Ești pe FB, simpluț, fără pretenții, ai o grămadă de prieteni și de neamuri cu care împarți buchete de flori, mâțe kitschoase și cafele dimineața, poze cu plozii și cu tine în concediu pe litoral sau cu ceata lu papuc la paris și cam atât. Vă pupați și vă iubiți în văzul tuturor, vă urați lamulțiani-uri și distracție (sic!) maximă (urăsc exprimarea asta), iar la un moment dat... apare plictiseala, dar nu-i nimic, FB te salvează la timp ca prin farmec din lâncezeală și îți pune pe tavă un filmuleț cu pozele tale mai vechi pe care tu îl iei moaca și îl distribui, sursă de likeuri noi, și saltă pipota în tine de mândrie, de parcă ar fi fost creat de mânuța ta, fiindcă doar atâta poți.

Waw, ești la volan, îți duci plodul la grădiniță și îi faci cu mâna lui X, soțul lui Y și constați, dar vai, ce-a slăbit, ce bine arată, ba chiar nu e deloc urât (în comparație cu ea). Ce gânduri răutăcioase, au trei copii, două treimi urâți ca ea, restul frumoși ca el, dar ”I have a crush on you, babe” și nu ești al meu, ce bine, scap de suferințe inutile așa că mai bine mă gândesc la mâna lui Charlot, înmănușată în alb, strângând bastonul, mâna aceea stângă cu care o strânseseși pe a mea, așa pe șest, uitându-ne la film, fără să ne vadă nimeni, ca un semn că încă mai exist pe-acolo pe undeva. Și nu am îndrăznit să-ți amintesc de toate acestea, nu în spațiul public unde citește unul sau altul. Ce bine că mă pot gândi nevinovat la toate prostiile, fără să fiu nevoită să le expun și că nu există cititori de gânduri pe toate drumurile, ca să mă dea în vileag. Ce scandal monstru ar ieși, dacă într-o dimineață aș uita masca autocenzurii acasă, așa cum uneori uit să mă ung cu cremă, și aș începe să expun fără nicio urmă de ipocrizie ceea ce gândesc și ceea ce cred. Aș putea începe chiar aici.

Însă mai bine nu.

Mici aventuri cu un pachet. Voiam de fapt să scriu despre el pe pagina de creații (pe fb), dar nu interesează pe nimeni. Nici aici nu interesează pe nimeni. Dar ce e drept mi-era puțin dor de așa ceva. Mi-am comandat acum vreo două săptămâni dintr-un shop online un material și niște fermoare cu zipperele de rigoare. Fiindcă D primește multe pachete, iar unul dintre poștași suna într-o veselie la niște vecini (chiar dacă i-am zis să nu mai sune, deoarece nu știu dacă le convine, deși ei sunt foarte drăguți și acceptă), iar DHL a făcut de mult o faptă bună și a înființat o stație de primit pachete la gară (la 3 minute de noi), m-am hotărât să-mi fac cont de client și să primesc și eu pachete prin intermediul stației. Acum pe unde îmi fac cont ca să-mi comand ceva, am început să dau adresa de la stația de pachete. La ultima ispravă de genul, am omis (intenționat) să precizez și numărul poștal cu care figurez în evidențe și care este un fel de alfa și omega în textul adresei. Mă rog, și aștept eu așa într-o veselie un pachet care nu mai venea. Mă uit în lista de comenzi a shop-ului cu telefonul, nu văd nici un număr al trimiterii. Scriu un email în care anunț întârzierea. Apoi verific cu computerul. Găsesc numărul și constat că pachetul meu s-a ”oprit” în fața stației de pachete, iar poștașului i-a lipsit numărul meu. Ghinion, cale întoarsă. Mai scriu un email. Mi se răspunde ceva mai târziu că trebuie să platesc cheltuiala de retrimitere, ok, mea culpa, și trebuie să modific adresa în datele de contact. După un alt email, adresa mea încă nu era în ordine, căci noi avem două stații de pachete la gară, iar eu foarte grijulie le-am precizat la adresă ca alternativă pe amândouă. Una era de-ajuns. În fine: azi primesc pachetul. Înăuntru lucrurile mele, iar dedesubt încă 3 bucăți de stofă pe care nu le comandasem. Aoleu, ce fac cu astea? Nu le păstrez, bad karma, scriu un email cu poză, apoi descopăr și factura altei cliente capsată la factura mea. În plus 8 zippere de culoarea cuprului care nu (prea) se potrivesc la fermoarul cu care le comandasem. Unii confundă cuprul cu rosegold. Poate mă înșel. Scriu încă un email și cred că tocmai devin un fierăstrău de nervi. Momentan sunt în stadiul acesta și nu știu când se termină. :D