Nu am nicio pretenţie de la această însemnare. Toate blogurile sunt pierdere de timp cu sau fără scop.
Faza cu reinstalarea a rezistat doar o seară. A doua zi am revenit la tractor. Care merge greu, toarce zgomotos, îmi oferă purici pe desktop, dar e cel puţin o linie de plutire. Rettungsring pentru zile negre. Cu ocazia asta constat că nu prea mai am chef nici de net, nici de bloguri, nici de muzici, de niciun fel de ştiri. Tocmai când am şi eu în sfârşit puţin timp pentru mine şi adicţia mea. A trecut aproape o jumătate de an. Şantierul e la aceeaşi fază, ştiam. Dacă noi nu ne zbatem, atunci cine? N-am nevoie de păreri avizate de pricepuţi şi nici de întrebări de genul: cum, n-aţi mai făcut nimic? hahaha! Toate acestea n-au vechimea necesară. Ele sunt musai de făcut la momentul oportun. Adică ultimul. Când te-apucă urcatul pe pereţi.
"Ea nu avea niciun prieten", îmi spunea. "Prietenii mei au devenit şi ai ei". Nu ştiu ce nu a funcţionat între ei. Probabil trăiau după fusuri orare diferite. Probabil au apucat-o pe ea pandaliile, probabil se simţea sufocată de atenţia lui. Habar n-am... Când imi amintesc cât de intense erau atingerile acelea, câtă pasiune am pus fiecare în jocul acela de mâini tot mai fierbinte, că ce-a urmat n-a mai fost decât îndurarea a două trupuri în lupta cu somnul şi cu nerăbdarea, că ce-a urmat n-a mai fost decât dimineaţa ridicându-se lină peste un trup răpus de oboseală şi nu de ardoare...
Propoziţiile astea îmi rezonează acum atât de strident, când mă gândesc că practic (şi nimic nou) nu (mai) am niciun prieten şi nici nu mă zbat să-mi fac, chiar dacă deunăzi am întrebat-o într-un mod pueril (ca la groapa cu nisip, leagăne, forme şi găletuşe) pe şefa noastră de echipă. O întrebare aruncată în zbor printre diverse directive de lucru în magazin. Nu am pretins niciun răspuns. El a survenit totuşi puţin mai târziu când am observat că şefa mea se confesează noii noastre colege cu aparenţa lipsei (sună cam aiurea, ştiu) oricărei limite de timp. Îmi văd de ale mele în continuare. Şi am de ce, zău.
Mă cutremur şi acum când îmi amintesc cum îi spuneam anul trecut că ar fi mai bine să mă lase în pace. Cât curaj am avut, dar şi ce senzaţie de gol am avut după, când am constatat că într-adevăr tace şi nu trage de mine. Un gol asemănător cu cel de azi când n-am avut ce face şi am îndrăznit să recunosc, fără prea multe ocolişuri, un lucru pe care nu voiam să-l afle atât de repede. O dată spus am conştientizat în sfârşit toate urmările. Care nu-s chiar cele la care visam. Ştiam, oricum...
