvent (şi cu orele) timpul prin magazine ca al nostru la fel ca într-un parc de distracţii (ceva de genul, ce facem azi, mami, mergem la kik, uraaa) apare şi o familie fericită cu puradel. El înalt, extrem de brunet şi cu figură de esteuropean, dacă nu cumva chiar de dincolo de graniţele Europei (poate confund, mi-e Scheissegal), ea inodoră, incoloră, insipidă. Însoţiţi de o altă insipidă. Se plimbă încet, încet printre suporturile de haine, printre mese, n-au nicio grabă. El foarte mândru îşi priveşte îngăduitor odorul. Îi face toate poftele. Îi dă o minge. Aud zgomotul inconfudabil (şi obsedant, cu care m-am obişnuit în filiala cealaltă) al căderii mingiei pe podea, după care anunţ cu un ton prietenos, dar tare (ca să mă fac auzită dintr-un colţ îndepărtat) că jocul cu mingea nu e permis în magazin. Insul nu zice nimic, se plimbă mai departe cu odrasla care se plictiseşte şi începe să se strecoare printre suporturile superînghesuite şi doldora de haine. Mă trezesc iar vorbind şi-i spun prietenos că nu e voie acolo. Se trezeşte şi tat'so spunând iritat deja că ce, că de ce n-are voie. Îi justific scurt că dacă se întâmplă vreun accident şi-i păţeşte pruncul ceva, ce-ar fi? Pleacă mai departe. Apoi mă întreabă pe acelaşi ton cât costă nişte maieuri care n-aveau (toate trei) nicio etichetă. Îi rezolv (atât cât oboseala îmi mai permite) problema, nu e mulţumit, sunt prea scumpe. Într-un final scot aspiratorul şi îmi fac în continuare de lucru pe lângă ei. În sfârşit se pregătesc să plece, îşi plătesc trofeele, pruncul mai primeşte un dar de la tati: o cutioară cu soluţie pentru baloane de săpun. Mă uit intenţionat la mâna care o oferă, la mâna care deşurubează capacul, la primele baloane de săpun care ies prin cerculeţ şi încă o dată mă încearcă naiba spunând că nu-i voie cu baloane de săpun înăuntru. Atât i-a trebuit turcului (sau ce naiba de naţie era) să urle la mine că bombăn cam mult, că e a treia oară când mă leg de bietul copil (care, pun pariu, era atât de mic încât să nu-şi dea seama nici de intenţia mea, nici de faptul că nu vreau să-i fac niciun rău, dar nu-i nimic s-a simţit tata lezat în locul lui), că e doar un copil, când eu doar spun că sunt lucruri care nu sunt permise într-un magazin. Mă străduiesc printre urletele lui de castravete înţepat în cur să-i explic de ce n-are voie copilul să alerge printre suporturile de haine. Vine şi şefa de filială între timp. Calmă, fără să ia partea nimănui (e păţită cel mai probabil, aşa că nu se agită) îi expune aceleaşi motive. Dacă odrasla ar cădea cu nasul într-un umeraş rupt sigur că tot vina noastră ar fi, că doar s-ar petrece la noi în magazin. Bolnavul zice că-i problema lui, deşi nici el nu crede. Nici măcar nu-şi dă seama. El doar trebuie să urle. Că i-am rănit de trei ori copilul şi că el nu lasă pe nimeni să se atingă de copilul lui. Nu am nimic de demonstrat, decât că oamenii bolnavi înţeleg deformat multe chestii. Că în timp ce mă adresam copilului, mă adresam automat şi tatălui, fiindcă şi adulţii trebuie de multe ori educaţi, chiar dacă lucrul acesta nu prea mai e posibil. Arăta cu degetul spre mine şi eram perfect convinsă că e bolnav. Cele două femei pe care n-am apucat să le studiez nu ziceau absolut nimic, dar pare (din spusele colegelor mele) că se simţeau penibil. I-am sugerat cu ultima fărâmă de tărie să ne oprim din ceartă, şefa mea deja trăgea de mine să tac, că mă agit degeaba. Era deja cam prea târziu. Aspiram în continuare plină de nervi şi cu lacrimi. Un alt client trece bonom pe lângă mine şi-mi spune să nu mă mai gândesc la asta, că d-ăştia ca el sunt destui (sau părea că îi cunoaşte aluatul). Mamă, ce apă la moară mi-a dat. Şi el şi şefa. Mă durea gâtul, mi se schimonosea involuntar faţa. Şi dacă m-aş fi ascuns undeva singură, tot mi-ar fi fost jenă de mine însămi să plâng, dar mamă ce aş mai fi plâns. Şi nu din cauza a ceea ce mi-a zis bolnavul. Mi-era Scheissegal. Ci doar că m-am agitat atâta, că mi-am consumat energia inutil cu unul ca el, să-mi bag picioarele. Că eu mă străduiesc să am o atitudine ireproşabilă şi fairplay cu toţi şi toate şi mă trezesc că în unele situaţii nici măcar asta nu mai funcţionează. Că un bărbat înalt, răzvrătit şi idiot ridică tonul la o femeie mică şi (aparent) fără apărare ca mine. Că n-are sens să fi scris despre toate acestea acum, chiar şi dacă a trecut o noapte peste ele.

02 decembrie 2008

Lăcomie

Prin scormonelile mele după muzici (nu spun unde, nu e odc, că nu e legal :-> ) mai dau de câte ceva interesant, o adresă de blog pe post de parolă, un copypaste, şi uite-aşa intru într-o junglă nouă. Ah, dacă aş avea eu o sută de ochi să le cercetez pe toate, un milion de terabiţi în care să stochez bunătăţile de-acolo şi mai ales o veşnicie să strâng toate astea şi să le şi ascult.
Am ieşit eu azi din magazin în dup-amiaza ceţoasă. Mă grăbeam să prind un autobuz ce urma să sosească, altfel aş fi ajuns acasă un preţios sfert de oră mai târziu, dar venea o aromă tare îmbietoare de pui la rotisor. Nu ştiu cât de strategic s-a aşezat rulota aia acolo aproape în buza magazinului, dar eu n-am rezistat până n-am luat cu mine un pui întreg în urma căruia probabil că a mirosit întreg autobuzul spre care am alergat ca să pot urca în el.
Acasă am "bobinat" imediat o porţiune din puiul cald, apoi m-am aruncat în punga cu biscuiţi made in Rep Moldova din care am ronţăit reflex cel puţin jumătate în timp ce citeam bloguri restante (la care se adaugă periodic câte unul nou, damn, iar trebuie să fac curăţenie prin reader, deşi dacă ar fi să şterg le-aş şterge tocmai pe-alea actualizate rar sau uitate de tot, deci tot n-aş arunca nimic).
Să vedem ce mai găsesc şi mâine. Avem 3 zile de rabat, coşurile cu bunătăţi pe care le strângem încet, încet pe sub mesele cu marfă (avem voie de două ori pe an) sunt deja supraaglomerate. Până atunci mai e o săptămână cel puţin.
Ieri am fost iar in vechea filială. Voiam să-mi iau rămas bun şi (de fapt mai ales) de la Frau J. Mă ataşasem de ea şi de o parte dintre fete. Asta e. Sfârşitul oricum nu-i aici.

30 noiembrie 2008

Leapşă cu cărţi

Neoficial de la to-morrow, care a primit de la urmuz: Ce cărţi aţi dăruit? Ce cărţi aţi dărui? Ce cărţi aţi primit?

Dacă stau să mă gândesc bine, am avut prea puţine ocazii să dăruiesc cărţi. Sau poate nici măcar persoanele potrivite. Dar îmi amintesc de "Parfumul" lui Süskind, "Pădurea norvegiană" a lui Murakami, de "Die Chronik Bayerns", un album uriaş cu poze şi bine informat pe care i l-am dăruit socrului meu, şi de "Umbra vântului" de Carlos-Ruiz Zafon, nu înainte de-a o citi, care a ajuns la un aventurier de fotoliu cum s-a autodenumit respectivul.

Aş dărui ultimele două cărţi cărora le-am închis paginile de curând, fiindcă sunt excelente: "Tihna" lui Attila Bartis şi "L-am servit pe regele Angliei" de Bohumil Hrabal.

Am primit ceea ce mi-am dăruit eu mie însămi. Aproape o bibliotecă întreagă.

Îi lepşuiesc pe băieţii de la mine din blogroll.

28 noiembrie 2008

Na ja

Fiecare cu ce-l doare. Concluzia este urmatoarea. Unu: ceea ce stiam deja, m-au cautat in draci. Doi: le-am spus adevarul (ca am inchis telefonul pentru 3 zile). Trei: au gasit deja suplinitor permanent pentru lipsa de personal. Pe mine. Cu alte cuvinte, m-au mutat in filiala aia mica si inghesuita. Ca tot imi doream eu pe la inceputuri sa lucru la mine in oras. Ceea ce e cam totuna. Sa am grija ce-mi doresc sau sa fac lista de avantaje pe post de consolare. Sau ambele. Na ja.

27 noiembrie 2008

Nu poate fi adevărat. I-urile în exces au invadat inclusiv cărţile pe care le citesc. Credeam că ele sunt totuşi cruţate.

Mersi D

Că ai luat telefonul cu tine. Azi am o grijă mai puţin: să-l deschid, să mă enervez şi să-l închid la loc. Şi iar să mă enervez. Dacă eu chiar nu eram acasă nu era totuna? Idioţii trebuie să înveţe lecţia.

26 noiembrie 2008

Exerciţiu de autosugestie

număinteresează număinteresează număinteresează număinteresează
numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă
mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal


zen

Also

Deci cum era de aşteptat. Ştiu eu de ce mi-am închis telefonul. Cineva mă caută cu disperare. Iar eu, sadică, deschid telefonul, găsesc apel pierdut şi închid telefonul la loc. Nu-mi place deloc. Nu mai am chef de filiala aia. Am nevoie de zilele astea libere ca de aer. Nu sunt în dispoziţia cea mai bună. Eu am nevoie de linişte. Ei au nevoie de mine. Nu la mine trebuie să sune. Cel mai naşpa e că toată treaba asta mă enervează la culme. Să ştiu şi să nu vreau. Îmi creează o serie de remuşcări. Cum naiba să mă obişnuiesc cu gândul ăsta încă o zi şi jumătate? Nu vreau să mint la telefon, de aceea prefer să-l închid. Să nu dea de mine. Mamă ce l-aş arunca pe geam.

25 noiembrie 2008

Bisschen Ruhe

Nu mai avusesem de mult o zi de lucru atât de lungă şi cu o pauză atât de scurtă. Am rezistat nu eroic, ci cu răbdare, cu ideea împăcătoare că am trei zile libere dup-aia, ascunsă de după telefonul închis în permanenţă, să nu mă deranjeze nici naiba. Nu mă interesează dacă crapă fără mine, dar nici n-am de gând să mor de claustrofobie în înghesuiala aia haotică ce se numeşte pompos magazin.
Mă delectez cu bloguri necitite (ba chiar unele noi adăugate proaspăt în reader, când naibii o să le dau gata pe toate, ce mai contează), cu poze din Bucureştiul vechi din care nu recunosc mare lucru. În mahalalele alea e cel mai probabil că odinioară nici n-am apucat să calc.
Dacă aş avea abilitatea asta, precum şi aceea de a zbura cu propriile aripi, m-aş teleporta în timp numai ca să văd străduţele alea cum erau ele înainte, precum şi ca să-mi cunosc strămoşii. Până la a cincea spiţă cel puţin ştiu sigur că au fost cu toţii ţărani. Unul ţârcovnic, altul vânzător, cel puţin unul soldat (mort) în război. Mi-ar plăcea să-i văd pe toţi. Am găsit mai demult un site pe care îţi poţi construi arborele genealogic. Ba chiar m-am apucat de el la un moment dat. Că n-aveam ce face. Trebuie să-l reiau de-acolo de unde l-am abandonat. L-aş face eu pe hârtie cu poze, cu date etc, să văd.
Mă delectez cu muzici neascultate încă. Descopăr permanent bunătăţi. Dacă reuşesc să le ascult pe toate măcar o dată în viaţă, pot să spun că toată scormoneala mea n-a fost degeaba. Fiindcă eu le strâng şi strâng şi strâng cu gândul că-mi vor fi de folos cândva, că voi desfăşura diverse activităţi pe fundalul lor, că voi găsi persoana potrivită cu care să visez la unison sau că mă voi închide singură cu ele.
Am iar tendinţe fataliste de genul "vreau să închid blogul". Uit că el n-are decât valoare pur personală şi că mă ajută privindu-l din această perspectivă (ideea de a scrie, de a scoate). Uit că există cel puţin o persoană care (din câte-mi spune) nostalgizează o dată cu mine. Pentru mine şi (poate doar) pentru ea mai scriu. Există diverse barometre pe care le-am strecurat involuntar pe ici pe colo. Din mania mea de a sări peste cal, de a desface firu-n patru şi de a interpreta mergând până în pânzele albe, trag concluzii doar dintr-o mână firavă de infomaţii mai mult neclare despre cât de importantă sau complezentă este prezenţa mea undeva. N-o să mă grăbesc, totuşi să-mi bag picioarele. N-are rost. Dar dacă e să mi le bag, mi le bag. La timpul lor.
Am găsit (în acelaşi magazin) o pungă de minizoobiscuiţi pe care scrie în limba mea. Şi care au gustul de acasă.
Strătuleţul de zăpadă de afară aduce mai multă lumină în casă decât cerul (pururi înnorat al) Germaniei. Strătuleţul acesta de zăpadă a înghesuit în magazine amatorii de costume de schi. Mai devreme - în nici-un caz. Eventual, pentru unii (majoritatea) - prea târziu. Aceeaşi poveste cu măştile de Halloween sau cu lampioanele de Sf. Martin sau cu costumele de carnaval. Aceeaşi poveste în fiecare an.

23 noiembrie 2008

Ce visez eu frecvent

1. Că sunt (din nou) la şcoală (liceu, facultate) şi că mă duc din an în Paşti pe-acolo, când am eu chef adică, sau că revin după o lipsă îndelungată din motive afective, doar ca să-mi revăd colegii care se duc conştiincioşi. Visez că am pierdut o groază de cursuri şi trebuie să fac rost de ele sau că trebuie să mă pregătesc de Bac, moment în care îmi amintesc că eu de fapt Bac-ul l-am dat deja o dată, deci chiar n-are rost să mă înghesui pe scările alea în spirală sau să mă holbez în avizierul gol.
2. Că mă deplasez zburând. Dau din braţe ca din aripi şi mă înalţ (un pic cu greutate, dar mă înalţ) cam până la înălţimea unui bloc cu 4-5 etaje. Aşa reuşesc să scap, să evadez, să fug de cineva sau ceva, să mă ascund. Uneori zbor ca Superman.
3. Că mă prefac "moartă" sau în agonie, o metamorfoză a celui căruia îi lipsesc atenţia şi afecţiunea celorlalţi. e o atitudine fatalistă care "cere" de fapt această atenţie.
4. Animale agresive (pisici, mai des, sau câini) care mă muşcă de mână şi cu care dau de toţi pereţii (ele prinse cu ghearele şi dinţii de mâna mea) până le omor.
5. Diverşi bărbaţi, relaţii afective cu ei (foarte binefăcătoare), mai mult sau mai puţin sexuale.
6. Frustrarea vieţii mele: piane (obiecte cu clape, chiar mai multe în acelaşi vis) defecte: fără clape, care sună prea încet sau nu sună deloc.

Nu mai vorbesc de faptul că uneori mă visez goală sau desculţă (frustrant desigur), visez căderi în gol unde nu apuc să ajung la capăt (fiindcă mă trezesc), visez sfârşitul lumii cu lună plină, ţipete de oameni şi un curent puternic care mă împinge din spate.

O singură dată l-am visat pe I, la ceva timp după ce a murit. I a plecat prea devreme dintre noi. I a fost un om bun. Şi nu pentru că aşa se zice despre cei care mor tineri. L-am întâlnit în vis. Era senin şi zâmbitor. L-am întrebat: cum e acolo, I? El mi-a spus doar atât surâzând: Bine! Şi a plecat plutind fără să mai dea şi alte amănunte.

21 noiembrie 2008

...

Înapoi la vreme încurcată cu ninsori şi stat în casă la căldurică. Două becuri în lampadarul din colţ, cvasiîntuneric adică, Pink Panther, un rozé aromat, fularul subţire şi lung cât drumul pân' la lună şi-napoi gata terminat. Păcat de iritaţia jenantă din gât. O tratez cu rosé acum şi cu nişte bomboane cu propolis mai la noapte. Lipseşte canapeaua. Lipseşte un deget întins cu ezitare către buzele întredeschise. Lipseşte trecerea lui suavă, abia simţită, peste ele (ca o cunoaştere a lumii celei noi), lipseşte palma în care se cufundă obrazul, mâna care apropie o figură de cealaltă, lipsesc parfumul, gustul... Sunt atâtea lucruri de spus în tăcerea asta... Când... Când... Când

Mă întorc un pic în timp. Doi ochi verzi mari şi limpezi ce mă fixează de dincolo de masă. Cărţile de whist. August. Cald. Praf în drum. Noi pe bară, acolo în faţă. Unul lângă celălalt. Mână-n mână. Unul în celălalt. Sărut în întuneric. Prăjiturile mamei. Cânt în întuneric. Muzici. Whist. Disco. Nuc. Lili. Sărut. Vânt şi ploi. Jurnalul meu.

20 noiembrie 2008

În grabă

Eu acum de fapt ar trebui să mă pregătesc să plec. De fapt mai am o oră până urc în buzul care mă duce la locul temporar de muncă. N-am zis că săptămâna asta sunt Ersatz-Mitarbeiter (sunt fetele bolnave, unele nasc etc) într-o altă filială. Una mică, mică şi înghesuită. Şi-aşa voiam eu să văz cum e. Casă veche, de-aia cu butoane şi cu printer din-ăla care cârâie. Willkomen in Mittelalter mi-am întâmpinat eu primii clienţi când m-am confruntat cu aparatul ăsta vechi. Dar intim aşa. M-am imaginat într-un Buchladen tot aşa mic, călduros cu canapea moale, moale, măsuţă de cafea, cafea/ceai/cacao la discreţie şi vreo două pisici prin preajmă să-ţi tot fie drag să vii şi să citeşti, să cumperi cărţi şi să le aduci înapoi dacă nu le mai vrei sau nu mai ai spaţiu pentru ele. În fine. Senzaţia de intim nu compensează senzaţia de dezordine şi înghesuială. M-am lămurit din start de ce zic clienţii că avem o filială aşa frumoasă. Fiindcă e mare şi aerisită, degajată. Lucrurile sunt mai uşor de găsit.
Eu acum ar fi trebuit să spăl vase (deşi spală deja maşinuţa mea o şarjă), să strâng hangaralele de prin bucătărie. Mai am puţin şi plec. Pacheţel nu mi-am făcut. Dar am preparat aseară o supă aşa gustoasăăă... Tre' neapărat să pun reţeta.
Dar vorbind zilele astea cu un prieten, ne-am amintit amândoi de diverse lucruri din adolescenţa noastră, despre ce prăjituri delicioase făcea mama lui. Nu ne-am mai văzut de-un car de ani, de dinainte să plec chiar. Şi-am zis că la primăvară nu-i mai scutesc de prezenţa mea. Că am de gând să plec gură-cască prin ţară şi să poposesc pe-acolo pe unde n-am mai fost de mult. Să văd feţe pe care le-am ignorat mai ales cu inconştienţă atâta vreme. Ar trebui să-mi fac o listă cu astfel de oameni. Îi număr pe degete, oricum. În mare parte îmi sunt neamuri. Na gut, o şterg, hai pa!

18 noiembrie 2008

Un fel de explicaţie

Se iau în considerare 3 cercuri. Cercul 1 e în relaţie stabilă cu cercul 2. Tot cercul 1 e în relaţie nesigură, de data asta, şi cu cercul 3. Cercurile 2 şi 3 nu se cunosc deloc. Nici nu-i aşa important. Relaţia cercului 1 cu cercul 2 este caldă, prietenoasă, frăţească aproape. Cercul 3 aduce senzaţii noi cercului 1. Total diferite de cele ale cercului 2. Cercul 2 se banalizează până la pseudodispariţie. E ca şi cum n-ar exista. Aşa se explică apucăturile egoiste şi absurde (în parte inconştiente) ale cercului 1 în ceea ce-l priveşte pe cercul 3. Ştie clar că există deja cercul 2. Dar toate astea fiindcă face abstracţie de el. Tot inconştient.

17 noiembrie 2008

..

E ca şi cum chestia la care visam în urmă cu ceva timp, de uitam să cobor din autobuz sau ardeam mâncările de pe aragaz, n-ar mai sta în picioare. E nesigură, se clatină, fiindcă nu mai e ţinută cu dinţii decât de-o parte. Cealaltă rămâne indiferentă. La început (ca la orice început) lucrurile stăteau altfel. Starea vremii. Tatonări de teren. Zi de zi. Neîntârziate. Picături chinezeşti dulci. (Ne)Condiţionări. Clopoţel. Obişnuinţă. Plictis. Scheißegal. Nu pot depinde de aşa ceva. Nu am nevoie. Categoric, lucrul ăsta îl fac pentru mine. Tot ce vreau sau trebuie să fac este pentru mine. Chiar şi lucrul acela (deocamdată încă) ideal. Ăla îi dă (i-ar fi dat) un sens. Îmi vine să renunţ la el cu riscul să regret dup-aia. Doar din motivul că o fac pentru mine. Din motive egoiste nu pot să înţeleg alte egoisme. Nu am nevoie de ele. Pentru că sunt eu prea sucită, de-aia.

.

Când am conştientizat conceptul de consolare, m-am liniştit gândindu-mă că toate sunt consolări, în afară de mine. Greşit, eu sunt una dintre ele. Sunt una dintre crucile pe care le car cu mine. Absurd, absurd, absurd. Ia să mă mai lase pace. De unde ştiu eu, de fapt, că nu m-au lăsat deja? Am nevoie de o schimbare radicală, urgentă. La păr probabil, că la nărav trece o vreme, apoi se întoarce.

13 noiembrie 2008

Fericiri

Mă simt excelent când am ceva de făcut. Chiar şi dacă ceea ce fac e că trebuie. Când mă gândesc câte îmi stau pe listă... Filme, cărţi, muzici, gătit, pictat, da, mai ales pictat, că am strâns nişte idei, poate scris (dar rămâne în plan secund). Chestii de timp liber, că tot o să am ceva mai mult zilele următoare. Statul îndelungat pe net e dintr-o anumită perspectivă nociv, dar nu pot fără el (fără net). Să văd cum mă împac.

Egoisme

Când i-am dat bandana înapoi n-a zis iniţial decât că trebuie s-o păstrez. Am insistat s-o ia. Era oricum cu atenţia deja într-o altă direcţie. Ceva mai tânără, mai fragedă etc. Dar mi-a lăsat apoi un mesaj de genul "gestul tău a fost al unui copil de clasa patra, mi-e jenă de tine". Era musai să aibe ultimul cuvânt. Musai să arunce cu noroi. Să contrazică. Pentru mine gestul a fost un simbol (neînţeles) de despărţire. O ştergere a urmei lui care s-a lăsat din păcate cu orgoliu pătat.
A contrazice, în unele cazuri, ascunde şi o părticică de absurd. Lucrurile par că se aseamănă. Există un numitor comun între ele, pe care cel ce contrazice, din punctul lui de vedere, nu îl vede sau chiar nu vrea să-l vadă. Eu mi-aduc aminte de o chestie similară (o aluzie, deci, şi atât), el (sper eu că) ştie la ce mă refer, dar nu are niciun sens ce spun. În contextul ăsta ceea ce afirm eu nu are nicio valoare. Importantul este de partea cealaltă. Eu doar vorbesc aiurea în tramvai. Comparaţiile nu-şi au rostul. Şi nici măcar n-ar fi fost cazul.

.

Eu cred că mă zbat totuşi prea mult. Entuziasmul altora nu se compară cu al meu. Normal că nu impresionez pe măsura aşteptărilor mele, aşa că s-o las mai moale...
By the way, muzica sună tare interesant în dimineaţa asta. E încă întuneric afară, D a şters-o deja extrem de devreme şi bineînţeles tocmai mă lupt cu una din clasicele mele dureri de burtă.

12 noiembrie 2008

Mă străduiesc, te străduieşti

Ne străduim împreună. A se strădui înseamnă cumva a-ţi da silinţa. Acest verb are o componentă volitivă, dar ascunde şi una de genul "n-am chef, mi-e lene, nu mă pricep, las că merge şi aşa". Şcolile româneşti de profesionşti lipsesc cu desăvârşire, dar ei apar pe toate drumurile. Ei te rezolvă ieftin şi te lasă, vorba neamţului, "in Stich", adică ori cu curul în baltă, ori "rezolvat" şi în ambele cazuri cu banii luaţi. Profesioniştii români îţi montează mobilă, termopane, aere(le lor de idioţi) condiţionate, profesioniştii români construiesc, zugrăvesc, amenajează, instalează obiecte sanitare, ţevi, electricitate, centrale de încălzire, repară electronice, maşini, ei te tund, te coafează, epilează, îţi fac dantura, etc.
Exemplu concret.
Ai mei au (reuşit) vândut apartmentuţul în care am apucat şi eu să locuiesc mai bine de dooj' de ani. Mă lasă cu nostalgii. Eu la primăvară când mă voi întoarce acasă, nu mai ajung acolo, decât dacă vreau să trec din proprie iniţiativă pur şi simplu prin faţa blocului să revăd cele trei ferestre de la parter şi să mă uit la ele şi să-mi zic: nu mai sunt ale mele (exact ca în visurile pe care le am uneori noaptea), că eu acolo nu mai locuiesc nici măcar teoretic (am plecat deja de 4 ani), să revăd străduţele, bisericuţa în care am intrat deseori şi în care am insistat să mă cunun, câteva feţe, dar doar întâmplător, dacă-mi ies în cale şi cam atât.
Ai mei s-au mutat aşadar la grădină. Aveau acolo o căsuţă pe care şi-au amenajat-o ca să poată fi locuită. Şi-au ridicat baie şi bucătărie, au izolat, au pus tocărie nouă, uşă nouă, au făcut instalaţie electrică şi de apă, au zugrăvit, pus gresie, faianţă, mobilier în mare parte nou etc.
După ce au terminat în baie, faianţa pusă, cabina de duş montată, s-au trezit cu inundaţie în podea. După vreo trei zile, au spart ceea ce se făcuse nou, ca să se repare ceea ce minunaţii lucrători profesionişti instalaseră cu drag şi spor. Nu mai vorbesc de întârzierea construcţiei, tărăgănată de aceiaşi profesionişti pe motive că şeful nu-i plătise, şef care nu achiziţionase nimic din materialele cu care trebuia să înceapă (continue) lucrarea. Despre altele nu mai ştiu, fiindcă nu mi s-a mai povestit. Sunt prea multe.
Frate-miu a avut o făbricuţă de mobilă. Începuse bine. Cu speranţe. Dintre cei cu care a lucrat, au plecat (cred) aproape toţi. Făceau greşeli. Ok, nu-i nimeni perfect. Însă cei ce-au învăţat să facă ceva n-au studiat nicăieri. Totul este experienţă la noroc.
Eu m-aş face brutăreasă/cofetăreasă. Nemţii caută disperaţi amatori pentru şcolile de brutărie. Este o meserie care dă programul peste cap. Se lucrează noaptea. Nu pot să mă duc să lucrez într-o brutărie până n-am făcut un Ausbildung de cel puţin 3 ani (plus încă unul dacă vreau să mă fac independent). Valabil şi pentru alte meserii. Şcolile te obligă la un program de practică unde vrei tu, numai să vezi cum e în câmpul muncii. Practicantele care ajung pe la noi prin magazin sunt în mare parte dezamăgite, ceea ce le face să se plângă de probleme de sănătate în zilele următoare, numai ca să nu mai vină. Dar trebuie. Şomeri sunt şi pe-aici cu carul. Cei mai mulţi chiar n-au chef de muncă şi se complac cu mizeria şi vin şi put (la propriu) (tot) la noi în magazin în timp ce se plâng că nu ştiu ce bluză costă prea mult sau că nu vor punguţă, deoarece costă sau etc.
De aceea îmi doresc uneori să mă pricep la toate, să n-am nevoie de nimeni, să mi le fac singură. Cel puţin ştiu că pocinogul e opera propriilor mâini.
Fază din magazin:
Toate cutiile de marfă sunt din carton. Alea se pliază şi se pun pe nişte cărucioare speciale, înalte, care după ce se umplu se învelesc în folie şi se parchează undeva în magazie până vine şoferul cu marfa nouă şi le ia. Unele dintre colegele mele au talentul încă să pună cartoane peste cărucioarele deja pline şi învelite, deşi sunt aproape conştiente că e inutilă această mişcare, fiindcă aceste bucăţi de carton vor cădea cu prima încercare de deplasare a căruciorului. Nu-i nimic, există zuze panicoase ca mine care le aranjează, le deretică şi curăţă în urma lor pentru propria linişte, fiindcă dezordinea şi lucrurile strâmbe, făcute în doi peri, o enervează.

11 noiembrie 2008

Experiment nr 1

E clar, omul care are liber, stă pe-acasă şi n-are (momentan) ce face, îşi găseşte. Ideea mi-a venit aseară. Pentru cei ce n-au fost, aşa sună finalul. Dacă nu asculţi, n-o să ştii despre ce e vorba. Sper că e bine. :D




Despre experimentul nr 2 nu pomenesc nimic. Ăla e chiar o supriză pe care era să o stric într-o zi, noroc că softurile îmi joacă feste. :P Ale naibii ele.

Miss Panik

Când m-am născut eu acum vreo numaiştiucâţi ani aveam o grijă importantă. Să ies mai repede naibii afară. Altfel mă sufocam şi-o chinuiam pe maică-mea inutil. Cred că ăla a fost primul atac de panică din viaţa mea intra şi extrauterină. Nu ştiu de unde am moştenit-o, dar o car şi pe asta cu mine. Panica mea se traduce prin faptul că vreau să le fac rapid pe toate, să nu las nimic şi pe nimeni să aştepte, mă grăbesc aşadar, alerg, zbârnâi ca un clopoţel, mă izbesc (tangenţial sau nu) de diverse lucruri din drumul meu, răstorn, sparg, încurc, îi distrez pe alţii cu aiurelile mele. Este un ritm pe care mi-l înţeleg doar eu. Am migrat cu el şi am senzaţia că fără el sunt ineficientă, chiar dacă de cele mai multe ori e păgubos. Keine Hektik mi se spune deseori şi nu înţeleg, deşi simt presiunea în sângele lor, o oarecare dezamăgire care probabil nici nu are de-a face cu asta.
Ieri m-am trezit cu şefa mea că mă întreabă dacă ceva e în neregulă cu mine. Mă vedea prea calmă, umpic posacă, dusă cu pluta. Mi-am văzut singură aproape toată ziua de cartoanele mele cu marfă. Abia dacă m-a băgat cineva în seamă. Nici n-aş fi avut nevoie. Aveam chef să-mi rumeg în linişte gândurile. M-a îmbrăţişat. O iubesc pe şefa mea.
Cuvântul "consolare" mă ajută extrem de mult.
Vreau să încerc un experiment. Sunt două surprize de fapt. Sper că nu-s nepotrivite.

10 noiembrie 2008

Mi-e dor...

... de-o noapte albă. Să stau să citesc în întuneric, în linişte fără să număr câte pagini mai am până termin capitolul ca să mă culc. Am de gând să-mi cumpăr o lămpiţă de citit, din-aia mică, mică, de prins de pagina cărţii. Am văzut eu că există. Ce fraieră sunt că nu mi-am luat astă vară când am văzut la librăria unui muzeu din Bremen. Era tare ingenioasă. Cu baterie, flexibilă, etc. Ceva de genul.
Mi-e dor de-o noapte albă în care să stau de palavre şi de tăceri până la răsărit, iar apoi să ies în răcoarea dimineţii să mă delectez cu liniştea de dinaintea rumorii străzii.
Mi-e dor de-o noapte cu muzici şi tăceri în care să mă fure somnul, să mă simt acoperită, dezmierdată pe ascuns.

08 noiembrie 2008

Viaţa ca un sfârâit de titirez

Cred că am găsit un obiect cu efect deconectant. Nu mi-am dat seama de el până nu l-am adoptat acum vreo săptămână. Este un titirez mic de lemn care se învârte perfect. Înaintea lui existau cândva (cu mulţi ani în urmă deja) nişte rotiţe dinţate de la un ceas stricat din dulapul bunicii. Şi ele se învârteau fidele timp îndelungat. Cum se învârt gândurile mele excentric în sensul acelor de ceas, aşa sfârâie titirezul meu, mânat de două vârfuri de deget ce-l pun în mişcare. Aşa se scurg prin el temerile, angoasele şi păcatele, nelinişti ce-mi pătează cămaşa karmei, cruci pe care oricum le car până la sfârşitul sfârşitului. Titirezul meu este un fel de dopuşor al lui D. Este cuiul propriei mele mântuiri. Pe el o să-l port de-acum încolo peste tot cu mine. Iar dacă-l pierd, un altul îi va lua locul.



Madredeus - O Mar

03 noiembrie 2008

Nuştiucum

Mi-am amintit că am nişte gheme prin dulap. Mi-am luat mănuşi galbene-galbene cu floare. Fular nu mi-am luat. Fularul mi-l croşetez. M-am aşezat în capul patului şi m-am apucat să-l croşetez ca o bunicuţă. Subţirel, c-aşa l-am vrut, din resturi de aţă şi culoare. Înnădesc la întâmplare, oricum tot trendy e, chiar dacă n-am galben. Nici mov. :P Mi-era dor de astfel de ocupaţii. Am (tot în dulap) un gobelin neterminat, început deja acum cam mulţi ani. Ar trebui să mi se facă milă de el şi să-l văd în sfârşit înrămat. Măcar pentru satisfacţia unei munci atât de îndelungate. Cineva râdea cândva de mine, cum adică să coşi la gobelin, ce ocupaţie naşpa, bla, bla. L-am detestat, fiindcă nu m-a înţeles. Am abandonat cusutul când am descoperit internetul. Dacă abandonez internetul (să nu încep iar cu raţiuni fataliste de genul şi-aşa nu prea am cu cine vorbi, pe blog nu prea am despre ce scrie, cutărică n-are timp, din nou bla, bla, că iar exagerez), m-aş reapuca de el. Momentan croşetez fularul. La asta merg perfect nişte chansonete vechi ca cea de mai jos.




În rest, mi-e... nu ştiu cum... Dar mai bine las locul gol...  Mi-e doar un pic de necaz că nu pot fi şi eu acolo. În carne şi oase... În rest voi asculta chansonete şi voi călători măcar cu gândul peste graniţe şi mă voi ascunde pe sub un scaun sau voi trage cu urechea pe după un paravan. Cine ştie, poate ne întâlnim undeva la mijlocul drumului, cititorule. În fine, noapte bună, tu, oriunde te-ai afla... (aici intră un emoticon)

02 noiembrie 2008

Ieri

... am plecat iar gură cască. Tot la Solingen e un castel. La castel - târg de artizani. La târgul de artizani o mulţime de minunăţii din care m-am ales cu (enumăr): un borcan cu miere de păpădie, un guguloi de marţipan din fistic, o pernuţă cu flori de levănţică, o pereche de cercei rotunzi albaştri, o ştampiluţă, un titirez de lemn şi mai ales o pereche de mănuşi galbene cu flori.

Las un "film" cu zuza şi o parte din trofee.









Blogosfera la feminin

Adică fetele care-mi plac mie. Le iau pe toate de la blogroll si le pun aici: Alma, Aprilsea, Bea, BolaDenieve, Catalina, Vidal, Oompa, Diana Iepure, Drina, Floribunda, Gospodina, Gânduri şi capricii, Hiperbol, Ilisim, Ionuca, Ioana, Leah Lusch, Moutona, Luluţa, Maddish, Fata din Ferentari, Omuleţi, Puck, Elena Vlădăreanu, Silvia Calioanu, Sneakysid, Suzi, Terorista, Vio, White Noise, Zully.

Şi mai pun linkul uneia căreia îi plac papuceii de pluş şi mantourile de baie roz. ;) (sper să nu fac o glumă nesărată) :P

31 octombrie 2008

Ich bin eine junge Frau

Ce face neamţul când îşi ia salariul şi n-are ce face cu el? 10 puncte! Se duce la cumpărături. Neamţul are un talent diabolic să-şi cheltuie banii. Nemţii (prin particularizare, că, aşa, poate or mai fi şi alte naţii) sunt Schnäppchenjäger, adică se înţelege. Pleacă la vânat de oferte speciale. În mare parte prin discount shop-uri. Aşa îşi imaginează ei că fac şi economii pe deasupra. Ce iluzie! Nu ştiu dacă a învăţat cineva până acum (dintre cei care fac planul de muncă) lecţia că orice sfârşit de lună şi început de lună viitoare înseamnă şi bani în buzunar care trebuie neapărat daţi. Uite-aşa se-adună neamţ cu neamţ şi rezultă două cozi, fiecare la câte o casă, în timp ce în restul magazinului nu se mai uită nimeni, fiindcă Frau x care trebuia să vină la o probă a renunţat, iar Frau y - şefă de circumscripţie - se zgârceşte la oameni. Uite-aşa se panichează zuza când e vorba de acte de predare-primire, din experienţă insuficientă la primitul mărfii, junge Frau, keine Hektik, nu te panica. Junge Frau, fac asta de 8 ani. N-ai de ales, domnule şofer, totuşi die junge Frau nu merită s-o înjuri atât de amabil. O doamnă întreabă unde găseşte Schlüpfer de iarnă. Eu număr monede. Ce sunt, doamnă, Schlüpfer? Ceva dintr-un material mai gros. M-ai lămurit, a naibii de nemţească regională pe care n-o pot stăpâni încă. A, chiloţii sunt câteva mese mai încolo. Mulţam ştiam şi eu unde sunt chiloţii (dar mi-e lene să caut, aşa că mai bine întreb). Vă rog frumos, sunaţi la filiala de la gară ca s-o convingeţi pe doamna de acolo ca geaca pe care a vrut să mi-o vândă costă atât şi nu atât? Aveţi fustele din prospect? Care prospect? Ăla de săptămâna viitoare. Nu, nu le-am scos la vânzare. Păi cum, că la gară le-au scos deja. Aveţi măşti de helouin? Nu, n-avem. (Duh, nu se vine în ultima zi). În cabină umeraşe goale. Haine pe jos, obiecte abandonate, firimituri, etichete, marfă desfăcută, copii care aleargă, copii care râd, copii care urlă, copii care cred că-şi pot păcăli părinţii să le cumpere ceva, părinţi care-şi trimit copiii la noi şi întreabă dacă avem toaletă publică, iar noi n-avem, ce ghinion, nu pot să mă uşurez şi eu pe gratis (unii abuzează de amabilitatea noastră, ştiind deja că uneori lăsăm copiii). Clientul e rege. Iar regele e - se ştie deja - cam porc. Dixit.

30 octombrie 2008

Ştiu

E aiurea ceea ce spun. Că e imposibil ce-mi doresc. E chestie de egoism. Să exist doar eu. Să se întâmple diverse doar pentru mine. În numele meu. Să fie lucruri despre care e mai bine să nu ştiu. Să nu aflu niciodată. Cuvinte cu efect euforic, aceleaşi cuvinte care mă coboară în prăpastie. M-apucă aşa o sfâşiere... Nobody cares... Whatever...
Ce frumos mă învârteam eu mai devreme azi prin casă pe ritmuri de chansonete vechi. Portative necunoscute şi portative regăsite.
Mi-am pictat un nud de care nu-s mulţumită. Nu ştiu, nu pot să pictez feţe. Nu pot crea nişte trăsături fără schimonoseli. Asta e. M-a prins întunericul cu el neterminat. L-am retuşat la lumina spoturilor. Sper că n-am exagerat cu aurul. N-am poze încă.

29 octombrie 2008

A (se) distra, distrare

Vorbind cu D la o pizza (una din ele nimerită prost, fiindcă zuza care a luat-o de dedesubtul alteia n-a observat că nu mai era ce-şi dorea) dezgheţată foarte lecker în cuptor - despre vecinul nostru turc care printre altele credem că s-a hotărât să se mute o stradă mai jos şi despre ideea că apartamentul actual (identic cu al nostru) era prea mare şi prea scump (la chirie) pentru el singur, am ajuns din nou la concluzia că doar pentru noi doi, ne-ajunge spaţiul în care "ne scoatem ochii" deja de aproape 4 ani, iar că alipirea apartamentului vecin ar însemna pentru noi să trăim regeşte în 4 camere foarte spaţioase (din care una bucătărie) cu două băi, cu pivniţă la dimensiunile ei anterioare (şi nu împărţită cu vecinul) şi cu alte datorii la care ar trebui să cotizăm la dublu. Aşa mi-am amintit de un fost vecin şi prieten de familie din Bucureşti, care se mutase cu mulţi ani în urmă într-un apartament cu 4 camere şi hol generos de mare. La încruntarea lui D răspunsul meu a fost că holul acesta a fost extrem de util ani de-a rândul pe vremea când ne duceam sistematic pe la diverse petreceri. Muream după petrecerile la familia asta. În primul rând că aveam cu ce să ne jucăm. În anii 80 să ai o cutie de lego uriaşă din care poţi construi vrute şi nevrute, să ai pat de păpuşi cu aşternut, cădiţă cu baterie şi alte jucării asemenea, să ai videoplayer la care să vezi o sumedenie de filme şi animate (seratele se terminau musai cu câte-un film pentru adulţi, de la care părinţii ne uşchiuiau una-două când ne băgam nasul în încăpere) era totuşi ceva special. Petrecerile acestea aveau în ele ceva împrumutat din obiceiurile şi muzicile aduse din afară, la care nu chiar oricine avea acces. Revenind la hol, acesta era cel mai bun ring de dans. Se puteau închide toate uşile, în sufragerie se mânca mai în linişte, prin camere ne jucam noi, iar pe hol se dansa. Nu lipseau blues-urile la care bărbaţii schimbau partenerele între ei şi se legănau serioşi, nostalgici sau zgubilitici. Din punctul lor de vedere şi chiar şi al meu (de generaţie următoare) nu s-a mai distrat nimeni cum s-au distrat părinţii noştri odinioară. Petrecerile se mutau şi la alţii. La noi cel mai frecvent se întâmplau de "Întâi Vasile". În urma unui revelion plictisitor şi fără apetit se strângeau cât mai mulţi (într-un an au fost cel puţin 30 de persoane în apartamentuţul nostru de 50m²) dintre prietenii noştri. Sfârâiau fripturile în cuptor, sfârâia ţuica fiartă cu zahăr şi boabe de piper în ibric, curgea vinul în pahare, mirosea a murături din producţia pe anul recent încheiat, scoteau ai mei plăcile de vinil preferate, alea care aveau muzici de dans (mai mereu aceleaşi) şi se făceau poze. An de an. Cu câteva excepţii în care au fost ai mei toţi bolnavi sau când n-a mai avut niciunul (în acelaşi timp) chef de petrecut. Cu timpul s-au retras cu toţii prin bârlogurile lor. Ca pe vremuri cu siguranţă că nu va mai fi. Fiindcă noi nu (mai) ştim să ne distrăm ca ei. Aici unde mă aflu, petrecerile cu dans sunt pe cale de dispariţie. Oamenii ăştia ori sunt timizi, ori leneşi, ori proşti. Muzica deranjează sporovăiala de la cafea. Ori, cel puţin, n-am nimerit eu la petrecerea care trebuie. Iar cu necunoscuţi chiar nu are farmec. Cam asta e.

Petiţie pentru drepturile pietonilor

Ce bine ar fi să ne şi asculte cineva.

Drepturile pietonilor

07/10/2008 22:10
In vederea revendicarii drepturilor care urmeaza, organizam primul Mars al Pietonilor in Bucuresti, luni 27 Octombrie 2008 ora 15:00 cu pornire din fata Palatului Sutu (Universitate, iesire metrou). Va invitam alaturi de noi!

Petitia “Drepturile pietonilor”

Noi, pietonii din orasele Romaniei, revendicam urmatoarele drepturi:

1. Dreptul la respect din partea autoritatilor si a mass-media
Politicile transportului urban, luarile de pozitie ale decidentilor politici si reflectarile lor in mass-media privesc doar problematica conducatorilor auto, desi pietonii sint majoritari. Solicitam tratament egal pentru pietoni, biciclisti si conducatori auto.

2. Dreptul la trotuare
Majoritatea trotuarelor, in special in zonele centrale, sint ocupate de masini, iar pietonii sint nevoiti sa circule pe carosabil, riscindu-si viata. Trotuarele trebuie sa revina pietonilor. Cerem Politiei Rutiere sa amendeze masinile parcate ilegal pe trotuare. Cerem autoritatilor locale sa instaleze stilpi de protectie pentru impiedicarea accesului masinilor pe trotuare. Cerem limitarea panourilor publicitare de pe trotuare.

3. Dreptul la siguranta in trafic
Sint prea numeroase cazurile de accidente pe trecerile de pietoni sau pe trotuare. Solicitam Politiei Rutiere sa previna astfel de accidente prin aplicarea stricta a Codului Rutier in cazuri de exces de viteza si neacordarea prioritatii pentru pietoni. Cerem conducerea scuterelor doar cu permis de conducere. Solicitam autoritatilor locale sa instaleze denivelari pentru incetinirea vitezei la toate scolile si gradinitele.

4. Dreptul la aer curat
Solicitam autoritatilor locale politici de reducere a traficului, prin sustinerea transportului in comun si a transportului cu bicicleta. Solicitam taxarea suplimentara a masinilor de mare capacitate. Solicitam autoritatilor de mediu amendarea santierelor deschise.

5. Dreptul la liniste
Sintem exasperati de claxoanele inutile ale conducatorilor auto. Solicitam Politiei Rutiere sa aplice Codul Rutier, care interzice claxonatul in oras cu exceptia cazurilor de pericol. Sintem exasperati de zgomotul intentionat amplificat al motocicletelor. Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze pe motociclistii care recurg la astfel de mijloace.

6. Dreptul la un transport in comun eficace
Solicitam autoritatilor locale un transport in comun cu orare afisate si respectate. Solicitam benzi unice pentru transportul de suprafata.

7. Dreptul la respect din partea conducatorilor auto
Solicitam Politiei Rutiere sa amendeze manifestarile necivilizate (agresiuni verbale si chiar fizice) ale conducatorilor auto la adresa pietonilor, in special a virsticilor, a femeilor si a copiilor.

8. Dreptul la trasee pietonale
Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze, ca in toate orasele occidentale, trasee dedicate exclusiv pietonilor si biciclistilor.

9. Dreptul la spatiile verzi

Solicitam autoritatilor locale sa amenajeze noi spatii verzi, astfel incit fiecare locuitor sa aiba un parc sau o gradina publica la cel mult 15 minute de mers pe jos. Solicitam incetarea schimbarii destinatiilor spatiilor verzi in spatii construibile, in special a spatiilor verzi aferente blocurilor. Solicitam interzicerea panourilor publicitare pe spatiile verzi.

10. Dreptul la estetica orasului in care traim
Solicitam stoparea mutilarii oraselor noastre, care se produce in prezent prin demolarea caselor de patrimoniu si prin insertii de imobile nepotrivite in cartiere cu coerenta arhitectonica, in special in zonele protejate.

Semnează şi tu petiţia.

Apropos de ghemuşoare

Bine ai venit pe lume, Eliza Maria! Dacă socotesc bine, 23 octombrie. Să mă fi văzut ce rânjet şi ce figură suspectă făceam aseară. Hihi. :D

27 octombrie 2008

Colţ cu tăceri

Aud tropăit pe treptele învechite de lemn ale casei. Deasupra cineva deretică, mută, aspiră. Mă aspiră şi pe mine.Vecinul de dedesubt îşi bibileşte DKW-ul, copilul lui din tablă roşu cald cu căţel la geam în spate. Un altul îşi scoate bicicleta din pivniţă şi fuge cu ea. În căsuţa poştei - un răvaş pentru conţinutul frigiderului, niciunul pentru mine. O uşă trântită îmi tremură laptele din cană. Dragul meu cititor, în locul meu mai bine vorbeşte dulcele-roşu cel amărui din paharul cu picior. Linişte şi frig. Sănucrezicănamgustatşieudinel.

26 octombrie 2008

Trofeele mele

Mi-am luat patru foarfeci al căror tăiş îmi susură muzical la ureche. De fapt trebuia să încep altfel.
Ne-am trezit devreme într-o dimineaţă un pic cenuşie de sfârşit de octombrie. Am deschis ferestrele ca să intre aerul răcoros şi ceaţă gri în dormitor. Am pus cafeaua la fiert şi-am aşternut pe masă căni, farfurii, pahare, linguriţe. W şi R au venit la ţanc tocmai pe când înţepam şi scufundam ouăle în apa fierbinte. Am luat Frühstück-ul împreună, apoi am întins-o la Solingen - acolo unde tata se aştepta acum ceva timp (când ne-am mai plimbat prin zonă) să vadă o sumedenie de cuţite traversând strada. Ce dezamăgire pe el, însă nici nu ajunseserăm măcar în zona fabricilor. 
Am intrat în târgul de cuţite, furculiţe, foarfeci şi altele. Aşa ne-am luat noi în sfârşit foarfecile la care am ezitat atâta anul trecut. R a râs de mine când i-am spus motivul pentru care aveam de gând să-mi cumpăr o foarfecă dinţată. Am găsit-o într-un singur loc, acolo unde trebuia s-o caut, de altfel, de la bun început. Această foarfecă taie în zig zag materiale textile. Adică ea va tăia inclusiv, dar mai ales - ghici! - peticuţele cu care o să-mi decorez borcanele de dulceaţă. :D
Mor de somn. Astăzi am plecat iar gură cască. Aşa se nimeri în sfârşitul ăsta de săptămână. Am ajuns la târgul de jocuri de la Essen. După câteva ore de înghesuială prin halele cu tot felul de omuleţi probând o sumedenie de jocuri pe mese, pe jos, pe unde apucau, m-a luat cu vertij. Nu mai vedeam pădurea... I-am arătat lui D un X şi 0 cu 5 rânduri de cuburi, dar ne-am plictisit repede de el. N-am jucat nimic cu nimeni. Nici că aş mai fi avut unde, dar mint, locuri pe ici pe colo s-ar mai fi găsit. Dar erau atââât de multeeee, cu table, cu pioni, piese, cărţi, bile şi altele, nu ştiam ce să-mi aleg. Ne-am dus la unul dintre dealerii de second-hand şi am luat totuşi câte ceva pentru sufleţelul nostru. Vreo două le-am jucat deja, aşa că din entuziasm era musai să nu lipsească.
În poze sunt "trofeele" (inclusiv o pungă de pioni de rezervă, la kg) :D.

24 octombrie 2008

Nici-un punct

Trebuie să-mi schimb regimul alimentar. La revedere sosuri, picanterii, ciocolată, caramele, nu mai spun altele. De durerile matinale în zona operaţiei n-am scăpat. O gură de apă şi trece. Un remediu de moment.
Mă trezesc dimineaţa relativ târziu. De fapt mai devreme, dar mai lenevesc, trag de mine, trag şi grijile. Că şi-aşa am o sumedenie. Copii de crescut, mâncare de gătit, rufe, curăţenii etc. Cum spun, am nişte griji pe care le identific mai mult sau mai puţin şi nu mai adorm cum trebuie la loc. Şi mor să dorm dimineaţa. Aşa că mă întind ca o felină în timp ce-mi amintesc de starea cu care am adormit în noaptea precedentă. Mă întind cu totul, mă încordez până mă trezesc cu crampe. Madam are din nou ym la serv. Într-o săptămână se mută din casă. La revedere, căsuţa mea în care am crescut. Din păcate sunt nevoiţi să facă treaba asta tocmai acum. Vine iarna, amenajările nu-s chiar gata, în câmpul ăla unde toţi stau izolaţi e prea multă linişte, de fapt numai zgomot de şantiere sau haite de câini. Prea multe gânduri aiurea. Am pe cine moşteni.
Mă întind ca o felină, îmi netezesc blăniţa şi ies afară din bârlog. Şi de nu va mai fi nimic, vorba unui personaj, mai e şi mâine, pe care sigur îl apuc, fiindcă nu am eu şansa aia să nu. :d
Mi s-a făcut dor din nou de Faltriqueira. 



Faltriqueira - As Sete Mulheres Do Minho

20 octombrie 2008

Despre dulapuri

Unul dintre refugiile din viaţa mea au fost dulapurile. Nişte spaţii ideale, musai de explorat, nişte locuri de joacă, ascunzători, case, lifturi, nişte prieteni fideli. Mirosurile lor îmi sunt inconfundabile. Dacă le-aş regăsi în altă parte, ar fi o minune. Ele sunt unice. Ce păcat că o parte din aceste dulapuri deja nu mai există.
Unul dintre ele era şifonierul mamei din dormitor. Făcea parte dintr-un set comun de dormitoare pe vremea aia. Cu pat dublu, fiecare jumătate cu lada lui pe roţi care intra într-un fel de garaj peste care zăceau nişte bureţi. Patul ăsta era în permanenţă o corvoadă. Trebuia să mă întind pe jos şi să-l împing cu picioarele. În lăzi puneam aşternutul şi multă vreme mai târziu o seamă de jucării sau obiecte aproape inutile. Patul era încadrat de două dulapuri înalte. Tot între acele dulapuri se afla prins în şuruburi un raft ale cărui şipci s-au îngreunat în timp de cărţi. Mai exista un taburet sau poate două (asta nu mai ştiu, fiindcă taburetul şi nişte uşi pe care ne urcam noi au dispărut primele), apoi şifonierul. Sus de tot deasupra mai erau două uşi la care nu ajungeam decât dacă luam toţi bureţii patului şi îi puneam unul peste celălalt ca să mă pot urca. Costume, rochii, cutii de pantofi cu pantofi în ele, genţi, uniforma de elev militar cu şnur a tatălui meu, cutii de carton cu scrisori în ele, din care am sustras sistematic vederile, felicitările şi timbrele de pe plicuri, dar mai ales rochia de mireasă a maică-mii în care mă îmbrăcam şi mă făleam prin casă şi port-bebe-ul meu roşu cu broderie de la botez mirosind a levănţică. Ocazional apăreau şi alte obiecte, diverse daruri pe care mama le ascundea de noi şi cu care îmi stricam surprizele. Cine caută, găseşte. Aşa am fost răsplătită într-o zi cu o chestie drăguţă pe care am găsit-o în dulap, ca şi cum acesta ca un magician mulţumit de cântecelele zuzei curioase le-ar fi făcut să apară acolo din nimic.
Dulapul uneia dintre mămăile mele avea o oglindă pe mijloc cu încrustaţii florale. Era dintr-un placaj de lemn subţire închis la culoare. Avea două uşi cu mânere mici rotunde înfipte în nişte găuri. Sub uşi era un sertar mare tot cu două mânere. Sertarul ăsta, ca şi uşile de fapt, nu se deschidea niciodată cum trebuie. Deasupra dulapul avea un ornament din acelaşi placaj, tăiat în onduleuri simetrice. Înăuntru - lenjeria şi lucruşoarele mamaie-mii. Cealaltă avea tot un dulap negru, mult mai simplu, dar la fel de defect. În el am gasit o groază de ştergare şi o pungă mare cu gheme colorate de lână. Din ele ieşeau florile şi motivele de pe ştergare. Mai târziu inclusiv ale mele. :D
Şi mai senzaţionale erau bufetele. Alea aveau multe sertare. În sertare - vrute şi nevrute: fotografii, foarfeci, cretă sau bucăţi de săpun de casă pe care le foloseau la croitorie, degetare, maşini de tuns, reţepte îngălbenite sau acte de identitate, monede, ceasuri stricate ale căror rotiţe dinţate se transformau cu succes în titirezi. Nu mai vorbesc de străchinile goale sau pline, primite pe la nu ştiu ce parastase sau de bibelourile exilate de maică-mea. Nu mult a lipsit până n-am răsturnat unul dintre aceste bufete. Cum cădeau ele toate paharele şi cănile şi celelalte şi se făceau praf sub privirile mele inocente de copil care nu mai avea altceva decât să se aştepte la o ceartă zdravănă...

Octombrie auriu

Am ieşit la soare. Mi-am lăsat pletele bălaie să fluture în vânt (mamă, cum sună :p ). Am dat un şut în frunze, am cumpărat o ramă pentru ultima capodoperă. Am trimis un disc cu poze, lucru pe care trebuia să-l fac de mai multă vreme. Narcisismul meu şi penuria locală de fotografi m-au împins să iau de una singură câteva instantanee cu mine însămi. Apoi m-am plimbat pe marginea râuleţului unde am dat iar un şut în frunze şi mi-am pozat (cum spuneam) chipul. Telegrafic, nu? Poze mai tarziu, dacă mi se face milă de ele. Mă duc să prepar o prăjitură.

18 octombrie 2008

Hmmm

Dacă m-aş lăsa pradă unui impuls coleric, aş pune plăcuţa "blog închis", mi-aş lua traista şi-aş pleca unde-oi vedea cu ochii. Pentru cine scriu eu aici? E clar că fac asta din obişnuinţă. Doar o parte e pentru mine. Restul e balast, sunt chestii adunate, pe care nu vreau să le pierd, în caz că aş vrea să mă întorc la ele. Scriu în ultima vreme numai banalităţi. Mă plafonez sistematic. Se simte, nu? Asta am făcut dintotdeauna. Să nu exagerez totuşi spunând că doar atâta pot. Numai că mai mult nu vreau eu. Adică nu mă mobilizez.
Şi cum probabil nu am apucat să zic, week-end-ul ăsta sunt singură acasă. Aveam planuri oarecum măreţe. De exemplu să mai mâzgălesc ceva. Evident că propriile mele speranţe se diluează aşa ca cerneala de pe hârtie. Nu prea mai am chef de nimic. M-am încălzit peste noapte cu centrala pusă şi cu două pături. Am dormit un pic cam prost. M-a cam durut burtica (acolo unde nu mai este bila). Am băut nişte apă. Mi-a trecut. Şi mai aveam o grijă. Să mă duc la piaţă să-mi cumpăr pui de la rotisor. Am ieşit într-o dimineaţă foarte însorită şi frumoasă, aş fi vrut să fie şi mai devreme, dar îmi place să dorm, ceea ce azi a fost oricum inutil cu somnul meu chinuit. Măi, bau-baule! Am luat coşul la braţ şi am plecat agale pe străzi. La întoarcere am ieşit în grădină şi mi-am permis să salvez câteva mere ce căzuseră şi aveau şansa să putrezească acolo sau să fie ciugulite de păsări. Danke, Herr Brenni, dacă tot ai pus meri, profită şi vecinii.
Vorbind aseară cu bau bau, mi-am amintit de nopţile mele de tânără inocentă şi neliniştită pe care le petreceam pe la ţară prin vacanţe. Nopţile acelea de ieşit cu diverşi prieteni la disco. Cum străbăteam noi câţiva km pe şoseaua pustie în drum spre locul cu pricina sau cum o luam direct prin câmp, fiindcă era drumul mai scurt şi traversam un râu aproape sec pe o punte legănată şi deseori defectă (adică fără şipci, aşa că mai degrabă scoteam încălţările şi o luam prin apă), uneori într-o beznă completă, alteori doar sub clarul de lună, cum ne întâmpina o armată de cruci la punte, cum ne speriau pe noi băieţii la capătul celălalt al punţii, cum răsunau din depărtări lătrat de câine sau lăcuste însetate din mirişte, cum ajungeam noi în săliţa aceea de la subsol şi îi cuprindeam conţinutul cu privirea. Aşa aveau verişoarele mele ce povesti mamei lor a doua zi, cine cu cine, ce şi cum. Cum venea el, câte-un ţărănel, să mă invite la blues şi eu îl refuzam, iar el de ciudă m-ameninţa cu bătaia. Cum ieşeau ei, fetele şi băieţii să se plimbe, să se răcorească, să se pupe...
N-am mai ieşit de mult în niciun club. Aş dansa, m-aş lăsa invitată la blues, m-aş întoarce acasă pe jos prin pustietatea de pe străzi, aş... N-am să explic de ce deocamdată toate acestea sunt imposibile. E un risc pe care mi l-am asumat. Să vedem cât mai rezist. Vorba lui, trebuie să ies de-aici o vreme. Singură. Şi voi ieşi. Primele două sau trei săptămâni de concediu ştiu când le pun.

16 octombrie 2008

Turtă şi puiul de curcă

Afară miroase a iarnă. Am fost ceva mai devreme într-o vizită. Prin zonă venea miros de lemne arse, de pământ reavăn, ba chiar un uşor iz de bălegar. Mi-am amintit de iernile sau de toamnele târzii de la ţară. Pământul acela întors şi îngheţat, cu resturi de coceni adâncite în el, de focul din sobă şi căldura insuportabilă din timpul nopţii, de lătratul lui Turtă. Săracu Turtă, câte nopţi în frig şi umezeală n-a îndurat el, legat acolo în şopronul ăla. Primăvara devreme mă duceam mai rar pe-acolo. Dar m-am nimerit într-o vacanţă. N-aveam eu ce face pe-acasă. Din aproximativ două săptămâni, doar două-trei zile n-a plouat. Noroi până la genunchi, drum desfundat etc. Iar bietul Turtă urla noaptea de ciudă. Într-o a doua zi m-am dus la el. Culcuşul lui era o baltă. Cine ştie de când stătea el aşa? Providenţa m-a trimis într-un final pe mine (şi nu se ştie cât a durat această fericire). Am luat dintr-un alt şopron o căpistere veche de lemn (care probabil fusese pătuţul de copil mic al tatălui meu sau poate doar un vas de preparat aluatul de pâine) şi fiindcă avea o crăpătură chiar pe fundul ei, am aşezat acolo o bucată de cauciuc scăpată din incendiul în care şi-a dat tataie sfârşitul (tataie era croitor, făcea printre altele scarpeţi, nişte încălţări vestite pe o rază de cel puţin 30km în zonă, pentru tălpile acestora folosea cauciucul), iar peste cauciuc o haină veche. Am pus căpisterea în noroiul câinelui. Nu după foarte mult timp câinele mă privea uşurat şi - îndrăznesc să cred - recunoscător din noul lui cuib.

Sar de la una la alta.
 
Povestea puiului de curcă mort a rămas la mine în familie o sursă perpetuă de haz. Mamaiei mele îi murise un pui de curcă. Cu acesta m-am jucat vreo două zile la rând până când a început să se strice. Mamaie l-a aruncat, iar eu am suferit atâta după el, încât n-am ezitat s-o întreb pe tanti Milica de la chioşc dacă are pui de curcă de vânzare.
La vârsta la care eu mă jucam cu pui de curcă morţi sau mă tăvăleam în nisip sau mă dădeam de-a dura pe canapea în jos, cineva se lăuda (posibil ca să mă umilească aşa un pic) că deja se săturase citind. Ce să-ţi povestesc... Cine e mai normal între noi, domnule enciclopedie cel frustrat? Ce bine că şi povestea asta s-a terminat deja de mult.  


Şterse de praf:

Poze vechi cu mine

15 octombrie 2008

Mi s-a pus pata

...pe cântecelul de ieri. Îl ştiu de pe vremea când înregistram (copiam) primele mele casete cu clasice. A trecut mult de când nu-l mai ascultasem şi am dat de el întâmplător zilele trecute. N-a fost greu să-i găsesc versurile. Am o colecţie mică, mică de cântecele pe care le-am învăţat pe din-afară şi mă străduiesc să nu le uit. Aşa că de-alaltărieri numai asta fredonez. Sunt aproape de suprasaturaţie. Îmi trebuie acum o pauză de el.
Am schimbat ieri aşternuturile şi mi-am pus o pătură mai uşoară, dar mai groasă. Ce bine dorm sub ea. D. mi-a cumpărat acum două zile o minge uriaşă de cauciuc. Albastră. I-am găsit loc aici sub masă la picioare. Uneori uit de ea şi mă sperie.
La aşa ceva visam cu câţiva ani în urmă. Când încă mai aveam speranţa să-mi practic meseria. Am senzaţia că s-a dus totul pe apa sâmbetei. Se şterge tot mai mult din ceea ce-am învăţat. Cu cât ezit mai mult între repetarea studiului şi a face copii, cu atât intru mai mult în criză. Trebuie să aleg una dintre ele. Sau pe niciuna.
Ce bine e cu ciupicii tricotaţi de Dăicuţa. Îi uitasem prin dulap, dar iarna sunt tare utili. Deger fără ei.

14 octombrie 2008

Starea mea de zilele astea



Hayley Westenra - Bist Du Bei Mir


Bist du bei mir, geh' ich mit Freuden
zum Sterben und zu meiner Ruh'.
Ach, wie vergnügt wär' so mein Ende,
es drückten deine lieben [schönen]1 Hände
mir die getreuen Augen zu!

Un link

12 octombrie 2008

11 octombrie 2008

Uneori

Îmi vine să fac *puf* şi să dispar pur şi simplu. Şi nu pot. Sunt lucruri care se întâmplă în mine indiferent de voinţa mea. Ajung fără să vreau într-o altă lume în care nu merit să mă aflu, căci ea nu trebuie să fie pentru mine. Şi cu fatalismele astea am pus capăt şi ultimului strop de milă care ar mai fi existat în ceea ce mă priveşte.

10 octombrie 2008

Diverse

Sunt bolnavă după muzici. Caut şi descopăr în permanenţă câte ceva nou. Am sute, mii chiar, de bookmark-uri, trebuie să probez şi aia şi aia. Aş avea şi timp dacă mi-aş pune non-stop căştile pe urechi. Ceea ce e (momentan) imposibil. Cutiuţa cântătoare şi-a dat de ceva vreme obştescul sfârşit. În magazin nu aş avea voie cu ea. În magazin nu urlă nici măcar un radio, din raţiuni economice. Mănâncă un radio mai mult decât un bec? Sau o scară rulantă?
În liniştea adormitoare a bâzâitului de neoane şi a urcuşului/coborâşului scărilor rulante răsună voci de copii ce se entuziasmează şi râvnesc la diverse flecuşteţe, răsună meto-ul cu abţibilde portocalii de preţuri, răsună o cutie de carton crăpată cu cutter-ul, nişte umeraşe lovindu-se de bara pe care au stat agăţate, răsună trasul perdelei la cabina de probă, vocea unei colege strigând-o pe o alta şi gândurile mele în propria lor colivie.
Îi ziceam lui D mai deunăzi că nu sunt rasistă, dar mă îngrijorează (mă sperie) numărul tot mai mare al şalurilor şi baticelor precum şi cel al purtătoarelor virtuale ale acestora. Impresia mea este dilatată optic şi de faptul că toate acestea vizitează cu precădere magazine de discount ca al nostru. Împreună cu ele (şi nu numai) mă sperie numărul de cărucioare şi numărul puradeilor (în mare) prost crescuţi. Parcă aş uita de fiecare dată că oamenii se mai şi înmulţesc. Cu toţii în afară de mine.
Slavă Domnului, o jumătate de zi şi doar câteva incidente "m-au scutit" de porţia de nervi zilnică.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu două copiluţe brunete cu fluturaşi în păr ce stăteau/şedeau tăcute şi tânjitoare pe lângă seturile de jucării. Îşi rugau din priviri mama care se îndrepta cu o figură obosită, conturată de mici grimase, spre mine, locul unde putea plăti cele două pijămăluţe.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu oprirea scării rulante. Ceasul rău a agăţat între treptele ei fusta prea lungă a unei doamne ce tocmai pleca. Doamna s-a speriat. Nu mai putea pleca. Am oprit scara. Fusta ei nu mai ieşea de-acolo. O foarfecă a rezolvat (temporar) problema doamnei. O serie de telefoane au adus un meşter care a intrat în maţele scării. Mai departe nu mai ştiu.
O clientă care cumpărase printre altele o pungă de bomboane a venit ieri şi s-a plâns că a plătit prea mult pe ele. Adică nu cât făceau. Am rugat-o să revină cu marfa şi cuponul înapoi ca să-i rezolvăm problema. S-a întors azi cu cuponul. Nu se putea face înţeleasă. Sau mai degrabă nu ne puteam noi face înţelese că fără punga de bomboane nu avem cum sa-i rezolvăm problema. Eram deja roşie la faţă (nu cred că ar fi nevoie să mi-o mai spună cineva), tonul meu căpăta treptat câţiva decibeli în plus. Mi-a venit finally ideea să rog clienta să-mi arate în raft o pungă identică. Am luat cuponul şi am confruntat datele. Rog să mi se ierte, unii oameni sunt proşti grămadă, unii sunt extrem de aerieni, iar unii excelează în ambele. Glasul mi s-a înmuiat mai apoi cu un fel de replică de consolare.
M-am întors din nou la colivia mea cu spaţii largi printre zăbrele şi gânduri plutitoare, la pasărea mea de foartedimineaţă (la ce-o fi făcând ea), la pus haine pe umeraş, la încasat pulovere, maieuri, baterii, bomboane, autocolante, scutece, căciuliţe, parfumuri, căni, chilipiruri. M-am întors acasă, mi-am potolit foamea cu câteva dulciuri şi am dormit vreo două ore ca un prunc.
Iar acum mă delectez cu rezonanţa vocii lui Springsteen.

08 octombrie 2008

Hei, du...

Dacă n-aş mai scrie, aş fi de mult moartă şi îngropată. Dacă n-aş mai scrie pe acest blog, aş scrie pe altul. Dacă n-aş mai scrie pe blog în general (şi-aşa mă cenzurez prea mult, deşi nici chef de povestiri concrete nu prea mai am), m-aş întoarce la hârtie. Cel puţin mi-aş reexersa scrisul de mână. Naiba, când m-apuc de scrisorile alea?
Timpul liber - din perspectiva unei femei măritate - se împarte altfel. Se raportează în special (dar nu neapărat) la grija pentru celălalt. Dacă ţi-ai luat "baby boy" trebuie să-l creşti, să-l ocroteşti, să-l hrăneşti etc. Liniştea alături de el este de nelepădat. Ce mă fac, totuşi? Ieri părea să se răstoarne lumea peste mine cu susul în jos. Am dereticat roboţeşte prin magazin, mi-am scurtat pauza ca o terapie, am fost total absentă. Părea că nu există nici-o portiţă. Nici măcar o fereastră. Azi mă zgândără încă ceva (nu ştiu exact ce anume sau poate ştiu dar nu vreau să-i spun pe nume, fiindcă sunt sigură că-i doar un moft), dar există (şi ăla cu efect parţial) un antidot care se oferă cu linguriţa. Altfel m-aş plictisi. Vreau (un timp cât de scurt singură) acasă. În Ro. Sper să mă înţeleagă cineva...

06 octombrie 2008

Doza de timp

...şi-a făcut efectul. Şi nu numai ea. Mă simt extrem de uşurată pe de o parte, cu gândurile în altă parte. Ce stare frumoasă, de-ar rămâne ea aşa... Eu şi ale mele. Trebuie să-mi schimb numărul de telefon. Amin.

05 octombrie 2008

...

Mă trezesc cât mai târziu posibil. Dorm până la ultima celulă fiindcă aşa îmi trebuie. Duminica e singura zi în care absolut nicio grijă nu trebuie să mă trezească. După ce o foială uşoară prin casă închide uşa tiptil şi fuge după chifle, deschid în sfârşit ochii. M-am visat călare pe un tigru negru ca un câine într-o savană. Aiureli. Continuu să visez cu ochii pe pereţi. Vreau să mă mai întorc o dată în satul acela cu coclauri şi să străbat în sfârşit aceiaşi coclauri după o groază de ani, să caut fântânile-căsuţe ascunse în dosuri de pădure, să mă întind în poieni pe iarbă, să ascult lăcustele însetate şi să privesc norii şi brazdele albe de pe cer, să stau noaptea pe prispa casei (chiar dacă nu mai e cea pe care o ştiam eu) la un pahar de vorbă (sau mai degrabă de tăcere), să aprind vreo două lumânări (din-alea parfumate în găletuşă, cum au nemţii, doar atât aş inova în cazul ăsta) şi să ascult greierii şi paşii necunoscuţi de pe drum. Starea asta mi-o (re)cunosc. Degust fiece cuvânt şi îmi place să-mi imaginez că se leagă de mine. Chiar dacă în cele mai multe cazuri (dureros de constatat) nu e aşa.

03 octombrie 2008

Se poartă mov

Întrebare: ce face neamţul o dată pe an de ziua naţională? Răspuns probabil: merge la vecinii noştri (era să zic bulgari) olandezi.
Ni s-a pus deci şi nouă de-o plimbărică. Aşa că am bătut vreo 200 km şi am ajuns într-un orăşel drăguţ cu gracht, poduri, mii de biciclete şi căsuţe înghesuite una-ntr-alta şi fără perdele la ferestre. Unele facturi ne-au lăsat ceva mai mulţi bani în buzunar decât aşteptat, aşa că ne-am răsfăţat cu câteva nimicuri. Printre ele ar fi câteva filme pe care voiam eu să le am de mai demult, aşa pentru sufleţelul meu (se pare că olandezii oferă cam pe toate drumurile diverse dvd-uri chilipir), o băscuţă, un cuţitaş de plastic pentru salată (am intrat deja în vreo 3-4 magazinaşe cu obiecte de uz casnic şi de decor şi atât m-am minunat, că de-abia am putut să plec cu ceva de ciudă că nu le pot lua pe toate), o punguţă de caramele, nişte pânze pentru pictat (dintre care una uriaşă pe care am luat-o la risc, fiindcă nu eram siguri că încape în maşină, vedea-m-aş acum scoţând o capodoperă din ea) şi mai ales un săpun care mie îmi miroase hedonistic a pereţi.
Mi-au plăcut oamenii, un pic mai puţin crispaţi şi ceva mai curajoşi şi mai inspiraţi decât nemţii. Începe să-mi placă tare mult olandeza, seamănă în unele cazuri cu româna. :D Îmi place dezinvoltura şi relaxarea cu care se circulă pe biciclete. În schimb mi-aş dori un permis de pieton care să circule fără frică printre ele. Acestea sunt absolut peste tot. Am constatat mai mult sau mai puţin miraţi că ţoalele şi încălţările din ofertele actuale sunt în mare parte mov. Ne-am plimbat cu tramvaiul de la parcare şi până în centru. Am terminat o carte pe drum în maşină.
După vreo 4-5 ore de somn maxim, am făcut astăzi faţă unui nor uriaş de clienţi cărora iarna care bate la uşă le îngheaţă poponeţele.
Aş fi vrut să formulez toate acestea complet altfel, însă, în graba cu care scriu ca să nu uit şi fărâma a ceea ce îmi mai amintesc, se pare că nu-mi iese.

P.S. - Şi cred că mi-e dor de (dar nu spun ce sau cine)... Îmi place starea actuală. Sunt diverse doruri amestecate, e ca un fel de îndrăgosteală, câteva mărunţişuri la care visez cu ochii deschişi şi uit să cobor din autobuz...

Poze:

Utrecht 3 Oct 2008

02 octombrie 2008

N-am avut răbdare

...să mă las lepşuită. La interminabila asta uite că mai adaug:

* îmi place să dorm dimineaţa şi să visez pe cineva, dar...
* îmi place şi să mă trezesc uneori cu noaptea-n cap, să aprind lămpiţa de pe birou şi să scriu la lumina ei

* nu îmi place să ştiu că unii dintre apropiaţii mei sunt cu un picior în groapă (chiar dacă din propriile ambiţii) şi nu sunt în stare să-i ajut

Leapşa la Gramo

30 septembrie 2008

Geaca neagră de piele

Mi-a amintit de geaca de motor a lui T. :-|
Neagra de motor cu care am dormit în braţe în noaptea în care ai uitat-o la mine.

Eram unul din ăia zecemii. Mergeam pe străzi urlând şi zdrăngănind din ce puteam. Bac-ul la 7 materii era o chestie nasoală. "Nu aveam timp să-l pregătim". Nu mai vorbesc de programă care oricum era un haos. Umblam aşadar pe bulevardele Bucureştiului de la un minister la altul şi puţin îmi păsa că dau Bac-ul la 7 sau 15 materii. Eu mă gândeam la tine. Trecuseră vreo 3 săptămâni şi nu aveam nici-un semn, în afară de (în sfârşit) vestea că ai să vii. Băteam bulevardele şi mă bucuram în mine. Îţi trimisesem aşa cum mi-ai cerut. Două scrisori cu un patrufoi albastru desenat pe ele. Le-aş mai citi acum o dată, să mă jenez de inepţiile mele de adolescentă îndrăgostită.
Mi-ai făcut semn c-o uitătură spre bucătărie. Ai intrat pe geam dinspre balcon şi te-ai aşezat turceşte pe jos. M-ai sărutat ca şi cum cele 4 săptămâni dintre noi nu ar fi existat. Te-ai scuzat că n-ai avut timp şi am înţeles. Nu ştiu de ce ai insistat să promiţi ceva ce nu îţi stă în mână. Parcul, filmul, strânsul genunchilor, jocul tălpilor pe sub masă, mirosul tău din geaca de piele, pachetul de ţigarete uitat şi el, motanul răvăşit pe frunte, zâmbetul tău cu încreţituri calde pe tâmple. Cu astea am rămas un timp. Nedeterminat.

Untergang



26 septembrie 2008

Lesung mit Mircea Cărtărescu

Sâmbăta viitoare mă duc la Bochum să-l văd pe Cărtă, adică aici. Apropos, cum e posibil ca într-o lună (cât durează acest aşa-zis festival de cultură românească) să se organizeze doar 3-4 evenimente şi atât? :o

23 septembrie 2008

Complimente de la un chinez singur

Stăteam pe lângă casă, puneam haine pe umeraş (ocupaţia mea favorită în magazin), iar şefa se învârtea cu diverse mărunţişuri prin zonă. În acest răstimp intră un chinez râzând de unul singur. Ne-am uitat una la alta un pic uimite, lăsându-l să treacă pe lângă noi. După un timp se întoarce la fel de zâmbăreţ cu o pătură care costa mai mult decât şi-a imaginat. În timp ce mă pregăteam să scanez pătura care nu trebuia, îmi oferă un pliant din teancul pe care-l căra cu el. Făcea reclamă la lecţii cu probe gratuite de Tai Chi şi altele asemănătoare. Mi-am explicat instant de ce era binedispus chinezul. Stătea bine cu energiile. I-am spus omului că posibil pătura aceea nu era ceea ce voia să cumpere. După ce s-a întors cu o alta pe care am încasat-o, a început să rânjească la mine spunând că nu a mai văzut niciodată "so eine nette Frau" (nett înseamnă mai mult "amabil", dar el cred că s-a gândit la altceva, prea era entuziasmat) la care i-am răspuns cu falsă modestie că nu sunt singura femeie amabilă (drăguţă) pe lume. Chinezul cred că îşi doreşte ceva greu accesibil. Poate va avea noroc.
Din superstiţie (am unele sechele) marţea port roşu. Tot cu roşu am purtat azi o pereche de bichini. Aşa că n-am plecat cu dureri de cap. Cum am intuit, chinezul deborda de energie pozitivă. :D

Listă interminabilă

...de îmi place/nu-mi place. Nu m-a lepşuit nimeni încă, dar nici răbdare nu mai am.

+
Chagall, freziile, parfumul de liliac, îngheţata cu caramel, bomboanele cu lapte, începuturile, atingerea mâinilor sau a picioarelor pe sub masă, cuverturile de pat, ordinea în manieră proprie a lucrurilor din casă, să curăţ legumele într-o punguţă sau pe o bucată de hârtie (şi nu în chiuvetă), Band Of Horses, să cânt prin încăperi cu ecou (gen scara blocului sau biserici), mângâierile pe burtă ale lui T, să pun flori în grădină, să ajut un bătrân sau o persoană cu handicap sau un copil plângând să coboare pe scara rulantă, (mai nou) Hrabal, puzzle-urile nu prea mari, să cos la gobelin (deocamdată primul şi ultimul, rămas neterminat), să pun haine pe umeraş în magazin, să curăţ trandafirii (florile în general) de uscături/ofilituri, bomboanele cu cafea, Kirschstreuselkuchen, Käsekuchen, Thomas Godoj (superstarul, dar nu şi ceea ce cântă), portugheza cu accent brazilian, Madredeus, Van Gogh, pozele cu păsări, biciclete sau ganguri, marionetele, narcisele albe, trandafirii multicolori, să mă spăl pe mâini, cocktail-ul meu de cacao cu lapte şi un strop de cappuccino/cafea, Kochen und geniessen, să colecţionez reţete culinare, să decupez, să citesc în timp ce mestec în dulceaţa care fierbe, să găsesc în cutie scrisori private (ceea ce e tot mai rar), să scriu pe blog, să-mi fotografiez grădina, puii de găină de toate vârstele, să scarpin pisicile, să pup caii pe bot, să mă întind pe iarbă în grădină, oamenii comunicativi şi binedispuşi, ceaiurile cu rom, tiramisu, Debussy, vocile lui Bruce Springsteen, Chris Isaak, Michael Stipe, Cohen, veiozele, să citesc în tren/tramvai, să golesc cât mai repede ambalajele ca să le arunc, să cumpăr cărţi, să împachetez (artistic) daruri, să pun limba pe pereţi (gustul de calciu probabil), jachetele, zgomotul de lemne arzând în sobă, mesele în familie când ne ducem pe la ţară, casa bunică-mii, lăzile de zestre vechi pictate etc

-

ciorba de burtă, carnea de miel, mincinoşii, beţivii, oamenii închişi, cei care au tendinţa să certe, să se răstească sau să umilească, neîngrijiţii, pantofii cu toc mare sau ascuţit sau ambele (deci incomozi), patul deranjat, să mă întind în aşternut în alte haine decât pijamaua, clienţii care fură, mănâncă sau îşi lasă câinii să-şi facă nevoile în magazin, cei care fură flori din grădină, cei care au furat ca fier vechi grătarul de la intrarea în scara blocului din Bucureşti (grătar care a rezistat până atunci cel puţin 20 de ani), să fiu nevoită să mă pup cu diverşi nespălaţi, zgomotul aspiratorului vecinilor de deasupra, scandalagiii, simetriile, propriile mâini şi picioare îngheţate, mitocanii cu pachet de muşchi şi creier zero, iepuraşul de paşti, superevlavioşii care-şi fac crucile până-n pământ, care-l invocă pe Bunul D-zeu peste tot, dar te toacă pe la colţuri cu proximele ocazii, lipsa de buzunare, spatele dezgolit (mi se face frig), nespălaţii, Paul Potts, intonaţia de tabloidişti a distruşilor care prezintă ştirile şi reportajele la televiziunile româneşti, să plâng în public (mă abţin pe cât pot), să spun te iubesc celor din familie (cred că nu mai e necesar), „mimozele” şi sclifositele, pretenţioşii, snobii, Jörg Pilawa de la ARD, fricoşii absurzi, să şterg praful, să dau telefoane la necunoscuţi sau să răspund la telefon etc