...

Am aşa o stare de lehamite şi de plictiseală... şi ştiu şi de unde vine. Am senzaţia că de vină sunt din nou aceleaşi lucruri de care credeam că am scăpat prea simplu cu un delete. Dar ele au rămas acolo ascunse până la un alt moment oportun. Entuziasmul meu manifest loveşte ca nuca în perete. Înţeleg aiurea şi interpretez. Se sparge totul în bucăţi. Îmi place, dar mă epuizează când vorbesc prea mult. Ce bine e când tac. Rămân eu cu mine şi îmi ajunge. Îţi spuneam că mai avem timp. Să te mai văd măcar o dată înainte să dispari. Să-ţi mai povestesc o vreme despre mine şi să mă asculţi aşa cum numai tu dintotdeauna ştii şi să nu obosesc, să mă iei de mână şi să călătorim imaginar până la Paris, să mă mângâi suav pe abdomen, să-mi ridici insesizabil bluza şi să presari fluturi acolo dedesubt.