29 martie 2017

Schwiegervater dixit: nu poți pleca în drumeție după ce-a plouat. E foarte probabil să întâlnești bălți pe drum.

23 martie 2017

Sunt "cât pot fi de proastă?", "femeie nebună", dar poze cu oameni răniți, aflați în suferință, luate de gură-cască pe stradă nu au ce căuta pe rețelele de socializare. E vorba de sfera privată a fiecăruia. Ce dacă toate televiziunile arată? Hai să mâncăm și noi rahat, că muștele nu se înșeală! Așadar report + block! Lume de găuri de fund.

22 martie 2017

Ora de gimnastică. Copiii se "îmbrâncesc" dincolo de ușile de sticlă. Mamele șed ca niște mumii pe banca din hol și discută diverse de la grădiniță. Se apropie momentul plecării, iar parcursul improvizat pentru copii trebuie demontat, iar materialele puse la loc. Intru și le-ajut pe cele două fete care nu îndrăznesc să cheme pe nimeni cu care să facă împreună ordine. Nu aș putea să fiu prietenă cu niciuna dintre mimozele de-afară. Bine că nici nu e nevoie! Vaci nesimțite și egoiste.

19 martie 2017

CK, One. Întrerup cititul unei cărți virtuale și adulmec mireasma, așa cum o făceam cu 19 ani în urmă deschizând clapa casetofonului pe care îl curățaseși cu parfum în loc de spirt. Parfumul celui ce alesese să nu fie al meu.

28 februarie 2017

Momentan mă simt îndreptățită să mă pipi puțin contra vântului. Sper totuși să nu mă transform într-o gâsculiță. Dar nu am chef să înghit tot ce mi se bagă pe gât.

12 februarie 2017

Data viitoare să nu mai comentez cu chestii private la prieteni comuni cu vigilentul tata. Cică se interpretează prost. Uitasem cât de plin de proști e colțul ăla după care oftez acum.

24 ianuarie 2017

Scriu asta aici ca un reminder pentru mine. E vorba de lucrurile pe care aș fi vrut să le am sau să le trăiesc, dar nu a fost să am parte de ele, pentru care ori nu am luptat suficient de teamă sau de lene, ori nu am avut pur și simplu resurse, ori nu le-am (mai) găsit sensul. De la o vreme am renunțat cam la tot ce-mi face plăcere. M-am retras conștientă, sau nu, într-o colivie confortabilă și am înghițit cheia. Sper să reușesc să o vomit la loc curând, fiindcă simt că mă sufoc și nu voi mai găsi sensul existenței mele.

22 ianuarie 2017

Am dat azi de un album cu niște minunate poze de iarnă din parcul "în care am crescut". Ce fain e să ai în apropiere un loc în care să te retragi sau să evadezi. Am foarte multe amintiri faine din acest parc. Leagănele în formă de bărcuțe de pe rondul cu nisip, toboganele înalte, caruselele amețitoare, droaia de copii cu care ne jucam aproape zilnic, băile de soare și băile din apa suspect murdară și periculoasă a lacului, reprizele de săniuș, lacul înghețat, cișmelele cu apă țâșnitoare și lăcaș pentru adăpat cățeii, parcul de distracții (care e în sine o poveste separată), ora la care ieșeau pupăcioșii, plimbările cu mama pe aleea principală și speranțele că într-o zi voi primi în sfârșit ceva scris de tine, apusul de pe dealul pe care te-am adus și ne-am strâns mâinile și mi-ai sugerat să îndrăznesc eu și să nu regret mai târziu ceva ce aș fi putut face și n-am făcut, podul de pe care urmăream bălăriile unduindu-se imediat sub oglinda apei (despre care ziceam oricui că dacă aș cădea de pe pod în lac, aș muri nu înecată pur și simplu, ci din cauza adâncimii prea mici a lacului, încurcându-mă în ele), salcia culcată de pe insula pe care ne-am așezat și ne-am încrucișat ochii sub sărut. Toate astea au rămas acolo unde le-am lăsat. Le-aș vedea și acum, dacă aș trece pe lângă ele. Mi-aș face cu mâna mie, celei ce te săruta îndrăznind ceea ce tu nu îndrăzneai, celei ce te săruta cu tristețe și dor înaintea a ceea ce avea să nu mai fie. În parcul acela nu mai ajung prea curând, căci ai mei s-au mutat de-acolo. Dar el e cel ce va rămâne o bună parte din ceea ce numesc acasă. Și mi-e dor de el, dor de o parte din mine cea de-atunci, de grădinile de trandafiri parfumați din care nu aveam voie să rupem, de tufele de levănțică și melcii ascunși în ele, de fluturii și de speranțele care s-au stins în timp.