18 octombrie 2008

Hmmm

Dacă m-aş lăsa pradă unui impuls coleric, aş pune plăcuţa "blog închis", mi-aş lua traista şi-aş pleca unde-oi vedea cu ochii. Pentru cine scriu eu aici? E clar că fac asta din obişnuinţă. Doar o parte e pentru mine. Restul e balast, sunt chestii adunate, pe care nu vreau să le pierd, în caz că aş vrea să mă întorc la ele. Scriu în ultima vreme numai banalităţi. Mă plafonez sistematic. Se simte, nu? Asta am făcut dintotdeauna. Să nu exagerez totuşi spunând că doar atâta pot. Numai că mai mult nu vreau eu. Adică nu mă mobilizez.
Şi cum probabil nu am apucat să zic, week-end-ul ăsta sunt singură acasă. Aveam planuri oarecum măreţe. De exemplu să mai mâzgălesc ceva. Evident că propriile mele speranţe se diluează aşa ca cerneala de pe hârtie. Nu prea mai am chef de nimic. M-am încălzit peste noapte cu centrala pusă şi cu două pături. Am dormit un pic cam prost. M-a cam durut burtica (acolo unde nu mai este bila). Am băut nişte apă. Mi-a trecut. Şi mai aveam o grijă. Să mă duc la piaţă să-mi cumpăr pui de la rotisor. Am ieşit într-o dimineaţă foarte însorită şi frumoasă, aş fi vrut să fie şi mai devreme, dar îmi place să dorm, ceea ce azi a fost oricum inutil cu somnul meu chinuit. Măi, bau-baule! Am luat coşul la braţ şi am plecat agale pe străzi. La întoarcere am ieşit în grădină şi mi-am permis să salvez câteva mere ce căzuseră şi aveau şansa să putrezească acolo sau să fie ciugulite de păsări. Danke, Herr Brenni, dacă tot ai pus meri, profită şi vecinii.
Vorbind aseară cu bau bau, mi-am amintit de nopţile mele de tânără inocentă şi neliniştită pe care le petreceam pe la ţară prin vacanţe. Nopţile acelea de ieşit cu diverşi prieteni la disco. Cum străbăteam noi câţiva km pe şoseaua pustie în drum spre locul cu pricina sau cum o luam direct prin câmp, fiindcă era drumul mai scurt şi traversam un râu aproape sec pe o punte legănată şi deseori defectă (adică fără şipci, aşa că mai degrabă scoteam încălţările şi o luam prin apă), uneori într-o beznă completă, alteori doar sub clarul de lună, cum ne întâmpina o armată de cruci la punte, cum ne speriau pe noi băieţii la capătul celălalt al punţii, cum răsunau din depărtări lătrat de câine sau lăcuste însetate din mirişte, cum ajungeam noi în săliţa aceea de la subsol şi îi cuprindeam conţinutul cu privirea. Aşa aveau verişoarele mele ce povesti mamei lor a doua zi, cine cu cine, ce şi cum. Cum venea el, câte-un ţărănel, să mă invite la blues şi eu îl refuzam, iar el de ciudă m-ameninţa cu bătaia. Cum ieşeau ei, fetele şi băieţii să se plimbe, să se răcorească, să se pupe...
N-am mai ieşit de mult în niciun club. Aş dansa, m-aş lăsa invitată la blues, m-aş întoarce acasă pe jos prin pustietatea de pe străzi, aş... N-am să explic de ce deocamdată toate acestea sunt imposibile. E un risc pe care mi l-am asumat. Să vedem cât mai rezist. Vorba lui, trebuie să ies de-aici o vreme. Singură. Şi voi ieşi. Primele două sau trei săptămâni de concediu ştiu când le pun.