el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

(ipostaze cu mine 8, din februarie 2006)

ceea ce iau cu mine când plec

A avea tihnă. Asta e cheia de care mă agăț dintotdeauna. Agitația de orice fel (mi) se transmite. Copiii parcați la gadgeturi au energie exact atunci când de fapt te gândești încet la stingere.
Intenționez să încep lucruri și le tot amân, fiindcă nu am tihnă. Simt frustrare când mă împiedic de diverse mici obstacole și găsesc scuze ca să nu mai creez nimic. Simt frustrare, fiindcă nu mă pot exprima creativ. Clocesc idei, noroc că din fericire unele încă își păstrează viabilitatea. Aștept, totuși, momentul potrivit, care de cele mai multe ori e cât se poate de spontan și de fructuos.

T, Charlot, îți mulțumesc, dragul meu suflețel, că îmi revii în vis atât de afectuos.

Fiindcă mă distrează interpretările astrologice, în contextul în care am și exemple concludente din trecut, urmăresc de ceva timp ce mai zic unii alții despre influența anumitor planete în zodii, despre provocările care stau la poartă și despre cum am putea noi să le facem față. Luna iunie este cu planete retrograde, cu vreo două eclipse și cu dezgropări dureroase. Nu știam că eclipsele au o influență energetică atât de puternică. Se spune că acum ies la suprafață o sumedenie de emoții vechi care trebuie curățate. De aceea ne ies în cale oameni, situații, întâmplări care ne calcă pe bătături. În ăștia 40 de ani pe care i-am trăit până acum am trăit două (scurte) perioade (pe care le numesc eu) de încercări ciudate cu un numitor comun: statul în casă. Una a fost revoluția din 1989. Alta a fost tevatura de anul acesta în jurul viruselului. Cu o diferență cam de 30 de ani între ele. Rahatul ăsta nu va dura o veșnicie. Dacă n-aș ști că asta deja nu mai este doar o mascaradă pur pământeană, ci o încercare cu scopuri mult mai subtile, i-aș înjura pe toți (am și făcut-o deja), fiindcă uite, se duc naibii ritualurile cu care eram învățați, nu tu serbare de sfârșit de grădiniță, de sfârșit de clasa 4a (dintr-a 5a schimbăm școala), ba chiar nici măcar nu se știe dacă festivitățile de începere a școlii vor avea loc cu adevărat. Mai are rost să pregătesc cornetul de bomboane al viitorului școlar? (Da, mai are, școala o va începe oricum.) Citeam azi o scrisoare semnată de primar și de directorii de școli primare din oraș, că nu se știe cum va fi peste câteva săptămâni. S-au mai relaxat cu regulile, desigur. Dar simt că în jur domnește o tensiune ciudată. De ce durează atât de mult ar întreba unii. Căcatul trebuie să fie cu moț și să aibe și muscă. Citeam scrisoarea aia și simțeam că mă apucă un plâns așa din nimic, chiar dacă (după cum cred eu) am acceptat situația, ca să nu mă enervez suplimentar. Fi-miu cel mic a plecat prost dispus la grădiniță, a bombănit toată dimineața diverse. M-am trezit astăzi după un vis frustrant cu N, care mi-a reamintit de o mai veche neîmplinire. Durere, culcat în pragul ușii, în drum, în poziția fetală, atitudinea aceea cerșetoare de compasiune. Mai am de lucru, hooponopono la greu. Se simte energia eclipsei de lună de mâine. E cu intensificare, cu ”ardere” de emoții...