Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.