bagajul regăsit

Diverse

2012-01-23T15:33:00.002+01:00

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

Azi sunt singură acasă

2012-01-10T11:11:00.000+01:00

Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.

Vine 4 Advent. Deja

2011-12-16T17:32:00.002+01:00

Ieri am avut maraton în bucătărie. Aveam chef să coc prăjiturele. 7 rețete. Din fericire m-am apucat de acest (mic) proiect acum 3 zile. Fără grabă. Ieri LS a stat pentru prima oară singur (fără mine adică) la bunici acasă. A fost minunat. Ce mi-a lipsit această liniște... Sunt o mamă iubitoare, dar am și eu limite. Mai multe decât mama. Azi am luat-o de la capăt cu micul meu rățoi chiț chiț, cu împlinirea că cele 7 feluri de dulciuri stau cuminți în cutiile de tablă și își așteaptă sfârșitul în gurile noastre pofticioase.

Indignare

2011-12-16T17:25:00.000+01:00

Sinuciderea - atitudine necreștină. Dacă unui criminal în serie i se face slujbă de înmormântare cu tot tacâmul, de ce nu i s-ar face și unui sinucigaș care face un pic de "curățenie" lichidându-se mai bine pe sine însuși. Sinucigașul și criminalul sunt doi păcătoși care au nevoie de aceleași rugăciuni. Mai sunt și alții în afară de B.O.R. atât de NEIERTĂTORI?

2011-11-14T15:53:00.001+01:00

Primul cântec cu care LS ne imită de vreo două zile:

Rețete culinare în reader

2011-10-26T16:59:00.002+02:00

Am zis că plec? Nu. Am zis că poate. În fine, nu voiam decât să te (vă) enervez un pic cu o rețetă culinară nemaipomenită, de la care nu pot să dau înapoi ori de câte ori mă luptă un mănunchi de linguri prin stomac.
Și anume... Unt pe pâine

Se face în felul următor:
Ai nevoie de unt (după gust, dacă vrei, tot pachetul), pâine (la fel), un cuțit cu care să tai pâinea, opțional unul cu care să întinzi untul și un fund de lemn pe care se petrece evenimentul.
Iei pâinea, o tai felii, câte vrei (în funcție de cât de mare e lupta de linguri), culci feliile pe fundul de lemn, râcâi tacticos cu cuțitul pe unt (sau tai din el) și îl întinzi la fel de tacticos pe feliile pregătite până când sunt complet acoperite, iar stratul de unt îndeplinește grosimea optimă. Nemaipomenit de gustos!!!

Treaba de mai sus e o satiră la nenumăratele bloguri de rețete culinare (doldora de reclame) care livrează pentru proști (și pentru trafic) rețete de genul: piure de cartofi, cartofi prăjiți, ouă-ochiuri, tartine și altele de genul. Rețete la care lumea nu mai are niciun dram de inspirație. Un ciocan în cap și mai mare mi-l oferă cu generozitate exact blogurile acelea cu super prăjituri și super preparate, pe care le păstrez cu încăpățânare în reader.

2011-10-23T14:55:00.002+02:00

Sunt într-o fază așa de neutră (aș putea spune că e chiar plictisitoare, dar în echilibrul ăsta mi-e cel mai bine, e un echilibru precar dacă aș sta să-mi amintesc de prostioarele care îl strică), încât nu mai am chef de scris. Nici măcar să consemnez progresele juniorului. Ce mai turavura, toți ne comportăm după cam același pattern. Nici nu mai am timp de bloguit, de citit bloguri prea puțin. Unii chiar mă enervează deja, așa că îi șterg treptat din reader. Îmi vine să închid blogul. Până data viitoare.

2011-09-18T11:25:00.000+02:00

Poimâine plec şi iar mă trezesc spunând că nu mi-a ajuns, deşi am avut mai mult timp ca în alţi ani. L-am petrecut în mare acasă ferindu-ne de căldură, m-am revăzut doar cu câţiva, nu neapărat din comoditate, dar mi-a fost totuşi foarte greu gândindu-mă la copil şi la răbdarea pe care trebuie să o fi avut, de a fi purtat cu mine peste tot, răbdare ajunsă uneori la limite şi transformată într-o chiţăială obositoare. Nu mai am chef să mă întâlnesc cu nimeni. Unii au rupt singuri legătura cu mine, ce sens mai are dacă nu suntem aproape unii de alţii? Nu toţi freacă menta virtual aşa ca mine, mă rog, eu am o scuză, nu mă pot desprinde de tot, probabil că şi eu o s-o las mai moale şi-o să-mi fac alt program. Nu îmi promit nimic, că mă cunosc deja, aş vrea doar să citesc mai mult, de exemplu şi, evident, să mă ocup de familie, de casă, de altele. La revedere, Ro, mai ai multe de învăţat.

Lumea mea e în afara timpului

2011-09-14T10:53:00.000+02:00

Mai adineauri aveam în minte câteva idei despre care aş fi vrut să scriu. Atât de importante, că le-am amânat din varii motive concrete şi le-am uitat. Exact cum mi-am imaginat, regăsirea nu a fost (nici nu prea avea cum) să fie aşa cum am visat-o. O autoamăgire tipic mie. Nu mi-ar fi trebuit decât o reconfirmare. Atât. Să ştiu că nu s-a schimbat nimic. Aş fi luat-o cu mine şi m-aş fi legănat în ea, atunci când aveam nevoie. Mai am mai puţin de o săptămână şi-mi doresc să nu mă întorc cu un gust amar, ci doar cu împăcarea şi mulţumirea că am reuşit şi anul acesta să mai ajung pe-acasă, ca am revăzut pe cei dragi, aş fi vrut să ies mai mult, să mă plimb, dar copilul e prioritar. Unii zic că mai e timp să ne revedem, eu percep de data asta altfel timpul.
Am iarăşi nişte planuri pentru după întoarcere. Aş vrea să fiu la fel de puternică aşa cum îmi propun, dar micul meu motan e într-o fază cu multe crize, furii, dependenţă, independenţă, curiozităţi, terorisme, şantaje, frici (mai vechi sau recent dobândite)... Trebuie să văd cum să fac.

2011-09-12T18:11:00.000+02:00

Regăsire în vis. O amprentă afectivă inegalabilă. Poate nici măcar într-o lume paralelă. Mi-era dor de ea. De mine însămi în îmbrăţişarea aceea. Cât de curând mă reîntorc la binecunoscuta mea neutralitate.

Bune și rele

2011-08-05T21:10:00.002+02:00

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Despre familie și dorul de-acasă

2011-07-13T19:46:00.004+02:00

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Uh

2011-06-24T09:53:00.000+02:00

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Ura!

2011-05-26T14:21:00.002+02:00

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Începe

2011-05-10T17:20:00.001+02:00

Nebunia cu euroviziunea e pe-aproape. Nu ne-am luat bilete. Întâi am zis că nu ni le permitem, apoi (după ce prețul lor a crescut geometric) chiar nu ni le-am permis, azi s-au mai pus câteva la vânzare la prețul inițial, dar tot nu ni le permitem (așa cum momentan nu-mi permit nici binemeritata călătorie până acasă) și nici babysitting pentru LS nu avem. M-am lăsat de euroviziune la fel de repede cum mă apucase, nu-i nimic, l-a apucat pe D, acum face un ultim (sper) tur de iutuburi. Prognosticuri, chestii. Un lucru e cert: dacă ar fi să pui un verdict rapid în legătură cu calitatea muzicii promovate, poți să-ți dai seama de la o poștă care sunt alea câteva piesulici cu o oarecare urmă, infimă și aia, de geniu creativ și care sunt alea care poartă ca o patalama pe frunte înscrisul "scremut special pentru euroviziune", ca să nu mai zic de circăreți.
Deschidem totuși câte o bere și lui LS (eventual) un biberon și deschidem măgăoaia să vedem și noi circul, că doar e organizat pe sudoarea frunților ăstora ca noi care cotizează cu mic cu mare la impozite.

Iată mai jos ce își face parlamentul landului NRW pe banii (și ai) mei:

Entuziasme pre sau postPMS, cine naibii mai știe

2011-05-05T11:35:00.000+02:00

Vreau să-mi schimb obiceiurile alimentare. Să vedem când încep și cât mă ține. Probabil până la primul chinez pe care pun ochii.
Vreau să-mi fac săpun de casă, cu flori și plante medicinale.
Vreau să-mi ridic un melc de verdețuri și alte plante aromatice.
Vreau să-mi fac unguent cu gălbenele. (Aștept mai întâi să răsară gălbenelele, dacă răsar.)
Vreau să beau zilnic ceai verde pe stomacul gol. Neîndulcit nu merge.
Vreau să inventez automobilul hibrid cu baterie solară pe capotă și cu sistem de reciclare a energiei electrice. Hai, să-mi fure cineva ideea, că eu personal în orice caz nu o pot pune pe picioare.
Vreau să coc pâine în casă, aștept să-mi cumpăr (în al câtelea cincinal?) mașina de copt.
Vreau să mă reapuc de pictat. De bricolat. Să mă apuc de cusut (traiste, păpuși, perini, așternuturi etc). (N-am mașină de cusut.)
Vreau să fierb dulcețuri și conserve.
Să-mi sortez teancul de rețete. Să-mi fac caiet de favorite.

Gata, mi-a trecut. :)

Sper să fie ultimul de astăzi

2011-05-03T13:46:00.000+02:00

Ce poți face cu 2000 de euri?

Pleci în concediu. Închiriezi un apartament pe două luni și îți petreci tot sejurul pe balcon uitându-te la munți.

Ce faci cu 14 euri în loc de 1,99?

Îți cumperi un șampon mișto (de la o firmă englezească de cosmeticale bine parfumate, că știi tu de ce) și o alarmezi pe soacră-ta.

Două remarci

2011-05-03T12:29:00.000+02:00

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

2011-05-03T09:00:00.002+02:00

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.

Nuntă

2011-04-29T09:37:00.000+02:00

Ăăă, deci la doișpe fără zece vine Cate, iar la paișpe treizeci se pupă cu Uiliam pe balcon.
După care fus orar? ;;)

Plictisitor

2011-04-26T11:49:00.000+02:00

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

De ce froh

2011-04-24T17:01:00.001+02:00

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

2011-04-24T16:25:00.002+02:00

vreau acasă

Am pus

2011-04-20T15:32:00.000+02:00

poze noi cu leușteanul

Concurs cu leuștean

2011-04-14T14:05:00.007+02:00

câtu-i lunca și Beiușu, nu fecior ca bădiuțu

voiam să precizez că provocarea-i mare, dar nu am șanse de câștig: leușteanul meu o fi la fel de bătrân ca Moshul Fetei, dar e firfiriu, vecinul de deasupra (care știe de el) nu (mi) l-a tăiat așa cum mă temeam, doar la ciuntit un pic, nu-i nimic, salvai eu astăzi rămurica respectivă, ca s-o pun la păstrare în congelator.

Nu mai știu pe nimeni cu leuștean prin zonă, dar fac apel la ăia câțiva cititori diasporeni care mi-au mai rămas, poate se știe vreunul cu musca pe căciulă. Hai, fraților, la concurs! Care aveți așa ceva prin grădini puneți pe panoplie, să vedem și noi.

Scaietino, uite poze.

Update 20 aprilie (la cerere):

Nu pot să-mi dau seama cât a crescut, era deja măricel la prima poză. Undeva pe fundal (spre colțul din dreapta jos, printre bălării și iederă) se află micul tufiș de leuștean.

Bonus, instantanee din grădina noastră, azi:

alte aiureli

2011-04-12T14:27:00.000+02:00

dacă aș întâlni un djin i-aș cere o casă fără cabluri, fără sertare și uși, fără obiecte (sticlăraie) pe jos, fără ghivece și pământ de flori, fără flori, fără telecomenzi, scaune, mese, mașini de scris și telefoane, fără hărți, cărți și reviste, fără scări pliante și lampadare, fără scaun de toaletă și perie, fără ceas, eventual o casă goală. ceea ce e un nonsens pentru junior, dar o liniște pentru mine.

treipuncte

2011-04-12T11:39:00.000+02:00

îmi vine să descriu, cât e cald, dar își pierde, își pierde farmecul, iar dacă păstrez acest mic secret acasă, acolo unde îi stă cel mai bine, peste un Timp când voi reveni asupra acestor rânduri voi fi uitat deja... am să spun doar că e un vis aproape imposibil căruia i-am dat deja un șut memorabil în neant. ceea ce s-a Terminat s-a terminat, așa cum se taie un film.

Soare tralala

2011-03-23T13:58:00.001+01:00

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

9 luni și jumătate

2011-03-20T22:57:00.000+01:00

Tschüss Milch, hallo Brötchen! Și uite așa nu mai știm ce să facem cu băiețelul ăsta năzdrăvan, care (momentan, sper că doar azi) nu mai vrea să pape lăptic.
Chiflele sunt mult mai interesante după ce le-am descoperit în acest weekend la Frühstück. Păpița cu bucățele e și ea o corvoadă, fiindcă mi-e lene (nu știu încă) să mestec. Mai bine mor de foame sau poate (speră mama) nu.
În rest, descopăr lumea tirip, tirip, târâș prin casă, mă tentează ușile de sticlă de la comoda tv, ordinatoarele din raft, frunzele din pom, borcănelele și sticlele goale de pe jos din cămară, coșul cu hârtie veche de lângă coșul de gunoi, pământul din ghiveci, sertarele de sub masa de înfășat, obiectele de pe noptiera mamei, cabluri, prize, peria de curățat wc-ul. Pienașul de la buni și-a pierdut de mult farmecul, nu mai vorbesc de restul jucăriilor. Nici măcar de hopsi.
Și îi imit, desigur, pe mama și tata. Seara în loc de nani mă distrez o bună bucată de vreme țopăind la balustrada patului. Și așa mai departe.

Te

2011-03-18T12:42:00.000+01:00

Uitasem de poem în fiecare zi. E un mic proiect abandonat. E o părticică dintr-un acrostih. A rămas aşa din lipsă de cuvinte, e mai degrabă o îndoială, e adevărul celui care îl citeşte. E o prostioară. Aşa a fost să fie. Cine ştie cunoaşte.

Albumul lui LS

2011-03-14T13:46:00.000+01:00

Nia, am pus poze noi cu Leander (vezi meniul din dreapta). Destul de multe cred, aveam de recuperat. :D

2011-03-07T11:54:00.001+01:00

La noi vine încet primăvara. Mai întâi - nişte ger de crapă asfaltul, dar un soare minunat pentru o zi de tren de carnaval la care nu mă duc, că nu-mi plac beţivii, nu-mi place aglomeraţia şi nu mai ştiu ce nu îmi place, dar oricum tot inconfortul pe care îl presupune relaţia carnaval + beţivi. Gagica vecinului de dedesubt (a treia pe care o cunosc de când sunt p-aici) s-a apucat de curăţenie în grădină. Nu-i bai, mi-am tuns şi eu mâna de trandafiri mai alaltăieri şi sper să supravieţuiască şi ăştia din spate, că vecinul nostru bineintenţionat se laudă că nu mai are niciun chef de grădinărit, dar vrea să-şi zidească grătar tocmai pe bucăţica de pământ de pe care mi-am admirat de la fereastra bucătăriei buruienile din anii trecuţi. Gagică-sa vrea să-şi ridice un "melc de plante aromatice", chestie la care visez şi eu de multă vreme, dar aştept ocazia, banii şi mai ales informaţiile necesare ca să nu fac un mare rahat. Cred că mi-o ia înainte, ea are timp, oricum, nu cred că ştie de intenţia mea.
Ieri am văzut un album fain cu poze vechi din familia lui D, bunici, străbunici, frumos încropit, cu datele aferente, cu diverse acte vechi şi scrisori. Una dintre ele era scrisă de străbunicul lui D către fiica unei gazde într-un alfabet german vechi, în care povestea despre fuga din est către vest din perioada imediat următoare războiului (al 2-lea, mondial). O poveste tristă despre un om care îşi pierduse în toată această tevatură soţia şi fiica (le-a regăsit ulterior în vest) şi care urma să fugă şi el, despre trenurile care se umpleau cu o viteză uluitoare, cu graba şi disperarea şi cu teama de a nu rămâne, care lăsau în urmă orice brumă de bagaj adunat din agoniseala de-o viaţă. Oameni care plecau doar cu ce aveau pe ei, doar ca să scape. Uitându-mă la acest album, mi-am amintit că am de gând să întocmesc un tablou cu arborele familiei, cu poze şi date, cu cei mai tineri şi cei mai bătrâni membri, mergând până la stră-străbunicii de la care am reuşit să mai salvez nişte poze. Habar n-am în al câtelea cincinal.

Gagica încă mai strânge uscături, resturi de plante în saci de plastic. O văd în direct pe geam în timp ce scriu. :D
Mi-e dor de nişte oameni. Sunt toţi departe. O parte se ştiu ei care sunt. Deh... Cam despre astea scriu. Încă mai am curăţenie de făcut.

Cel mai frumos cuvânt

2011-03-01T19:52:00.001+01:00

Pe care îl aud (oficial, cred) de aproape două săptămâni (notez 19 februarie) este mama. De ieri LS îşi pune singur suzeta. Nu cred că o să notez fiecare prim lucru pe care îl face LS. Sunt progrese care se adună şi se suprapun. De exemplu, de când are voie să şeadă (în sfârşit) direct pe podeaua (cea nouă şi curată, încă) din living, a exersat fără prea multă ezitare târârea în patrupedie (sună urât al naibii 4labe). Curând îmi va face o vizită şi în bucătărie, dar mai am de strâns, de reorganizat de curăţat, etc.

Mărunţişuri

2011-02-27T15:40:00.001+01:00

* A început era primelor claxoane în trafic. Uite o zuză care se scuză. Iertaţi, vă rog, aeriana, că e începătoare. Aici nu se pun (acceptă) lămâi în parbriz. Deci, atenţie restu' lumii!

* Pentru acest cincinal cam gata şantierul sus la noi în casă. Dar mai sunt o sumedenie de lucruri de făcut. Am întocmit o listă. O las deschisă.

* Chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scuipă suzeta, pune-i suzeta, spală nişte vase, scuipă suzeta, pune-i suzeta, scapă suzeta, ia-l în braţe, pune-l în ţarc, mai spală nişte vase, chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scoate ceva din frigider, scuipă suzeta, dă-i o jucărie, chiţ chiţ, pune-l în hopsi, apucă-te de gătit, miau, miau, ia-l din hopsi, dă-i să pape, pune-l în ţarc, pune-i suzeta, scuipă suzeta, mai ia-l şi tu că trebuie să duc rufele în pod, chiţ chiţ, schimbă-i scutecul, ninini nanana, chiţ chiţ chiţ, ia pune-l în wrap, pune-l în spinare, nani.

.

2011-02-25T16:29:00.000+01:00

angel of mine, scrisoare, trifoicupatrufoi, albastru, angel of mine, portret de tânără în cărbune, scrisoare, scrisoare, scrisoare, angel of mine, angel of..., angel...

Cum închizi gura unei fantome

2011-02-21T14:37:00.000+01:00

Îi serveşti trecutul pe tavă.

Fantomele din viaţa mea

2011-02-21T14:31:00.000+01:00

Nu vorbesc de stafii, că nu-s acelaşi lucru. Alea îşi mai arată codiţa din când în când, trimit băiatului mesaje de crăciun şi paşti şi îşi dau întâlnire cu el în centrul vechi când au ocazia. Sunt inofensive, dar nu le suport, am mai vorbit eu de treaba asta, mă epuizează energetic, aşa că mă opresc. Fantomele sunt diverşi ecşi care şi-au lăsat cumva amprenta de-a lungul timpului. Like I care, de mi s-ar spune să le las în pace, eu ajung (întâmplător sau nu) din nou la ele, iar unele se întorc singure la mine. Ele fac parte din mine. Dar de-ar mai fi ceva de înnodat între noi... Nu mai e nimic, doar ciorbă rece. Nici măcar de dragul amintirilor, aşa cum au fost ele dulci, amare, banale. Ce mai faci, cutărică, iaca bine, pa. Asta fuse şi se duse. Să mă zbat, are vreun sens? Rămân cu toatele virtuale, în neantul lor, mai un like, mai o ciupitură (gata şi ciupiturile, ce e prea mult strică, te-nveţi prost), tăcerea e în continuare de aur, eu trebuie să-mi ţin capul pe umeri, die Kugel, die manchmal nicht richtig funktioniert, dar cine e perfect?

Chestii

2011-02-16T16:47:00.000+01:00

Mie-mi plac foarte mult târgurile de "hand made" şi de (cum zic nemţii) "Feinkost" (ceva de mâncare nu neapărat de lux, dar ceva special pentru gusturi fine). Acolo găsesc cel puţin un stand sau o tarabă care vinde lucruri originale. Hand made şi cu "Pfiff". În fine, pe la astfel de târguri vine cineva care vinde ori muştar, ori miere sau dulceaţă sau ceva din care poţi proba. El desface câteva borcănele şi pune la dispoziţia clienţilor nişte beţigaşe de unică folosinţă. De altfel menţionează prin diverse afişe că după fiecare probă trebuie să iei un beţigaş nou. Ei, pe lângă asemenea standuri se găseşte cu regularitate cel puţin o persoană (un potenţial client) care din plictiseală sau prea mult timp la dispoziţie sau pur şi simplu ambiţie stă şi observă cine schimbă beţigaşul. Şi tu ce faci: iei un beţigaş, probezi şi îţi zici ei, lasă că merge şi cu capătul celălalt, apoi într-o fracţiune de secundă răsuceşti beţigaşul pe degete, probezi din nou şi te trezeşti cu "paznicul" (care n-a văzut manevra ta) că bombăne sus şi tare (ca să audă toată lumea) cât de neruşinat eşti, că microbii din gura ta ajung acuma în borcănelul din care gustă şi alţii şi aşa şi pe dincolo. Aşa că, drag cititor, te rog să nu faci rabat de beţigaşe chiar dacă (teoretic) nu-s pe banii tăi (practic sunt calculate minimal în preţul produsului probat/cumpărat). Altfel te trezeşti cu astfel de lame-eri care nu ştiu decât una şi bună.

De câte ori juniorul doarme, am auzenii că s-a trezit şi plânge. Aşa că verific periodic mogâldeaţa din pat.

Mai voiam să zic ceva, dar am primit între timp o vizită şi am uitat.

Bâz bâz

2011-02-15T12:36:00.000+01:00

Cred că lui LS i se pregăteşte primul dinte. Îi simt vârful ascuţit la palparea gingiei. Unii ne-au urat distracţie plăcută, până acum nu pare aşa grav. Nu ştiu dacă tăvălelile prin pat, frichinelile şi datul inevitabil cu capul de tăblia patului şi postúrile încârligate în care adoarme au vreo legătură. Înainte de a face în sfârşit năniţă se ridică de cel puţin 15 ori în picioare la bară. Sau stă acolo până începe scandalul. Totul este astfel superinteresant.

Cum am luat eu permisul de conducere

2011-02-13T18:45:00.000+01:00

(* am băgat intensiv vreo 26 de ore de conducere în 20 de zile, noroc că am schimbat şcoala)
* evident că eram obo
* vremea a fost superok: nici soare orbitor, nici ploaie
* am aşteptat circa 2 ore jumate până mi-a venit rândul (s-au lălăit şi nu m-au anunţat din timp)

* când am pornit am uitat să eliberez frâna de mână
* m-am oprit la primul semafor (era pe verde) cu săgeată verde la dreapta pe plăcuţă (era nevoie doar la roşu), iar instructorul m-a rugat să nu inventez reguli noi :D
* pe autostradă examinatorul m-a rugat de 3 ori să dau gaz (a merge încet e superpericulos)
* tot examinatorul m-a rugat la un moment dat să păstrez distanţa corespunzătoare faţă de maşina din faţă
* la o intersecţie din cartier mi-a murit motorul (uitasem să schimb într-a-ntâia şi am recunoscut pe loc greşeala)
* în parcare am parcat maşina un pic strâmb

dar

* cred că a fost suficient de bine şi, mai ales,
* am avut un examinator binecrescut şi amabil
* pe care l-a ţinut instructorul de vorbă
* aşa că m-am relaxat (eu, sfincterele nu)

Yuhuuu

2011-02-10T17:05:00.002+01:00

De azi am permis de conducere la purtator. Finally. :D

8 luni

2011-02-08T16:14:00.000+01:00

LS a împlinit alaltăieri opt luniţe. De ieri repetă oficial o silabă (ceva de genul bea-bea-bea), iar de astăzi se ridică singur în picioare ţinându-se de beţele de la pat/ţarc. În rest mă miţăie la cap (un fel de râsu`-plânsu` simultan) ca un mic terorist ce e sau, dimpotrivă, e foarte cuminţel. Cred că a intrat în ceea ce se numeşte angoasa lunii a 8-a. În fine...

Fleacuri

2011-02-05T19:43:00.000+01:00

Cutăriţă a ciupit-o (de fund) pe cutăriţa. Aşa ar arăta o frază standard la ştirile noi din cartea cu feţe. Ce bine că ea rămâne (speră unii) privată. Dacă s-ar vedea câte pete vineţii am colecţionat deja... By the way, aş scrie o poezioară care ar începe aşa: Îmi place când mă ciupeşti. Nu ştiu însă cum continuă. Mi-am pierdut orice urmă de antrenament.

Lui R îi place să desfacă de fiecare dată ambalaje noi. Mie îmi place să scap mai întâi de alea vechi. Deci tot ce e de terminat, de consumat, de golit e un muss urgent.

Chestii

2011-01-31T11:15:00.000+01:00

Uite cum mă întorc eu în timp. În dimineaţa când ai plecat de la mine am scris acest poem. Din fericire nu îţi este (era) dedicat. :)

Şi mai departe în timp. Un gest spontan şi fericit: o iei în braţe radiind şi te învârţi cu ea şi o săruţi tandru.
Apoi vă ascundeţi de ploaie. Apoi lăsaţi frâu liber genunchilor pe sub masă. Apoi ea adoarme cu haina ta (uitată) în braţe.

Gutes Gefühl

2011-01-24T21:37:00.000+01:00

Cred că sunt într-o perioadă în care curbele bioritmului meu sunt toate deasupra. Aşa încerc să-mi explic (deşi, stai liniştit, nu mă zbat prea tare, eu, aia care îşi consumă de obicei energia făcându-şi mii de griji) de ce am o oarecare senzaţie de bunăstare. Anumite lucruri încep să se mişte vizibil. Şantierul nostru o ia din nou din loc, două camere sunt acum gata, noua baie este şi ea folosibilă, în hol se izolează a doua uşă şi se zugrăveşte. Din camera asta am mutat în sfârşit şifonierul. Cât de curând zugrăvim şi aici. Fac intensiv ore de conducere. Şi funcţionează. În sfârşit. Pe neautomată. Whatever...

Cum spuneam...

2011-01-21T17:50:00.000+01:00

Cum de reuşesc să-mi revin atât de repede după ce tânărul pacheţel mi-a livrat o căruţă de nervi fiindcă nu-mi împlineşte aşa cum vreau eu aşteptările? Desigur, nici n-ar avea cum să facă altfel. Face şi el ce poate, învaţă doar. Dar nervii ai cu rămân? El adoarme seara, se trezeşte mai apoi (cât de curând) de foame, e hrănit prompt, pare obosit, îl întind înapoi la nani, iar el începe tăvăleala şi cel puţin două ore nu mai există speranţe de somn, noi obosiţi, unchiul-tata n-are treabă, nervii mei la limită. Pacheţel a început să "vorbească" nonverbal, prin intonaţii. Încearcă târârea, îi iese parţial. Mai are de exersat.
Am reluat lecţiile de conducere. Sper să-mi iasă de data asta, că m-am săturat.

Data de azi în loc de titlu

2011-01-17T14:16:00.000+01:00

Aş fi ipocrită dacă aş spune că am nevoie de ajutor. Aş fi ipocrită şi dacă aş spune că n-am. Îmi place de cele mai multe ori să mă descurc cu forţe proprii, aşa cum există situaţii în care corvoada necunoscutului mă dă peste cap, în care abia îndrăznesc dacă nu e cineva alături de mine.
În ultimele seri cred că am dereglat programul de somn al maimuţelului. Cât mai trag de el vreo 5 minute ca să mai văd şi eu câte ceva pe la tv (să nu mă sălbăticesc naibii de tot), mâţăie de oboseală şi de lipsă de răbdare. Când îl pun în pat începe o tăvăleală veselă cu mirări, lălăieli, vociferări şi râsete abia stăpânite (ale noastre, desigur), care se întinde (ca azi-noapte) până la ore târzii. Dar şi cu o căruţă de nervi când te gândeşti frustrat că uite ce lăptic bun şi nu îl bea şi că dacă adoarme, de ce se mai trezeşte de singurătate. Aseară pe la 8 am stat cu el până a adormit, că dădea semne, apoi m-am dus în bucătărie să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, iar peste o juma de oră cine avea ochii mari? Scheisse, reclam de fiecare dată. Cine să mai adoarmă dup-aia, că intrase strechea în el. Să-l faci ghem şi hop cu el pe geam. E o frustrare din-aia în care ai nevoie de decibeli ca să te uşurezi. Simţi că îţi scapă lucrurile de sub control, aia e. So what? Nu ştiu de ce mă cramponez atâta cu controlul ăsta. Că n-am de gând să-l cercetez de boli venerice când va fi mare. Uneori însă mă sperie gândul că dacă ajunge vai de capul lui (ca să nu vorbesc de tot felul de statute de genul criminal, hoţ, delapidator, cacamaca etc)? Mania controlului meu începe de la felul în care LS îşi strânge plăpumioara şi muşcă din ea, în loc să adoarmă acoperit rezonabil şi merge până la chestii mult mai complexe de genul ce mai face x, s-a răcit, m-a uitat, nu pot să fac nimic, norocul lui că e departe, în fine. Azi dimineaţă ne gâdila un soare vesel din fereastră (dormitorul nostru actual e spre răsărit) şi mă gândeam la primăvară, la banalul ciripiturilor, al zambilelor şi narciselor înflorite în glastre, al ropotului de arteziană din orice orăşel vechi şi liniştit cu case de lemn şi caldarâm de piatră sau cu aerul proaspăt din satul copilăriilor mele, cu dealuri verzi, pâlcuite de lese încurcate şi livezi de pruni şi meri, de pe ale căror vârfuri obişnuiam să scrutez deseori orizontul spre dealurile de la apus cu căsuţe mici şi 3-4 turle răsărind din diverse cotloane şi spre munţii de la nord ale căror creste se observă clar doar în anumite momente ale zilei sau în anumite condiţii atmosferice. Acolo te-am dus şi pe tine, T, cu entuziasm, acelaşi pe care îl mai am şi azi, uite-aşa mă întorc eu în trecut când n-am ce face, uite-aşa uit de micile nemulţumiri de zi cu zi, că ele oricum sunt trecătoare, dacă le lăsăm noi să treacă. Mama şi tata, care citiţi acest blog, vă rog, nu vă cruciţi în faţa acestor tâmpenii, las şi eu ceva posterităţii care oricum nu se va sinchisi de mine, mamă, ce fatalisme, altfel trag obloanele şi le deschid secret în altă parte.

Prostia omenească, varianta fericită

2011-01-13T13:29:00.001+01:00

Printre progresele lui LS (by the way, a împlinit 7 luni), unul la care e deja artist e rostogolitul de pe spate pe burtică şi viceversa. Pe lângă astea, dumnealui ridică uşor funduleţul din postura pe burtică şi ajunge în postura patrupedă, moment în care nu mai ştie ce să facă. Dacă îl tentează un obiect în imediata apropiere, totuşi inaccesibil, sare ca o broscuţă înspre el. În fine, se fâţâie şi se tăvăleşte cu o energie nemăsurată. De la o vreme (cam de când a fost răcit şi speriat să rămână singur în pătuţ) doarme iarăşi lângă mine. Cât a fost mai mic l-am pus chiar la margine ca să pot dormi şi eu cât de cât convenabil. În ultimele cazuri l-am protejat cu o pernă din-aia cilindrică de alăptat (am două, chiar, şi nu le mai găsesc locul, fiindcă nu prea le mai folosesc) şi tot n-a mai fost suficient. Copilul meu a căzut până acum de 3 ori din pat. Cu mine pe lângă, chinuindu-mă să mai fur un pic de somn în timp ce el se frichinea fără astâmpăr. Înălţimea rezonabilă a patului nu a permis decât o uşoară sperietură. Ieri a căzut iar cu pernă cu tot. A fost momentul în care m-am hotărât. Trebuie să doarmă în pătuţul lui. Dar cum, când el trebuie să mă simtă aproape, să-mi atingă mâinile, faţa, iar eu să rămân confortabil lângă el până adoarme?
O cunoştinţă mi-a povestit cum a tras pătuţul complet lângă patul ei, a scos rama dinspre ea, iar peste noapte copilul tot în patul părinţilor a aterizat.
Aproape orice pătuţ care se respectă are, cel puţin pe o parte, 3 beţe pe mijloc care se scot din ramă. Pe-acolo copilul mai mare se urcă sau coboară în/din pătuţ. Am speculat ideea dată de prietena mea şi am tras pătuţul lui lângă al meu, fără spaţiu între noi. Am lăsat rama la locul ei şi m-am întins lângă el. Ce păcat, printre beţe e prea îngust, nu trece decât vag câte-o mână. Şi uite-aşa (în timp ce maimuţelul ce se fâţâia în locul lui relativ nou şi neobişnuit) am scos eu 2 beţe, dar nu alea din mijloc, ci (fiindcă pătuţul nostru o permite, aşa am constatat noi cândva când l-am ridicat şi aproape rămăsesem cu ramele în mână şi beţele în aer) pe cele din dreptul capului lui. Mi-am strecurat superconfortabil un braţ înăuntru şi apoi şi pe celălalt, ba chiar îmi are loc şi capul. Într-un final a adormit. Copilul meu şi-a petrecut dormind acolo toată noaptea şi (paradoxal) şi azi până mai târziu decât de obicei, cu excepţiile de rigoare când i se face punctual foame. Speculez, deci, în continuare.
Ieri i-am montat ţarcul primit de la familia fericită de vizavi (care între timp s-a mutat, fiindcă proprietarul de drept nu le-a mai îngrijit de mult casa). Se joacă frumos şi cuminţel înăuntru.
Azi a sosit cu poşta şi foarte prompt şi Türhopser. Nu ştiu cum îi zice în româneşte, eu îi zic aşa - leagănul de ţopăit este un chiloţel atârnat de rama uşii. Cordelina este o fâşie de cauciuc elastică. În acest ham copilul ţopăie până nu mai poate, al nostru ţopăia până deunăzi la taică-su în braţe. La a doua noastă probă (desigur, încă nu ştie cu ce se mănâncă), pruncul meu a adormit atârnând în el.

Primul meu semn evident că îmbătrânesc: îmi trosnesc fălcile în timp ce mestec sau se "agaţă" în timp ce închid gura. Cam gata...

Mărunţişuri de lăsat de-o parte

2011-01-12T13:03:00.000+01:00

Am dat peste niste muzici drăguţe. Mă încălzesc cu ele cât doarme pruncul. Ce dor mi-era. Ieri am răsfoit nişte jurnale vechi. Mai bine le-aş arunca. Se vede în ele cât de limitată eram. Mă întorc la ele doar pentru câteva clişee uitate. Le pun la loc într-un raft obscur şi le mai uit acolo pentru câţiva ani. Am iarăşi o senzaţie de jenă, de lehamite. Nu ştiu de ce. Ba ştiu. În fine, văd eu cum îmi trece.

Întrebări de dizolvat aspirina

2011-01-11T13:24:00.001+01:00

Ce este aceea o prietenie? Ce fac prietenii cel mai bine: comunică sau îşi tac? Ar fi suficient? De ce risc să îmi pierd capul de dragul amintirilor. De ce îmi regăsesc echilibrul doar în propria familie. De ce când mă retrag, mă legăn aşa frumos şi mi-e bine în propriile amintiri? De ce-am crezut că uit şi eşti din nou la fel de viu?

să mă înveţi să vorbesc, că eu nu ştiu

T

2011-01-07T13:41:00.000+01:00

boem, vagabond, artist, de unde ai răsărit, my friend?
anyway, cu entuziasmul şi cu graba mea de a spune în câteva minute ceea ce n-am reuşit în atâţia ani, cred că te-am trimis înapoi acolo de unde ai venit.

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

2011-01-06T14:01:00.002+01:00

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Vai, am ratat eclipsa

2011-01-04T17:06:00.003+01:00

Faza e cam aşa: Castravete se trezeşte de ceva timp în jur de 8-8 jumate. Urmează cam o oră de ploiţe, trotinete, chiţ-chiţuri, mirări, neastâmpărări şi picioare în spatele/burta mamei (după caz) care încearcă să mai fure nişte somn, până o trezeşte de tot. Apoi oboseşte şi adoarme la loc, iar mama profită şi adoarme şi ea. Eclipsa a fost de dimineaţă, iar eu 1: nu intenţionam să o văd fiindcă 2: nu (mai) am nici ochelari speciali, nici ciob fumuriu sau mască de sudură şi 3: am uitat. Gata m-am explicat.
De fapt voiam să mă bag în seamă şi pe anul ăsta, prima oară cum s-ar zice. Bilanţuri de anul trecut nu prea am. Senzaţional nu prea a fost, dar am avut câteva căderi şi câteva highlight-uri. Şi mai mult decât atât, l-am născut pe Pacheţel. Reve a fost fain, am plecat de-acasă. În sfârşit. Noii noştri prieteni (sper), S şi M au şi ei un prunc, născut în aceeaşi zi cu LS. Eu şi S ne-am ţinut companie cu perfuziile în venă timp de câteva săptămâni prin primăvară, urmărind de la fereastră cum înfrunzesc castanii. Apoi eu m-am dus să nasc, iar ea a venit la un control (mai avea un pic). Şi a nimerit la timp cât să-l salveze pe Pacheţelul ei de la suferinţa fetală. Şi uite-aşa am ajuns iar colege de spital. În fine. Timp de aproape 7 luni n-am reuşit deloc să ne vizităm, ci doar să ne întâlnim de câteva ori pe stradă. În fine... Moşul ne-a adus (cu ceva eforturi binemeritate) nişte gadgeturi de ultimă generaţie, de care mă bucur nespus, mai ales că dacă vreau să renunţ de tot la tractor, trebuie să schimb contractul de internet şi mai ales modemul. Cul. Oricum voiam să mai scap de nişte cabluri.
În rest, bag câteva poze şi mă retrag. Am iarăşi biberoane de spălat.

Restul în albumul din dreapta şi în albumul ăsta:

PS - Mai nou mă întreţin cu tata pe mess. Mai nou tata îmi citeşte şi blogul. :-o :-)))

PS2 - La mulţi ani! :)

Deci

2010-12-24T22:41:00.000+01:00

Printre chiţ-chiţurile lui Brombeer (şi cu D pe post de babysitter) am reuşit să pregătesc zilele astea o oală de sarmale, 2 (doi) cozonaci pufoşi, un Tiramisu foarte lecker şi o salată de vinete (care n-are gust, din cauză că n-am pus ceapă). Fiindcă zăpezile veşnice ne-au izolat maşina, am rămas fără pom (eu care devenisem complet împotrivă). Am ieşit azi-dimineaţă şi ne-am filmat şi pozat în ninsoare, ne-am scufundat cizmele în stratul generos şi imaculat de nea şi am ajuns la brutărie de unde ne-am căpătuit cu o pungă de chifle. De la Schneckenhaus am luat două jucărici pentru LS, iar de la florărie ne-am mulţumit cu câteva crengi de brad pe care acasă le-am transformat cu succes într-un mic brăduţ. Ce n-am reuşit: să pun sare în cozonaci, să spăl toate vasele (care se murdăresc în continuu şi nu încap în maşină) şi, mai ales, să fac curăţenie în casă. :-/

Aşadar, Crăciun fericit! Noi ne descurcăm. :P

PS - Ghici cine stă de o lună acasă pe motiv de zăpezi pe stradă?

Olé

2010-12-21T15:08:00.001+01:00

Vine iar Crăciunul. Germania e iar sub zăpezi. Cine nu s-a obişnuit încă din sezonul trecut (landul NRW de exemplu) se confruntă iar cu haos pe străzi. Şi deja a epuizat resursele de sare. Suntem obligaţi să-mpingem prompt zăpada de pe trotuar, ca să nu cadă tanti Frosa, dar până unde? Că avem şi noi munţii noştri. Speriaţii de bombe mi-au amânat examenul de conducere. E prea multă zăpadă. Şi? Fiindcă vine Crăciunul şi n-am terminat ce mi-am propus (de data asta independent de mine), Fahrlehrer Junior (şi Şef de curând) vinde maşina şi mă trimite la altă şcoală. Mă întreb cum arată pacea aia în suflete după ce ai bifat toată lista de cârnaţi, caltaboşi & comp. aferentă meniului special de sărbători. Voi pe ce lume trăiţi? Noi vrem să luăm totuşi un brăduţ. Începe era Crăciunurilor cu şi pentru copii. ;;)

Aproape 6 luni cu LS

2010-12-04T22:10:00.000+01:00

LS se schimbă în continuare. Are 71 de cm, e un bolovan de peste 8 kg, chiar dacă văr-su îl întrece. LS mânuieşte cu interes crescând diverse obiecte, îl tentează tastatura, se întoarce fără jenă pe burtă. În schimb, încă nu-l interesează mâncărica, nici apa, nici alte băuturi decât dacă pofteşte în alte contexte decât cele pur destinate hrănirii şi din alte recipiente decât cele cu care obişnuiesc. LS plânge altfel, cu lacrimi, LS întoarce capul când îl strig pe nume (deja ne-am cam fixat pe Leander), LS rânjeşte şi scoate limba (adică exersează ce-a văzut la mami şi tati). Zilele astea a fost bolnăvior. Dar a supravieţuit. Cu nopţi cam nedormite, dar nu neapărat din cauza lui. Mă stresează încă lecţiile de conducere. Încep totuşi să capăt încet siguranţă. Nu mai am chef să scriu. LS plânge dincolo, se simte sigur în pătuţ. Acelaşi teatru în fiecare seară. Din păcate.

PS - Astă seară la ZDF a căzut unul în direct încercând o acrobaţie. A ajuns la spital. Emisiunea respectivă s-a întrerupt. Normal. Dar sunt nişte idioţi. Mi-e greaţă de ei. Era o vorbă, aia cu cine sare pari mulţi. Unora ca ei li se potriveşte. Ce păcat, trebuia să apară şi Take That în vizită.

Foarte pe scurt

2010-11-19T13:15:00.001+01:00

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

2010-11-09T16:10:00.002+01:00

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Niscaiva progrese

2010-11-06T19:36:00.002+01:00

Profit rapid de ocazie, cât LS doarme, ignorând muntele de vase din chiuvetă, după ce le-am mai spălat azi o dată, dar aşa-i când te (re)apuci de gătit, ignorând băieţii care dincolo nu mai prididesc, în fine, profit să mai scriu şi eu două-trei rânduleţe neinteresante despre noi, cum s-a "supărat" D după ce a văzut aşa frumos în atâtea apartamente în care am poposit şi apoi a comparat cu haosul de-acasă şi s-a hotărât să nu mai aştepte, aşa că am intrat în viitorul dormitor şi ne-am reapucat de tapetat. Instalatorul, între timp, şi-a cam terminat treaba, mai are câteva mărunţişuri, însă baia e gata, e funcţională. Astăzi mi-am decorat-o cu ce-am avut la îndemână cu titlul de provizoriu, fiindcă lipsesc mobilierul şi accesoriile la care rămâne să mai visăm un pic. Facem progrese carevasăzică. LS face şi el. E ceva mai rezonabil, vernünftig, cum zic nemţii, deja trebuie să ghicesc prin alte mijloace dacă îi e foame, când e obosit se vede, chiar dacă este suficient de activ şi vesel în acelaşi timp. Nu-i mai place culcat pe spate. Exersează ridicatul în funduleţ. Încă nu şade singur, aşa că nu-l pot forţa prea mult. Vrea tot mai mult "Belustigung" (adică distracţie) şi, foarte important, cu mama şi tata (sau cine se găseşte). Între timp s-a trezit, trebuie să-l neglijez un pic ca să-mi termin fraza. La naiba, nu pot. :D LS exersează vorbirea. De ceva timp ţipă cu nişte acute dătătoare de tinitus. Şi râde. După ce te distrezi o vreme cu el astfel şi nu schimbi placa, ţipătul îşi schimbă intonaţia, capătă un ton de disperare, gata cu veselia. Am probat până acum piure de morcovei, simplu, cu cartofei sau cu măr. Merge, ne mozolim, e distractiv şi gustos o scurtă vreme. Nu ştiu când va accepta să bea şi doar apă. Probăm în continuare. Am uitat să spun că LS are deja (de azi) 5 luni. :-o Am realimentat albumul. Cam asta e, cât se poate de plictisitor. Pe sufletul meu aş fi scris acum câteva zile, însă am amânat din lipsă de tihnă şi s-a pierdut. Mai bine, că erau doar lamentări, doruri, nostalgii, frustrări.

Acasă

2010-10-25T21:22:00.000+02:00

Nu mai am timp să citesc, nu mai am timp să scriu şi nici chef nu prea (mai) am. Ne-am întors de-o săptămână, ne-am reacomodat destul de repede în ciuda frigului instalat în casă între timp - dincolo nu era montată centrala (de azi e iar la locul ei, fiindcă am sunat instalatorul cu nesimţire ca să vină) - aşa că dormim încă în bucătărie unde se petrece mai tot, mai puţin statul la tv şi la computer. LS a supravieţuit cu bine călătoriei, a dormit în mare parte, a crescut în maşină spate în spate cu mine şi nici nu am realizat. Am traversat cu această ocazie 10 ţări, în cea mai mare parte dintre ele am şi poposit. Ne-am întors prin Slovacia şi Polonia. Am ajuns - cum s-ar zice - la Cuca Măcăii, în munţii Tatra (la plimbare) acolo unde e prea puţin exotic de făcut concedii, unde cofetăriile au un aer familiar (ceva ante1989), am ajuns la o fabrică de sticlă cu suflători umani din Bohemia cehă, am ajuns în (mult?) lăudata Cracovie şi am profitat de o masă la un restaurant din cartierul evreiesc, am ajuns în munţii Krkonose (în nemţeşte - pleonastic - Munţii Uriaşi) şi cam atât. N-am făcut trasee montane, că n-aveam cum cu căruţa după noi. Ne-am plimbat un pic şi ne-am întors acasă. Botezul a fost fain. Statul acasă la mama a fost fain şi din nou prea scurt. Iarăşi m-am revăzut cu prea puţini dintre cunoscuţii mei. Nici că ar fi meritat să mă zbat prea tare. Unii dintre ei nu-mi mai vorbesc de la o vreme. Asta e.
Suntem acasă şi dăm ghes cu şantierul. LS creşte, se întoarce deja în pat, nu prea mai are loc în coşuleţ, i-am înlocuit landoul cu buggy-ul şi pare mulţumit, vorbeşte mult, e vesel, cuminţel, s-a schimbat. Cât de curând începem să trecem pe mâncărică. Am pus poze noi în album. Sper să le pun şi denumirile cât de curand. Mai am câte ceva de recuperat şi realimentez albumul. Cam asta e.
Nu trag obloanele, dar nu ştiu când voi mai ajunge să scriu pe-aici. Pe de-o parte îmi pare rău, pe de alta timpul cu LS, bebeloiul de el, este atât de preţios... O să-mi mai fac timp printre picături. Noapte bună!

Urlaub

2010-10-01T08:50:00.002+02:00

Am ajuns de cateva zile. LS a rezistat surprinzator de bine. A mai chitait pe ici pe colo, a dormit in mare parte. Ceea ce nu inseamna totusi ca drumul n-a fost greu. Carutul a fost cel putin jumatate din bagaj, vreo 3 geamantane au stat calare pe bancheta din spate langa copil. In Slovenia e dragut, am stat la o ferma prin ŠKOFJA LOKA, gazdele foarte saritoare si atente, ne-am plimbat pana la Bled si prin Ljubljana. O tura cu masina prin munti cu biserici in varf (pe scurtatura), un defileu cu ape repezi (Vintgar). Pe autostrada in Croatia o carciuma in care timpul s-a oprit la anii 90, unde cartofii inca sunt taiati de mana si prajiti intr-o tigaie. Un Belgrad imputit de noxe si aglomerat de soferi idioti. Un Let's do it Romania superficial (ca nici nu putea fi altfel) in care gramada de gunoaie stranse (imprastiate mai degraba) in oborul bunicilor mei o bate la fund pe cea stransa de pe toata soseaua comunei. Campurile si marginea soselei spre Corabia, Izlaz, Turnu Magurele sunt innegrite la propriu de parjolul pus la cale de bine intentionati. Trist. Ai mei si-au construit o casuta draguta pe terenul lor din Mogosoaia.
Ieri am primit o carte care poarta mirosul autorului ei.

Bila alba pentru un grup de artisti din Belgrad care a pus la vanzare printre altele niste creatii foarte dragute din flori presate inramate fistichiu. Evident ca le-am facut o mica vanzare. Sper sa mearga si pozele de pe site cat de curand.

Mda

2010-09-13T13:55:00.002+02:00

Nu ştiu dacă doar românii sau oamenii în general au talentul să se bage în seamă, aşa ca chestie, şi dup-aia să se dea la fund cu evidenţă. Exemplu concret: cred că mai mult de complezenţă mă întreabă cineva (ca mulţi alţii) când mai venim şi noi prin ţară. Şi zic şi eu: păi prin septembrie, că avem doi prunci de botezat şi petrecem. Aaa, păi să mă inviţi şi pe mine, că vin şi eu. Am aşteptat să se planifice treaba şi mi-am amintit de persoana cu pricina. Voiai să-ţi zic de botez. Daaaa!!! Excesul de zel i-a scăzut subit când i-am spus la ce biserică se petrece evenimentul (undeva nu chiar în Bucureşti, fiindcă ai mei nu mai stau acolo, dar nici nu într-un loc inaccesibil) şi mi-a replicat ceva de genul aoleu, atât de departe? Am încercat s-o mai lămuresc cât de cât, dar era clar că discuţia noastră se terminase. Am lăsat-o deci în coadă de peşte şi mi-am văzut de ale mele.
Pe de altă parte, lipsa de entuziasm a altora când îi caut nu mă lasă rece. De aceea tac şi mă însingurez.
Una dintre cele două mătuşi n-a ezitat să mă întrebe din nou dacă mi-am găsit o grupă de Pekip sau dacă nu cumva am cunoscut vreo mămică uite-aşa, întâmplător, pe stradă. :-|

Duminică o luăm la vale.

Diverse nemulţumiri

2010-09-02T14:11:00.001+02:00

În mai puţin de 3 saptămâni o luăm la vale. D a făcut rezervări prin Slovenia, Serbia şi Polonia.
M-am reapucat de conducere. După 5 luni de stat de bară n-am uitat mare lucru, dar nici progrese nu se văd la orizont. Pun oboseala la socoteală, maşina cu prea multe chichiţe tehnice, dealurile din oraş şi străzile înguste puse de-a curmezişul în pante periculoase. Nu pot. Nu mai am răbdare. Se prelungeşte chinul la nesfârşit. Îmi bag picioarele, trec pe hidramată şi gata. Sunt antitalent la conducere, învăţ greu şi sunt aeriană.
Ieri am fost cu LS din nou la medic. Este un supercopil, după cum se exprimă nenea doctorul. Un tip bonom de care îmi place tare mult. Mă întreabă de fiecare dată cum îmi merge, că dacă mie îmi merge bine, îi merge bine şi copilului. Păi de ce să mint? Ieri eram superobo, LS a avut nişte crampe în burtă în mijloc de noapte, eu de-abia reuşisem să adorm după ce mă chinuise obsesia statului la volanul maşinii de şcoală. Aşa i-am zis eu doctorului că LS nu doarme toată noaptea fără întreruperi. Mă trezeşte să-l alăptez şi ca să evit trambalarea doarme lângă mine. De câteva zile îmi refuză uneori sânul, ori nu-i mai ajunge laptele, ori nu ştiu, dar am început să-i completez seara la culcare cu lapte praf. Ceea ce îl face să doarmă mai mult, dar nu şi mai bine, că de meteorisme n-a scăpat. Paradoxal, a spus medicul, însă dacă el ar dormi în pătuţ sau coşuleţ, aş putea dormi şi eu mai bine. Mi-a dat nişte eşantioane de lapte praf pentru burtici sensibile ca să-i dau seara la culcare. Şi m-a chemat peste o săptămână să-i spun cum a fost. Aseară a refuzat biberonul.
Aşa că l-am alăptat şi l-am pus în coşuleţ. A adormit acolo cu suzetă şi cutiuţă muzicală. I-am pus o păturică într-o faţă de pernă şi l-am acoperit cu ea. La noi vine iarna. După 4 ore s-a trezit să-l alăptez şi l-am pus iar în coşuleţ. A adormit iar, dar toată frichineala din somn şi coşuleţul agitându-se lângă patul meu m-au împiedicat să mai pun liniştită geană pe geană. Orice snifăit, pufăit, tuşit se poate termina oricând cu un reflux de lapte direct pe nas şi cu circul aferent. Cred că sunt nebună. Dar alea 4 ore fără el lângă mine au fost dumnezeieşti Ce fac eu acuma cu laptele praf? În fine... Experimentez din nou.
Nu ştiu cum a făcut, dar instalatorul nostru s-a arătat săptămâna trecută 3 zile la rând. A pus aproape toată faianţa şi tot mai are destul de lucru. Habar n-am când o să termine, dar la noi în cameră e deja cam prea frig şi fără el nu putem pune centrala la loc.
Îmi doresc o sofa în camera din care scriu acum şi în care privesc tv-ul seara. Îmi doresc să scap de nişte gunoaie şi de nişte linguri de lemn. Prea încet merge totul. Nu mai am tihnă.
Am o durere ca o arsură sub zona cefei.

Despre socializare, creştere, medici etc

2010-08-25T15:06:00.001+02:00

Trecură aproape 3 luni. LS a crescut şi, cum ziceau unii mai experimentaţi, s-a schimbat. Este "lieb" cum zic nemţii, adică departe de ceea ce se numeşte "Schreikind" (copil urlător), articulează diverse sunete, începe să apuce, deocamdată reflex, diverse obiecte şi zâmbeşte social. Există persoane (din familie) care ne întreabă dacă nu ne-am înscris deja în vreo grupă de Pekip sau de masaj sau dacă ne-am dus la înot. Răspuns: încă nu. Toate astea costă bani. Ok, pentru binele copilului nu facem noi rabat la chestii atât de importante, dar 1. Pekip nu cred că e mare brânză (vorbesc totuşi în necunoştinţă de cauză), 2. masaj am învăţat la facultate (inclusiv masajul sugarului), deci îl practic singură acasă după baie iar 3. pentru înot bebeul nu are încă vârsta necesară. Da da, zic persoanele respective, dar (iarăşi dar) nu ăsta e neapărat scopul. Şi voi şi bebeul aveţi nevoie de socializare. Aşa intraţi în contact cu alţi părinţi, puteţi schimba păreri, vă puteţi împrieteni, copiii pot creşte "împreună". Uşor de zis. Cineva din familie a încercat deja faza cu Pekip. Niciunii dintre părinţii prezenţi acolo nu erau dispuşi să-şi facă prieteni noi.
Oamenii au tendinţa tot mai mult să se retragă. Cuibul lor le e suficient, cel mult o ieşire la îngheţată din când în când şi gata. Exagerez? Poate că da. Nu ştiu dacă procedăm chiar întocmai, însă şi noi tindem să ne însingurăm. În casa de vizavi au locuit până de curând două (aşa ne-a plăcut nouă să le spunem) "familii fericite" cu copii. Cea de la etaj s-a mutat de curând din casă. Are doi copii care se joacă de câţiva ani singuri cu alţi copii de pe stradă. Cu ei ne-am cunoscut mai de-aproape abia după ce s-a născut LS. Păcat, că par tare de treabă. A rămas să-i invităm la o masă românească. Dar casa în care stăteau cu chirie e din ce în ce mai neîngrijită. Vecinul de la parter face discotecă online în pivniţă şi bubuie toată casa, vecina de deasupra i-a reclamat la poliţie după ce au montat în scară o cameră antihoţi. Familia fericită de la parter are un singur copil pentru care s-au chinuit 5 ani şi care e ţinut "să nu se spargă". Este, cum zicea vecinul lor de deasupra, un "Fensterkind". Şi aşa e. Copilul ăla şi-a petrecut în mare parte mica lui copilărie privind de la fereastră. Ăla e un copil singur. Poate are totuşi noroc. În ultimele săptămâni l-am văzut şi pe el pe-afară. În plus, îl duce maică-sa la grădiniţă.
Şi m-a pălit azi dorul de socializare şi m-am apucat să dau telefoane, să trimit sms-uri. La unul nu mi s-a răspuns. Vecina mea de salon de la spital a născut în aceeaşi zi cu mine. Eu depăşisem termenul, ea era un caz de urgenţă, copilul (prematur) intrase în suferinţă fetală. Azi, după aproape 3 luni, am reuşit în sfârşit să dau de ea şi să vorbim. M-am autoinvitat mâine pe la ea. O alta, care ar putea fi maică-mea s-a scuzat că nu m-a mai sunat de mult. Ea zice mereu "rămânem în contact, te sun, mă suni, ieşim la îngheţată". Mai mult pentru ea însăşi. Însă nici eu nu mă mobilizez mai mult. Comoditate, altfel? Cea care nu mi-a răspuns, fosta mea vecină, italianca, al cărei apartament e acum al nostru, are între timp doi copii. M-am întâlnit cu ea întâmplător într-un magazin. Nu m-am mai dus pe la ea de vreo 3 ani, de când născuse prima oară. Nu m-a sunat niciodată de-atunci. Astă iarnă când ne-am întâlnit (tot întâmplător) pe stradă spunea că de când cu copiii nu mai au prieteni. Copiii sunt obositori. Familiile respective nu mai au numitori comuni. Nu ştiu ce vreau să demonstrez cu asta. Probabil nimic. Sunt fapt diverse din viaţa mea.
Ieri am fost la medic. Am nimerit într-un praxis foarte bun. Pentru asta mă deplasez în alt oraş. Medicul e un tip bonom, celelalte angajate sunt de asemenea foarte de treabă. Pupitrul de la recepţie are formă de vapor. Sala de aşteptare e o cameră cu jucării. Timpul de aşteptare e scurt, cine ştie cunoaşte, fiindcă în general la medicii din Germania, dacă nu ai asigurare privată, nu ai şanse să intri prea curând, iar la ora programării în niciun caz. I-am făcut lui LS primul vaccin. Unchiul doctor ne-a spus că după vaccin ori va dormi mai mult decât de obicei, ori va fi agitat şi va face temperatură. La noi a fost, desigur, agitat. Noroc că am primit o reţetă cu două tipuri de supozitoare, reţetă ale cărei costuri sunt acoperite complet de casa de asigurări. Toate reţetele medicale pentru copii (nu ştiu dacă or fi şi excepţii, oricum nu e cazul nostru) sunt gratuite.
Mai nou, s-a gândit Ursulica, o fi ea, o fi ministerul pe care-l conduce, egal, să dea copiilor de şomeri nişte carduri în contul cărora pot lua parte la diverse activităţi socioculturale şi sportive ca să se dezvolte armonios şi să nu mai sufere de pe urma unor părinţi cu lipsuri şi egoisme.

Apropos de LS. Ce mai face el în ultima vreme:

* completează chestionare auto

* se joacă la tastatură

* dă să se întoarcă

* citeşte prospecte comerciale

* mai duce câte ceva la gură

* vrea să se ridice în funduleţ

Restul în pozele din dreapta.

Cam gata.

Deja mai bine de două luni...

2010-08-12T14:26:00.002+02:00

...cu Măria Sa. Are iar puseu de creştere. Ar mânca non stop. Îmi ocupă cam tot timpul, cu foarte scurtele şi puţinele excepţii când doarme, noroc că doarme noaptea (fiindcă sunt lângă el). Are programul lui de circ (a se înţelege "facemcaca") dimineaţa pe la 5 (deja şi mai devreme) când începe să se frământe. Nu spun că încă mă mai trezeşte pentru alăptat. În fine. Se agită voios când e binedispus. Trânteşte câte un rânjet sau ţipă. Îşi ţine capul. E o senzaţie nemaipomenită să-l ţin în braţe obraz lângă obraz sau să-mi adoarmă la sân, inocenţa lui în persoană. Chestie de încredere. Nu prea-i mai place în Maxi Cosi (coşuleţul de maşină), nici în wrap, i-am agăţat un mobile deasupra coşuleţului din casă. Poze noi pun mai mereu în album, vezi slide-show-ul din dreapta.

D chiar nu vrea să zburăm. Nu ştiu cum o să facem atâta drum cu copil mic.

Mi se lungiră ochii după cartea aia. SD s-a îndrăgostit şi a uitat de restu' lumii.

LE - În Dortmund se cântă la pian în mijlocul străzii, în librărie, la magazin... Cine ştie are clapele la dispoziţie.

Halal educaţiune

2010-08-03T14:48:00.001+02:00

Deci (sic! :D) mi-am cam băgat picioarele de la bun început în faza cu coşuleţul. Copilul doarme lângă mine. Şi aşa mai dorm şi eu. Şi nu, nu l-am cumpărat degeaba, îl folosim în timpul zilei când mai depunem pruncul într-un loc ferit de incidente neplăcute. Nici pătuţul pe care ni l-a dat cineva foarte ieftin. Îl ţinem pe post de dulap de haine, că n-am reuşit nici acum să ne luăm comodă. Saltea încă nu are, deci e numai bun ca spaţiu de depozitare.
În rest, creşte, vai ce noutate! E un bolovan bucălat. Râde, se-agită, dă din mâini şi din picioare, (aşa) regurgitează o parte din ce-a alimentat, protestează (urlă) când rămâne singur şi - ce-am observat de la o vreme - se sperie (îngrozitor) când tresare în somn (un somn superficial, presupun)(şi observă că e singur).

Mă bate gândul să reiau lecţiile de conducere şi să-mi dau naibii examenul. Ar cam fi timpul. Cu puţin noroc, la toamnă ajungem şi noi pe-acasă (în Ro). D vrea pe 4 roţi, eu aş fi vrut prin aer, n-am reuşit să-l conving. Vrea concediu pe traseu. Caută deja pensiuni prin Slovenia. :-/

Jurnal de Stubenwagen

2010-07-24T13:41:00.001+02:00

Ok, am hotărât să încep experimentul "coşuleţ". Speculez şi eu ideea că a cam deprins ritmul zi/noapte şi că se doarme când trebuie. Băiţă, masaj, lăptic. LS dădea ieri seară semne clare de oboseală. Cred că a avut o zi nu prea bună. Posibil şi din cauza alăptatului aiurea. În doze prea mici. Dumnealui respinge uneori sânul, mai ales dacă nu (mai) curge (imediat) sau a obosit şi am deseori falsa senzaţie că nu mai vrea. L-am pus aşadar pur şi simplu în coşuleţ, l-am ţinut de un picior sau de burtică, am dat drumul la ursuleţul cântător (că şi-aşa aveam impresia că l-am cumpărat degeaba mai ales pentru faza că imită zgomotele auzite din viaţa intrauterină care se presupune că liniştesc BBii mici, fază valabilă numai imediat după naştere, când încă îşi mai amintesc, nu mai târziu; oricum, chiar dacă l-am cumpărat la timp, la noi acasă nu a mai funcţionat aşa minunat ca la spital) şi a adormit. Pe la miezul nopţii (după vreo 3 ore) l-a trezit iar foamea şi a supt doar la un sân şi a adormit la loc. Ceea ce înseamnă că nu i-a mai ajuns pentru încă pe-atât. Deci s-a trezit după două ore cu nişte crampe. A bobinat ceva în scutec şi l-am cam trezit cu schimbatul scutecului. N-am mai îndrăznit să-l pun în coşuleţ. Până la ora 3 noaptea nu reuşisem să aţipesc decât câteva minute. Ok, vina mea: un pahar de cola băut mai pe seară. :->
Experimentul meu a funcţionat cam o jumătate de noapte (asta în cazul în care calculez la programul de somn comun inclusiv primele câteva ore pe lumină ale dimineţii). Prima mea remarcă. Dacă un copil adormit se hrăneşte doar parţial şi (ştiu că) se trezeşte de foame în scurtă vreme sau îl frământă nişte meteorisme, spre dimineaţă începe circul. O las totuşi la nivel de presupunere, fiindcă D a încercat să doarmă azi-noapte lângă noi şi n-am vrut să-l deranjez cu posibilul circ. Oricum nu s-a odihnit.
Şi, da, am nevoie de consecvenţă. Dar şi de un copil care se trezeşte mai rar sau deloc noaptea. Ceea ce e un ideal sau o excepţie de la regulă. Fiindcă majoritatea copiilor care dorm toată noaptea sunt hrăniţi din sticlă. Laptele din sticlă are alte componente şi altă consistenţă. Nu spun că din (să recunosc) disperare am cumpărat inclusiv lapte praf din care i-am dat o singură dată cu gândul că-i completez masa, moment în care m-am simţit trădată de mine însămi cu mâna pe biberon. Plus că mi se pare o adevărată corvoadă să prepar acest lapte când sânul oferă totul de-a gata.
Deci experimentăm.
Azi am probat iar o suzetă, fiindcă aproape îşi mesteca degetul mare. Nu toate suzetele sunt la fel. Încă tind să cred că şi pe-astea le-am cumpărat degeaba.

Help?

2010-07-23T20:45:00.000+02:00

De ce nu cer ajutor nimănui? De ce nu pretind păreri şi sfaturi? Pentru că majoritatea sunt oferite prin optica fiecăruia. Parţial experienţă proprie, parţial din auzite. Nu funcţionează toate la fel. Nu îl pot alăpta cu program standard. Nu îndrăznesc încă să mă sacrific câteva nopţi (câte?) ca să-l învăţ în coşuleţ, atâta timp cât doarme atât de bine lângă mine, că mă trezeşte la timp doar pentru hrănire şi adoarme la loc şi adorm şi eu lângă el şi astfel reuşesc să mă odihnesc cât de cât. Ce e aşa de grav că doarme lângă mine în pat (şi bine că doarme măcar noaptea!) şi că D şi-a mutat cartierul de dormit în altă încăpere? L.S. e un mic terorist speculant. În braţe ar sta cel mai bine. Tot acolo adoarme şi ar continua să doarmă. Mutat de pe braţe în altă parte (coşuleţ, cuibuşor făcut din perna "cornuleţ" de alăptat etc) se trezeşte cam imediat şi urlă cu un aer tragic. Colici e mult spus. Ne descurcăm. Putea fi mult mai rău. Copilul cică s-a "învăţat prost". Nu cred că greşesc dacă-l ţin mai mult aproape de mine. Nu greşesc nici dacă, dimpotrivă, nu îl ridic imediat ce începe să urle. Ba chiar îl ignor multe minute în şir. Altfel mă sufocă muntele de vase nespălate de pe chiuvetă (de exemplu) sau risc să mănânc doar pâine cu unt. Da, ştiu, nu e păpuşă (cum spunea Diana). Cei care se exprimă cu "Aaa, wie süüüß! Ein Babyyy!!" parcă n-ar avea habar câte eforturi cere puericultura. Tăcem şi înghiţim. Mergem mai departe. Va fi mai bine. L.S. s-a făcut între timp cât un bolovan. Şi s-a schimbat la faţă.

Offtopic

2010-07-15T20:50:00.000+02:00

De ce femeile fac yoga şi bărbaţii beau.

Somn uşor MM

2010-07-15T16:11:00.002+02:00

A murit un artist, a început circul din presa ro. Dacă nu judecă, bipezii nu mai sunt oameni. A avut ea motivele ei. Mai bine ar lăsa-o în pace. O idioată de la realitatea zgârmă în rahat în direct şi îşi întrerupe sistematic partenerii de discuţie. Halal!
Chiar dacă nu rezonez cu ea, am fost şi eu cândva fană MM.

P.S.: BOR bate câmpii. Sinucigaşul nu e singurul păcătos pe această lume.

Caniculă şi furtună

2010-07-13T19:34:00.001+02:00

În Germania e vară. Sau mai corect spus: e şi în Germania vară. Fierbinte. Aşa cum o pot percepe nemţii la peste 30°C, dar încă nu 40. Ne topim, L.S are bubiţe, cred că are şi un puseu de creştere, fiindcă pare că nu se mai satură, ar mânca în permanenţă, doarme în reprize mici, se trezeşte speriat după ce-l mut greoi de pe braţe în coşuleţ. Nu mai ştim în ce poziţie să-l ţinem. Posibil că la faza asta se asociază şi niscaiva dureri de oase la cartilajele de creştere. Posibil că are (în sfârşit?) colici. Tot nu sunt convinsă. Ceva asemănător păţim noaptea pe la două când e musai un supozitor cu extract de chimen. Pe de altă parte, când n-are nimic, începe să gângurească şi să zâmbească satisfăcut.
În rest, aşteptăm furtunile, cu alea ne mai răcorim un pic, cu toate că sunt aşa de violente...

P.S.: Poza cu lada bunică-mii de zestre a ajuns imaginea unui articol idiot de trist.

1 lună cu L. S.

2010-07-06T16:09:00.000+02:00

Nu, n-o să transform blogul în jurnal de mămică, dar momentan cam totul se învârte în jurul boţului de om care creşte într-un an cât alţii în paişpe. Sunt ruptă de oboseală. Fomilă primeşte papa de la mama (natură) la fiecare 2 - 3 - (maxim) 4 ore, aşa că se satură doar pentru scurtă vreme. Noaptea, dacă nu are colici (care eu nu cred că-s colici, ci mai degrabă nişte meteorisme ce preced evenimentul zgomotos, galben-verzui cu frimiturele din scutec), doarme, papă, doarme. Cred că deprinde încet ritmul zi-noapte. Adoarme la fel de târziu ca şi până acum, teoretic (şi practic) are ora lui de urlat cam pe la 10-11 seara - exact când aş vrea să dorm şi când sunt cu răbdarea cam la limită (acum vreo două săptămâni încă aş mai fi urlat ca nebuna de la geam, noroc că mi-a trecut între timp), aşa că ideea moaşei de-al îmbăia şi culca la ora 6-7 ne e cam peste mână. Fiindcă după baie, masaj, alăptat oricum nu adoarme imediat. Într-o lună a pus pe el cel puţin 1 kg şi a crescut mai bine de 3 cm. Şi nu crezi până nu te vezi cu el în braţe. I-am luat indubitabil, dar ne scuză entuziasmul, cam prea multe hăinuţe (că doar se spală, ce naiba?) şi există fără să facem vreun calcul prea detaliat o sumedenie de alte lucruri pe care am senzaţia că le-am cumpărat degeaba. Am primit în dar 3 muzicuţe cu aceeaşi melodie, primim în continuare lucruri de îmbrăcat (unele deja cam prea mici), cine e mai inspirat, aşa, ne oferă şi altceva decât şosete şi căciuliţe (din care abia dacă a purtat vreuna), de exemplu un inel sau o cârpă de muşcat sau mai degrabă pamperşi şi uleiuri de masaj. În fine, lui L.S. îi merge bine, deci. Are doar nişte coşuleţe pe faţă, acneea sugarului dacă o pot numi aşa, de la căldură cică, habar n-am, doctorul zice că de la hormonii mamei, băi de dă-l...! Şi picioarele un pic strâmbe, dar nu iremediabil. E clar că a stat prea mult la înghesuială în uter.
Mâine ne vizitează cineva de la Autoritatea pentru copii. Să vedem ce vrea de la noi. Cică ne aduce un mic dar şi ne dă nişte sfaturi.
Sunt în dilemă dacă să-i deschid un blog sau nu. Timp am şi n-am. Trece extrem de repede, numai alăptatul îmi ocupă câteva ore serioase pe zi. Uneori rămân cu gospodăria în pom.

Avem un verişor

2010-07-02T09:55:00.002+02:00

Bine ai venit pe lume, Andrei Thomas! :D

http://picasaweb.google.com/alin.trusca/AndreiThomas#

Următoarele zile cu Goguţă

2010-06-18T14:25:00.002+02:00

Leander Sebastian

Ne obişnuim încet, încet unii cu alţii, i-am facut deja prima băiţă (cu moaşa de faţă), apoi şi pe-a doua, nu prea i-a placut, fiindc-a fost înfometat. Nu suntem siguri că are colici. Mănâncă mult, cu disperare, apoi regurgitează surplusul. Are ceva strângeri prin burtă, se agită, se frichineşte, dar nu ţipă, după caca se linişteşte. Şi se îngraşă zilnic ca un purcel. Ceea ce înseamnă că lactobarul are destul. Şi deschide la orice oră. Am lăsat educaţia de-o parte. Într-adevăr, dacă are nevoie de afecţiune şi de senzaţie de ocrotire, acestea nu le poate primi decât prin apropiere, prin contact trup lângă trup. Mai ales acum la început. Aşa că D şi-a mutat cartierul de dormit în bucătărie, iar Sebi i-a luat locul în pat lângă mine. Aşa putem dormi împreună ceva mai mult decât separat şi cu mai puţine concerte nocturne.

PS - Din campionat nu mi-au rămas până acum decât vuvuzelele. Extrem de stresante.

Am mai găsit un cântecel drăguţ.

Primele zile cu Junior

2010-06-15T19:52:00.001+02:00

Ar trebui de fapt să închid naibii această pagină şi să consolez plângăciosul din coşuleţ. Locul acela îi este total neobişnuit. Nu-l suportă. Nu-l putem păcăli decât când doarme deja. E în stare să urle ore întregi până oboseşte. Ni se rup inimile pentru el, se schimonoseşte ca o ridiche. Nu înseamnă lipsă de atenţie în ceea ce-l priveşte. Ori este superobosit de impresiile adunate de peste zi, ori nu ştiu. Că, lăsat singur, de altfel curat, sătul şi odihnit nu tace decât dacă-l iei la loc în braţe. Sau după vreo oră două de orăcăit. Suntem rupţi de obosiţi, cel mai activ e noaptea. Răsună în toată casa. Încercăm să-i creem un ritual de culcare. Deocamdată e prematur să spun dacă dă rezultate. Azi-dimineaţă mi-a adormit la piept şi nu l-am mai deranjat de lângă mine. Aşa am putut să mă (mai) odihnesc două ore. Uneori (deja) simt că mă apucă disperarea. Faza de baby blues încă n-am depăşit-o complet şi mă sperie un pic viitorul. De mâine D se reîntoarce pe plantaţie. Rămân singură cu el. Singura care ne mai consolează cât de cât e moaşa care (cum e stabilit) ne vizitează zilnic şi ne tot dă diverse sfaturi şi ne creează speranţe noi. Dar şi vizitele ei vor lua cândva sfârşit. Rămâne s-o stresez la telefon. Până acum n-a fost cazul. În fine...

Cântecul ăsta e pentru noi, ăştia cu nervii puşi la încercare ;)

Cezariana este totuşi sfântă

2010-06-12T07:26:00.000+02:00

Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc.

Hello world!

2010-06-12T06:42:00.000+02:00

Mă numesc Leander Sebastian, am (avut) 52cm şi 3650g şi nu prea am avut chef să ies. Dar tot m-au scos. M-am învăţat deja cam prost în braţele alor mei, sunt leneş la supt, adorm repede la sân şi apoi nu mă mai satur. Însă cresc în fiecare zi. Am acum aproape o săptămână.

Termen

2010-05-31T20:22:00.000+02:00

N-am născut încă. Şi nici nu mai nasc în luna mai. Nu ţin musai la calendar, că termenul e oricum orientativ. Dar teoretic azi am împlinit 40 de săptămâni + 0 zile. Ai mei sunt la mine de o săptămână, se cam grăbesc (că mai urmează o naştere în familie cât de curând) şi eu nu mai nasc. Tata mi-a făcut cămara (în sfârşit e gata). În rest se plictiseşte şi îmi ocupă cu orele scaunul jucând sudoku online. Mama mă însoţeşte la medic, la care de astăzi trebuie să mă prezint zilnic pentru CTG :-|. De parcă ar avea vreo concludenţă graficul respectiv. Se văd nişte contrăcţiuţe amărâte pe el (care, "vorba doctoresei", trebuie să se îndesească, altfel nu nasc), mult mai slabe decât alea din perioada statului în spital, şi cam atât. Mâine aceeaşi poveste. Mă duc cel mai probabil o săptămână şi dup-aia mă trimite la spital (cu sau fără semne de travaliu). Să nu mă enervez prea devreme, totuşi.
Euroviziunea (că tot îmi sugera Vio să dau raportul) am petrecut-o întinsă pe nişte perini pe jos (momentan nu am nicio canapea prin zonă, din raţiuni de comoditate şi de şantier la orizont). Lena a câştigat pe merit. Am urmărit-o cam de pe la castinguri. Nu este o voce, e o persoană. O geamănă. :D Este originală, e cool. Cine mai bombăne că e penibilă şi altele (de-alde marcelpavel şi alţi distruşi), mănâncă struguri acri. În rest, alţi doi-trei bunuţi şi restul Schrott (cum zic nemţii). Ce bine că m-am calmat.

Întrebarea săptămânii (lunii etc)

2010-05-27T13:42:00.001+02:00

Când naşti?
Varianta subînţeleasă: da' nu mai naşti o dată?
Răspuns: mai am un pic până la termen. Posibil să-l depăşesc şi să vezi ce o să-i înjur pe-ăia care m-au îndopat cu perfuzii.

Azi schimbai prefixul. ;;) C'est ma vie. :D

2010-05-25T16:21:00.000+02:00

Ai mei au ajuns astăzi de dimineaţă surprinzător de repede. Nu ştiu cum au făcut, că nu prea aveam încredere în ei, că dacă nu se descurcă, nu au (nu vor) GPS, nu cunosc limbi străine etc. Ori de câte ori s-au oprit (posibil nu de prea multe) nu au reuşit să se odihnească. Acum zac rupţi înghesuiţi pe canapeaua (nedesfăcută) din bucătărie pe care am reuşit s-o eliberăm ieri (la timp) de lucrurile maimuţelului. Camera acestuia (şi temporar şi a noastră) e în sfârşit parţial gata. Am inaugurat-o azi-noapte. Aş fi dormit ceva mai mult dacă nu mă trezea spre dimineaţă o durere enervantă de burtă (nu contracţii) şi starea de cvasiagitaţie pe fondul humpty-dumpty-ului hormonal. Am luat cartea de pe noptieră, am aprins lămpiţa aia specială (am două :D) şi m-am apucat de citit, ceea ce l-a trezit într-un final şi pe D pe când s-a întors de pe-o parte pe alta şi i-a sărit accidental lumina în ochi. Care n-a mai putut dormi şi a plecat devreme pe ogor. Maimuţelul mai are teoretic o săptămână până la termen. Dacă vrea ~~poa' să ude şi canapeaua~~ mai trage de timp şi mai profită de marsupiu, habar n-am dacă naşterea depinde musai de el. În fine, să vedem.
Momentan mă bucur de nişte conserve adunate de pe la neamuri, de alcoale, miere, neşte eugenii, pufarine şi cei mai banali pufuleţi. Şi de alte câteva daruri pentru maimuţel. :D

PeSe obraznic: Uitasem cât de grobian e uneori tata. :-/ Mă descurajează orice urmă de grosolănie, chiar dacă nu mă priveşte (dar mă implică în calitate de martor)...

1 centimetru

2010-05-19T22:30:00.000+02:00

Nopţile de zombie-uit sunt tot mai dese. Contracţiile sunt la locul lor. Colul s-a deschis deja un centimetru. În două săptămâni. Camera maimuţei are în sfârşit tapet. Şi tot nu e gata. Alde mama vor să se pună sâmbătă la drum. Cred că nu mai durează mult şi începe tic-tacul.

14 mai

2010-05-14T13:07:00.000+02:00

Am uneori (incredibil, destul de rar) momente când îmi amintesc că a trecut mai bine de un an de când n-am mai fost pe-acasă. Că tot de-atunci număr pe degete de câte ori am văzut-o pe maică-mea la faţă doar prin intermediul webcamului care mai mult nu le funcţionează, că îi aud periodic vocea şi nu-mi rămâne decât să mi-o imaginez cumva, aşa cum o ştiu, fără să pun la socoteală ridurile conturate de vârstă şi de griji, fără să pun la socoteală strungăreaţa lui tata, lărgită de parodontoză şi acoperită de mustaţă, fără să pun la socoteală cât de mult i-a crescut burta cumnată-mii (o să fiu şi mătuşă la scurtă vreme după ce o să nasc). Frate-miu nu mai ştiu cum arată. În fine, mă trezesc şi tresar şi mă întreb ce am făcut în tot acest timp, pe unde am umblat, pe ce planetă am fost? Sper să n-o iau razna. Dar ştiu că reuşesc să adorm la loc.
BOH a mai scos un album şi nu ştiam. Ca o fană adevărată ce sunt. Îi ascult acum iar pe repeat şi-mi cântă-n strună. Pot fi ascultaţi şi aici.

2010-05-10T16:27:00.001+02:00

Ieri am ieşit un pic în grădină. Parceluţa mea zace neîngrijită. Înainte să plec în spital reuşisem să tai în două rădăcina unei dalii. Avea câţiva muguri mici, semn că e încă bună. Cele două jumătăţi cu restul de bulbi rămaşi pe ele le-am plantat cu gândul că anul ăsta scot două dalii. N-au răsărit încă şi tare mă tem că nici nu mai au de gând. Cred că m-am grăbit. Tufele de căpşuni sunt invadate de buruieni. Trandafirii de asemenea. Mai nou au fost deja atacaţi cu nesimţire de o seamă de larve (nu mă interesează ce fluturi or fi ieşit din ele) pe care le-am mătrăşit şi eu la rândul meu cu nişte otravă. Şi plimbându-mă eu ieri agale să inspectez grădina ajung în spate unde era o tufă uriaşă de liliac înflorit pe care nu m-am abţinut să-l adulmec cu încântare. La întoarcere, pe micul povârniş de sub soc (salvat de noi cât de cât acum vreo doi ani de sub povara unei iedere care-l sufocă totuşi iremediabil) printre buruieni zăresc o tufă mică de leuştean care nu ştiu cum a ajuns acolo, dar de care m-am bucurat nespus, nu ştiu dacă mai ştie cineva de el, cel mult posibil unul dintre vecini, grădinar şi el de ocazie pe cont propriu. Am tăiat din leuştean câteva rămurele şi le-am dus în casă. Astăzi la noi miroase a leuştean tocat şi pus la păstrare în congelator.
Mirosul de leuştean m-a trimis cu gândul la borcanul cu borş al mamei sau la ciorbele de perişoare pe care în copilărie le detestam. La grădina bunicii mele din ale cărei verze muşcam (ca o larvă) direct în mijloc după ce dădeam la o parte primul strat de frunze, la pământul nisipos pieptănat în vaduri la capătul cărora se odihnea pe rând borcanul de irigaţii (o improvizaţie în care stătea capătul furtunului ca să nu zboare jetul şi să strice vadul), la mirosul asfaltului încins de arşiţă şi de balegi de cai, la răcoarea camerelor din casa cu perete pictat la întrare, la mirosul străvechi al dulapurilor lor, la casele cu tablouri comemorative pe pereţii de la drum. Mi-e dor de toate acestea. Iar dacă m-aş întoarce nu ştiu cât aş mai putea gusta din ele. Fiindcă nu prea mai sunt.

Aşteptând ceea ce e de aşteptat

2010-05-09T19:11:00.000+02:00

Cum (îmi) spuneam, intuiţia mea nu e departe de adevăr. Sunt de o săptămână acasă, iar dumnealui nu se sinchiseşte. Nu se petrece totul atât de repede pe cât îşi imaginează, panicaţi, unii. Nici n-o să bat în cuie că aşa va fi şi de acum încolo. Nu m-am agitat prea tare cu gospodăria. Mai bine spus, în afară de a spăla câteva duzini de rufe, inclusiv - în sfârşit - de-ale maimuţelului (cărate în pivniţă şi în pod cu bunăvoinţa şi răbdarea lui D) şi de a muta câteva obiecte din loc, nu am făcut nimic. Am uitat un pic de mine în faţa computerului, dar asta nu se pune, îmi lipsise atât de mult. Readerul şi mailul pline. Măcar atât. Nu mi-am dat seama cât mi-a crescut burta până în aceste ultime zile, de când, stând ceva mai mult pe propriile picioare sau şezând, o simt tot mai grea, se petrec tot felul de lucruri ciudate acolo înăuntru. Maimuţa nu prea mai are loc, mai întinde câte-un crac, se lasă uşor, uşor în jos, burta se întăreşte periodic, nu mai pot sta pe spate nici măcar în semiculcat, simt diverse mici dureri, înţepături sau crampe, noaptea mă lupt cu pirozisul (arsurile stomacale) pe care îl atac într-un final cu rennie ca să pot adormi la loc. Digestia mea se comportă ciudat, posibil de când am întrerupt raţia de fier livrată la spital. În orice caz, mi-e mai bine acasă. D se aşteaptă în orice moment să-l sun. Moaşa pe care o "angajasem" are momentan concediu. Trebuie să contactez o alta, fiindcă n-are rost să depind de cineva care nu e disponibil la momentul oportun. Şi ce corvoadă... Că nu-mi place să sun la necunoscuţi... În fine, văd eu cum fac, de nevoie... :-]

Înapoi acasă

2010-05-04T12:29:00.001+02:00

Da, am stat o lună în spital şi n-am apucat să las niciun semn. Nici nu mai ştiu acum despre ce-aş putea să scriu. Timp am avut suficient să mă gândesc la toate şi la nimic. Să iau nişte decizii şi să le las baltă cât mai rapid posibil. A fost un mare exerciţiu de răbdare pentru mine. M-am dus la medic pentru un control de rutină şi mi s-au descoperit nişte contracţii cât Mont Blanc-ul de mari, de care nu eram perfect conştientă. Nu ştiam să le diferenţiez de mişcările copilului. Aşa că am primit o trimitere la spital pentru 2-3 zile pe perfuzii cu magneziu ca să le mai domolesc, înainte să fie prea târziu şi să nasc un prematur. Cele 2-3 zile s-au transformat încet în 2-3 săptămâni, fiindcă nu se cunoaşte cauza concretă a contracţiilor mele. Or fi diverşi factori favorizanţi pe care doar îi bănuiesc, habar n-am. M-am dat încet pe brazdă rutinei din spital şi m-am supus fără prea multă cârtire programului extrem de plictisitor (pentru unii). Trezirea, orele de masă, injecţiile antitromboză (pe lângă ciorapii aferenţi pe care i-am purtat nonstop), vitaminele şi perfuziile permanente, vizitele asistentelor, ale moaşelor, ale medicilor, ale femeilor de serviciu, ale doamnei de la bucătărie, programele TV, urletele demenţilor senili de deasupra parcaţi de la cămin direct în spital, cardiotocograf (CTG, un aparat care înregistrează contracţiile şi bătăile cordului fetal) de 3 ori pe zi, care mi-a dat bătăi de cap (adică un fel de sabotaj tradus prin "contracţii la comandă", ca să fie ele acolo pe hârtie şi să nu mă lase să plec acasă). Într-un final am realizat că de contracţii nu pot scăpa (cel mult doar domoli) şi că nu pot ieşi din spital până nu ating vârsta sarcinii suficient de înaintată ca să pot naşte acolo fără probleme şi fără terapie intensivă pentru nou-născuţi a cărei secţie acest spităluţ, personal, nu o deţine. Aşa că am mai rămas o săptămână la capătul căreia nu avea mai sens să rămân. Am stat culcată pe pat în tot acest timp, m-am întors de mii de ori pe toate părţile posibile şi am dat gata în această postură 5 cărţi şi am mai început încă două. Timp ar fi fost chiar pentru mai multe, dar, crede-mă, ţi se taie cheful când te-apucă crizele de reflux gastric şi de arsuri pe gât sau când se nimereşte la tine în salon un ferăstrău de nervi, o ţărancă idioată care fumează noaptea în baie sau plescăie jeleuri la teve până târziu de tot, trânteşte uşi când iese şi intră şi face mofturi la mâncare. În rest, linişte şi pace, noroc cu personalul din spital extrem de drăguţ, altfel, cine ştie...
M-am întors într-o casă cu şantier, cu haos de lucuri răspândite peste tot, s-a simţit lipsa unei femei care să ţină un pic de ordine. D chiar se temea că n-o să-mi placă, normal că nu, că mai bine că am stat în spital şi m-am scutit de nervi. Eh, lasă că am avut şi acolo nervii mei care s-au transformat imediat în munţişori pe CTG, tot acest joc Humpty Dumpty sau YoYo (sau cum vrei să-i spui) cu dozele de la perfuzii, uite contracţia, creştem doza, nu e contracţia, veste bună: scădem doza (şi dacă e şi mai bine întrerupem perfuzia), al cărui scop l-am priceput foarte târziu. Medicamentul din perfuzie creşte ritmul cardiac. Şi-aşa, compensat cu un alt medicament. În fine. Mai am un pic. Teoretic o lună. Nu o să nasc eu imediat (din intuiţie), dar nici la termen. Nu se ştie...
Îi mulţumesc expres şi călduros doamnei S care s-a oferit de mai multe ori să mă aducă acasă şi de a cărei generozitate nu mă simt demnă. Mulţumesc tuturor celor care au ştiut (sau nu) şi m-au sunat. Nu am vrut totuşi să alarmez pe nimeni. Mulţumesc Vio!
În ceea ce o priveşte pe mimoza pudica graţiata innamorata şi înţepata mi s-a făcut de fapt între timp cacadeegal (cum zice D). Rog sincer a mi se ierta răutăţile şi tentativele de intrigantă. Sunt conştientă că nu mă priveşte. :)

Niciun Paşti

2010-04-03T21:43:00.001+02:00

Cam aceeaşi senzaţie. Cu greu m-am urnit să vopsesc nişte ouă şi să coc o prăjitură, doar fiindcă mâine urmează o vizită.

Se pare ca am într-adevăr mici contracţii cu care trăiesc de ceva timp. Acum că ştiu că există, le conştientizez, le diferenţiez de mişcările maimuţelului. Sper că nu nasc prea devreme. Mai am două săptămâni de muncă la care s-ar putea să renunţ din raţiuni medicale.

Mă bucur de toate mărunţişurile pe care le-am strâns până acum pentru maimuţel. Teoretic ne-ar mai lipsi pentru moment doar un dulăpior şi cam atât. Abia aştept să-i spăl şi să-i pregătesc lucruşoarele. În camerele de dincolo se mişcă (încet) ceva. Sper să terminăm la timp.

În altă ordine de idei (fără nicio legătură cu cele de mai sus), nu pot menţiona decât atât: ce gogoşi americane, ce dezgust!... Chiar nu credeam...

Mofturi, stări de spirit & comp

2010-03-30T15:59:00.000+02:00

Mă bucur intens pentru ceea ce mă aşteaptă. Mă pregătesc aşişderea, mai puţin la capitolul renovări, dar asta deja nu mai e o noutate. Instalatorii ba se arată, "ba se dau dispăruţi". În orice caz, entuziasmul e în floare mai ales câns ştiu că trebuie să merg nu ştiu unde să cumpăr diverse pentru bebe. Nu de puţine ori (i se întâmplă asta oricui) apare câte-o ocazie (uneori binevenită) care îţi mai taie din elan. Ea e întruchipată în general de vocea lui (inclusiv virtuală) care-ţi atrage atenţia la starea (nu tocmai plăcută a) finanţelor din ultima vreme, de prejudecăţile unei mame (care e departe de realitatea noastră concretă) şi de scepticismul unei soacre care scot în evidenţă (fără intenţii maliţioase) aparenta inutilitate a unor lucruri. Pentru ce îţi trebuie găleată pentru băiţa bebelui, de ce îţi trebuie sling (ca să-l cari) atâta timp cât îl poţi lăsa culcat undeva (ca să-ţi urle, abandonatul de el, în creieri cât îl ţine, şi îl ţine!), păi coşuleţ de maşină poţi să-i iei şi mai târziu, păi poate la voi, că nu sunteţi obligaţi prin lege şi nu vă imaginaţi cât de urât îţi moare un copil mic în braţe în caz de... Ce bine de voi că nu sunteţi atât de speriaţi ca occidentalii ăştia care-şi suflă în iaurt. Lasă, că merge şi aşa, zice românul şi riscă.
Dacă te-ai gândi la toate şi ţi-ai permite (ceea ce, mulţumesc Celui de Sus, am reuşit cu chiu cu vai, fără să exagerez) ai ajunge totuşi fără să-ţi dai seama la o investiţie de necalculat. Sunt extrem de multe mărunţişuri la care trebuie să chibzuieşti. Ai sau n-ai nevoie. Nu ai experienţă, mai arunci cu banii şi pe lângă.
Ce bine, ziceam, că mai există aşa câte cineva care să-ţi ducă tot entuziasmul pe apa sâmbetei, se te facă să regreţi că ai exagerat atât, când te gândeşti că de exemplu cutărica n-a apucat să-şi ia nimic, că nu are cu ce (şi nu mai are mult până naşte şi ea). Ţi se taie tot cheful şi apoi realizezi că, lăsând la o parte lucrurile strict necesare, cele mai multe dintre investiţiile tale se duc pe lucruri doar pentru plăcerea proprie şi din dorinţa de a avea ce arăta. De aceea, am renunţat de exemplu, de la bun început la o cameră specială pentru copii mici (3-4 piese de mobilier în set), pentru care chiar nu-mi permit, cu gândul că se va face şi acest lucru în momentul în care copilul îşi va exprima gusturile proprii.
Nu-i nimic, mai trece un timp sperând să îngroşăm conturile la loc. Investiţiile cele mai mari sunt acum la început, apoi... cine ştie... ne-om descurca noi...

Cursul pregătitor pentru naştere

2010-03-25T13:15:00.000+01:00

Tocmai am terminat de frecventat un astfel de curs. Grosso modo aş putea spune că nu e mare brânză. Dar eu primisem deja de la medic o serie de reviste, pliante şi cărticele prin intermediul cărora să mă informez în legătură cu ce mă aşteaptă. Pregătirea mea profesională a avut şi ea parţial o contribuţie, aşa că (aproape) totul mi s-a părut floare la ureche. Naşterea pe cale naturală este dirijată (aici în Germania) cam peste tot de moaşe. Ele sunt special pregătite pentru aşa ceva. Tot ele (plătite de casa de asigurări de sănătate la care eşti asigurat) te vizitează acasă înainte şi după naştere, pe ele poţi (tot în contul asigurării) să le stresezi la telefon dacă ai întrebări şi alte probleme. Moaşele organizează cursuri pregătitoare cu program de gimnastică şi exerciţii pentru deprinderea respiraţiei speciale, ele îţi explică totul legat de naştere, cum decurge toată povestea, ce complicaţii pot apărea înainte şi/sau după. La cursul ăsta îşi mai fac apariţia un ginecolog, un anestezist şi un pediatru cu alte informaţii complementare, o asistentă de la camera de copii pentru care alăptatul la sân este cel mai sănătoas mod de hrană a copilului mic, o altă moaşă care îţi arată (pe scurt) cum să-ţi îngrijeşti copilul (oricum vizitele de la domiciliu vor fi cele de cel mai mare ajutor). Dacă spitalul are piscină, nu strică o vizită săptămânală (gratuită) la gimnastică în apă la care eşti asistat tot de o moaşă. Nu ştiu dacă bunăvoinţa tuturor acestor persoane şi generozitatea cu care se pun la dispoziţie tinerelor mame (cele ce sunt îndreptăţite să pretindă cu vârf şi îndesat acest ajutor) sunt neapărat gesturi pure de omenie sau pur şi simplu obligaţie profesională (sau şi una şi alta), dar sunt suficiente să pleci din start cu ideea (sau să-ţi schimbi preconcepţiile pe parcurs, aşa cum am făcut-o eu) că totul nu are cum să fie până la urmă altfel decât bine. Atâta timp cât ai înţeles şi valorificat corect toate informaţiile livrate.
Te apucă durerile facerii, te duci la clinica la care te-ai înscris în prealabil. Ştii deja care e atmosfera, fiindcă în cursul pregătitor este inclusă şi o vizită a secţiei şi a sălilor de naştere (care nu au neapărat aerul ăla de spital). În sala de naştere te aşteaptă o cadă, în caz că vrei să te relaxezi, în grădina de iarnă sunt mingii şi alte obiecte de gimnastică la care poţi să apelezi când eşti în travaliu, un anestezist este în permanenţă la dispoziţie dacă spui că nu mai poţi şi vrei peridurală. Poţi să naşti în orice poziţie crezi că e mai bine pentru tine. Inclusiv în apă. Toate cu bunăvoinţa şi răbdarea şi înţelegerea celor de acolo. Doar viitorul ţării se află în burţile noastre, nu?

18 martie

2010-03-18T14:13:00.003+01:00

F, schimbaşi prefixul, la mulţi ani, prieten drag!

A trecut un an. Uimirea aia mică a rămas încremenită pe peronul gării. Nu am ce sărbători cu asta. Rămâne doar amintirea. Parfumul ei suav. Vine uitarea. Credeam că uitasem de tot. Sarcina mi-a schimbat perspectivele. O să uit în continuare. Îmi va face bine.

16 martie

2010-03-16T12:34:00.002+01:00

A trecut un an de când n-am mai fost pe-acasă. Se pare că m-am înstrăinat de tot şi nu mi-am dat seama. Cum am reuşit, cum am rezistat? Cred că de cele mai multe ori nu-s conştientă de mine. Mai spuneam eu cândva, parcă aş dormi (aproape) non stop. Mă trezesc uneori, tresar şi adorm la loc. Şi timpul trece astfel.

PS: Eveniment de notat în calendar. Ieri a venit instalatorul şi şi-a început treaba. Într-o oră a demontat şi scos afară obiectele sanitare cele vechi ale băii ce urmează să fie renovate.

La mulţi ani, tataie!

Sunt aşa cum tu mă determini să fiu

2010-03-11T13:35:00.000+01:00

N-aveam de gând să scriu despre un asemenea mărunţiş, dar face mult şi mi-am zis: ce naiba! Lucrurile se petrec în genere toate la timpul lor, nu are sens nici să mă grăbesc, nici să tărăgănez aiurea. Aveam ieri o stare atât de naşpa încât îmi venea să mă arunc pe Ennepe la vale (aici n-am nicio Dâmboviţă). Noroc că e apa mică şi mă trezesc instant dându-mă cu capul de pietriş. Nu aveam chef de absolut nimic, râzgâiala şi lipiciurile necesare pe lângă D nu ar fi niciodată suficiente. Şutul înainte e musai de la mine. Or fi fost hormonii, o fi fost aşa o îngrijorare că nu mai am timp, în fine... M-am urcat azi în maşina seniorului şi am ştiut instant că va fi altfel şi va fi mai bine. Experienţa lui are un rol nemaipomenit. Liniştea lui e sublimă. E cel mai important lucru atâta timp cât ştiu că starea de spirit a cuiva (cel puţin în cazul meu) e molipsitoare. Un tip mult mai atent la detalii, dar şi mai puţin stresant. Intuiţia mea (şi recomandările aferente) au fost bune. Deci rămân pe mâna seniorului, indiscutabil. :)

9 Martie

2010-03-09T18:46:00.001+01:00

* am o babă senină, dar geroasă
* conform tradiţiei, cantităţii de ingrediente avute la dispoziţie şi poftei uriaşe am copt astăzi 37 de mucenici
* mi-am facut vaccin antiD (am o grupă sanguină cu RH negativ)
* azi am făcut 3 drumuri în oraş (două la doctor şi unul la şcoala de şoferi)
* încă n-am voie să mă înscriu la examenul de teorie (un simplu test pe computer e suficient ca să ştiu că nu-s complet pregătită)
* mai dau o şansă maşinii cu cutie de viteze în condiţiile în care locul instructorului junior e luat de senior (mai experimentat), dacă nu merge nici aşa, îmi bag picioarele şi trec pe automată.

Mizantropisme

2010-03-04T22:29:00.000+01:00

Am o chestie cu vecinii. Mă enervează. Nu toţi în acelaşi timp, nu în general, ci mă opresc la ăia de deasupra. Dacă la cei ce au plecat mă enerva aspiratorul pus la treabă de 15 ori pe săptămână, la cei de acum mă enervează câinele (de talie mare), care nu latră, dar ale cărui presupuse "drumuri" şi nelinişti se propagă prin rezonanţa laminatului (culmea, de tip "antifonic"), mă enervează toate bocăniturile şi trântelile care-mi cutremură uneori tavanul (casa e veche), mă enervează scârţâitul ritmic al patului pe parchet, îmi vine să-mi pară rău că mi-am cumpărat şi eu laminat, în condiţiile în care îmi doream să-mi păstrez discreţia şi să mă fac neobservată.

Amsterdam (printre altele)

2010-02-23T17:45:00.003+01:00

~~Deci~~ M-am întors. Nu am apucat să mă odihnesc cine ştie ce şi am intrat direct în pâine. Doza de medical s-a epuizat. Am revenit cu drag pe ogor.
Amsterdam e un oraş frumos. Vai, sună ca în compunerile de clasa doua. Mai fusesem acum vreo 3 ani şi ceva. E fascinant prin căsuţele lui înguste, sutele de poduri, locuinţele lacustre (a se înţelege bărci) pe ale căror punţi se odihnesc adormite ghivece cu flori şi din care mai răzbat uneori aburi de la încălzire, cafenelele mici, înghesuite, pline, damele sumar îmbrăcate bâţâindu-se la geam în lumina roşie a încăperilor în care prestează, bâţâindu-se în portmoneele şi între picioarele tinerilor cărora li se adresează, ~~eroticschopuri din care ne-am luat şi noi o jucărie (dar nu spun de care)~~, eh, în fine. Ne-am dus la Amsterdam la târgul cu produse pre- şi postnatale de la care am plecat la propriu ca nişte Packesel, în sensul că nici n-am ştiut ce să ne alegem mai întâi în limita finanţelor din buzunar, dar şi în limita strict a necesităţilor. Târgul plin de burtoase (ca mine), de cărucioare cu copii mici, lucruri extrem de frumoase, dar şi (unele) cam inaccesibile. În paralel era un târg de bunuri de consum plin de "microfonari" (că nu ştiu cum să le spun mai întâi) care-şi strigau ofertele cât mai tentant. Am plecat de-acolo cu trei doze de biscuiţi evreieşti care (nu mai ştiu din ce context, cu siguranţă un blog) îmi par cunoscuţi.
Duminică am traversat un pic (vreo 30km) de mare printr-un dig (că olandezii sunt maeştri la aşa ceva) spre Flensburg (spre nord-vest) . Pe dig era ceaţă, marea avea gheaţă la mal. Am ajuns în Alkmaar mai mult de gura lui D, a început zdravăn să ningă, ne-am învârtit umpic prin piaţa pustie şi după o cafea am şters-o acasă. În Amsterdam nici urmă de ninsoare. La noi acasă în sfârşit 5 grade seara.

Am găsit un căruţ senzaţional. O ocazie nu departe de noi. Favoritul meu pe care l-am admirat pe toate drumurile în Olanda (e un căruţ olandez).

Nu ştiu cum se face, dar de când mă aflu şi eu în această postură privesc femeile ca mine cu alţi ochi. Ele au acum ceva special, sunt purtătoare de prunci, kilogramele în plus şi diformităţile unora nu mai contează, ci totul se rezumă la cum decurge sarcina, când va fi naşterea, cum va fi după. Le admir pentru curajul lor de a se angrena la o astfel de responsabilitate.
Am început gimnastica şi cursurile pregătitoare, lunea facem şi gimnastică în apă. Naşterea naturală nu mă mai sperie atât de mult, când observ cât de multă atenţie şi grijă i se acordă.

Joi mă scoate şcoala de şoferi pe autostradă.

Cine mai caută Voces Primaverae şi ajunge pe acest blog, există acum un grup pe facebook. Acolo ne regăsim, fetelor!

Gummibärchen în săptămâna 24

2010-02-23T17:12:00.000+01:00

Sunt puţin în urmă (scuz lenea şi problemele tehnice).
De data asta din profil.

Scurtissime

2010-02-14T16:10:00.003+01:00

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Preocupări intense

2010-02-07T12:55:00.003+01:00

Noii noştri vecini şi-au pus laminat. Scârţâitul patului pe laminat în miez de noapte răsună îngrozitor de tare deasupra noastră. Nu ştiu dacă sunt neapărat pudică, dar mi-aş asigura discreţia cât de cât. Ei de fapt cred că habar n-au. Încă. Să le spun? /-)

Ce mai fac

2010-02-04T14:11:00.000+01:00

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, ~~face-mi-aş ceva pe el~~, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

2010-01-26T12:46:00.000+01:00

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

2010-01-17T11:58:00.002+01:00

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p