Ce bine că există acest blog pe care l-am ignorat o vreme, dar la care m-am reîntors ori de câte ori am avut nevoia și ocazia. Sunt enorm de obosită, însă trebuie să-mi limpezesc niște lucruri, așa că sar din pat și profit de liniștea nocturnă, ca să despic puțin firul în patru. O cu totul altă zi a fost cea de ieri, dar tot este strâns legată de cea de azi. Fiindcă tot aveam eu senzația că viața mea decurge prea monoton, o dată cu viruselul care a condimentat puțin situația mi se pare că a devenit și mai fad totul. Iar într-una din serile în care credeam că sunt cea mai singură ființă de pe lume, în care îmi plângeam de milă că am o foame teribilă de afecțiune, am făcut un pas îndrăzneț și l-am lăsat să se apropie. Dar, vai, o dată cu el s-au arătat și micile dureri și preocupări pe care și le asumă obligat și pe care mi le împinge sub nas, ca pretext pe lângă starea vremii, ca și cum grădina, ruina de castel, luna roșie nu ar avea decât valența unui context pur spațial și temporal din lipsă de alte resurse, fiindcă fiecare e cu viața lui, iar disponibilitatea este enorm de îngrădită. Există două variante și nu știu pe care s-o aleg și să o cred, deși răspunsul mi-a venit deja pe alte căi și mi-a confirmat că trăind în prezent, mă doare fix în față și la dreapta (cum zice cineva), că eu de fapt trebuie să uit și să mă eliberez de ceea ce a fost ieri, să nu mai stau atâta să analizez, să judec și să etichetez. Una ar fi că ceea ce mi-a spus este adevărat, iar eu trebuie să-i respect granițele și să înțeleg, iar alta este (ceea ce-mi dictează maimuța) ceea ce simt dincolo de cuvinte, care sunt toate niște pretexte emise la insistența mea, că entuziasmul s-a cam dezumflat ca un balon spart și că acum nu rămâne decât să se fofileze. Deși evit să mă judec, m-am simțit iarăși (chestie veche) că eu sunt cea care vrea și mi se face pe plac, dar doar cu lingurița și doar când se poate, că eu pretind deja prea mult și am și timp încă și mă autosabotez, eu sunt cea care crede că dacă închizi pe cineva în inima ta, nu te fofilezi ca să scapi... Mi-am călcat deja de câteva ori peste decizia de a merge mai departe și de a respecta principiul străzii înfundate, m-am descătușat de mine și mi-am pierdut conștient capul. Ce ar trebui să fac eu acum? Să iert și să uit. Și să tai stringurile cu un fierăstrău solid. Și să tot tai până nu mai rămâne nimic.
