Am acum un pic de timp doar pentru mine în care nu mi-am propus nimic deosebit. Ascult niște muzică ceva mai veche în căști și are alt efect. E cu aduceri aminte. Fiecare cântec are povestea lui. Este un soundtrack pentru ceva, fie el chiar și doar un clișeu, o imagine și atât. Și constat acum pe loc că o anumită situație ar fi lăsat o altă amprentă (indiferentă sau intensivă), dacă ar fi avut un alt soundtrack. Tocmai m-am revăzut în câteva momente ale adolescenței mele. Regăsesc acolo un pic de magie, visurile, speranțele de atunci, dar și ”dureri”, drame, disperări. 

Aș fi vrut să scriu niște poezii. Aveam niște idei. Le-am pierdut. Am deseori tendința că mă repet, deși sigur fug de așa ceva. La fel cum fug de mereu aceeași listă de 100 de cuvinte de care mă împiedic în versurile altcuiva, echivalent cu a asculta mereu același playlist extrem de limitat (pentru prostime) la un binecunoscut post de radio.

”Lasă că merge și așa” nu se impune prea des la mine. Am tendințe perfecționistice, iar asta duce uneori la epuizare. Îmi recunosc limitele și îmi fac procese de conștiință.

Am două rochii croite și aș mai croi vreo două. Apoi mă apuc de cusut. Deja mi-e dor. Dar mai întâi concediu. Cu impresii vechi și noi. Road trip cu câteva opriri. Primul cu Z. Sunt curioasă.

 Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva, dar nu direct, îți place, dar ajungi într-un final să-l cunoști concret, există vibe, încercați ceva, iar în scurt timp constați că nu merge, apar sau descoperi aspecte care strică vibe-ul, dar încerci mai departe și te consolezi, zici că e ok, ai și tu în sfârșit pe cineva, te arunci orb pentru o vreme, apoi te trezești că treaba asta nu rezervă niciun viitor comun. Ai niște principii pe care ți le-ai incălcat, dar ai vrut să experimentezi. Wtf!! Chestia asta am încercat-o deja de mai multe ori. Revăd chipuri familiare în fețele unor necunoscuți, oameni în autobuz sau actori în filme și mă cutremur (sau nu) la amintirea a ceea ce am trăit odată, a ceea ce am ales și de unde nu știu dacă am învățat ceva...

 Ui, mai trecu o juma de an sau cam așa ceva și iar nu am mai scris nimic, deși aș fi făcut-o de câteva ori. Dar... dacă nu o fac la timp, nu mai are sens. Nu mai e ”fierbinte”. Am reușit să-mi ating niște țeluri, așa cum îmi propusesem. Mi-am păstrat jobul și am trecut la angajatorul oficial. Part time pe aceiași bani. Am avut vara asta concediul exact în perioada în care am sperat. Următorul e tot cam cum am sperat. Dar toate astea cu așteptat până în ultimul moment. În fine. 

Cu Z mă simt tot mai aproape, mai familiar. Mi-e drag tot mereu, mai puțin când ne scoatem ochii. Mai mult el mie, gelozii, chestii, frici, traume de-ale lui. I le înțeleg și apreciez când recunoaște că se comportă ca un c*u*r și se străduiește să lase. Cumva ”nu mai pot fără” el. Deși sigur aș putea, dar nu e cazul.

Ceea ce se întâmplă cu D mi se pare extrem de ciudat, deși nu face decât să-și vadă de viață. E ca și cum și-ar fi revenit la ea de când am plecat. Are prieteni. Nu mulți. Toate femei. Una dintre ele e vară-mea din Roma, care ghici ghicitoarea mea, a fost și ea părăsită de al ei, deci au ceva în comun. Ce senzație ciudată să știi că doi ani la rând omul merge în concediu în Ro, cu copiii la bunici, exact în acea perioadă în care doamna este și ea în vizită acasă. Nu știu cum au luat legătura, iar de la ea nu am auzit o vorbă. Nu mă caută, nu o caut. Dar pare că îl caută pe el. Facă ce or vrea (oricum nu ar avea șanse), dar ... e ciudaaat!... Și am senzația (cel mai probabil falsă, sper) că uită de copii când e cu ele, că exagerează. Tipic D. Ce contează că mergi o dată pe an 30 de ore cu trenul (și alte 30 înapoi), ca să te poți întâlni într-o dup-amiază cu o prietenă (și cam atât, fiindcă are ea, maică-sa, grijă să nu), dar cu nevasta abia ai reușit o dată în 3 ani?

Nu, nu a fost iubire. Iar dacă a fost acolo ceva, la el, s-a pierdut pe drum. Nu aveam cum să pretind, fără să dau. Asta e.

Voiam să-mi mai notez aici (deși sunt foarte conștientă): încă am corvezile mele și am nevoie de o pereche de ouă. Ideea e că fricile mele oricât de mici se simt de la o vreme ca niște bolovani pe piept. Cam de la corona. Ca o sechelă... Maimuța e greu de stăpânit. Nu știu cum aș putea să nu-mi fac griji (oricare ar fi ele). Există momente când chiar las grija în mâinile Universului/Dumnezeu, și chiar am senzația că Dumnezeu livrează soluțiile la timp. Trebuie să mai experimentez. Să mă antrenez în acest sens. În a avea încredere în Univers.

To be continued. Nu știu când.

 Se învârte lumea cu mine. Îmi fuge pământul de sub picioare. Și nu am cui să-i spun.

 Trecu o jumătate de an. E o zi de luni seara cu grevă generală în toată țara despre ale cărei urmări nu știu nimic, fiindcă nu caut după ele la știri. Toată ziua a fost ba soare, ba ploaie cu grindină, ba ambele și cel mai probabil și curcubeu pe care nu-l văzui, fiindcă s-a format deasupra casei.

Mi-am găsit job full-time la care merg tot de o jumătate de an. Noua plantație este un depozit de haine în care comisionez produse pentru comenzi și/sau le împachetez pentru trimitere. După această jumătate de an până la care nu aveam habar cum funcționează un astfel de depozit, am fost invitată să învăț o activitate nouă: să gestionez mașina de sortat. Iar de astăzi - singură. Cu respect și frică și obosită (de griji și somn insuficient) am dat-o în bară din prima zi. E o chestie cu multe frici în care m-am aruncat ca în apă rece, iar acum mă confrunt cu fricile. Cu o jenă teribilă, cu un fel de nerăbdare față de mine însămi, cu multă nesiguranță, cu frici de toate felurile. Și cum să fac să scap de ele? Mă simt ca un copil, ca și cum nu aș avea experiență de viață. Și chiar nu am. E prea puțin ceea ce am trăit până acum. Am tendința să rămân naivă și să repet greșeli despre care mi se spune că le fac. Z are și el fricile și angoasele și părerile lui care îl obsedează și care, dacă nu vorbește la timp, îl transformă într-o persoană irascibilă, de nerecunoscut. Mă iubește, mi-e drag tot mereu, dar am uneori senzația că încearcă să îmi controleze anumite aspecte din viață. Îi dau dreptate din punctul lui de vedere. El crede că îi acord încă prea multă importanță lui D, care mă persiflează direct pe sub nas și care mai nou are o prietenă/vecină ce a început să-i dicteze și să-i influențeze deciziile. Ok... Z mă tot bate la cap să renunț, iar eu încă fac tot ca mine, dar aproape că am ajuns la vorbele lui. Cu tot pacifismul cu care defilez.

Hai, Cristinuța, tu ești o luptătoare, nu o smochină. Iubire de sine = ceva mai multă fermitate cu cine trebuie să rămână dincolo de limite. Doar o coajă tare protectoare îți mai trebuie. Clopotul tău de sticlă luminos. Treci peste și lasă totul în urma ta, mâine va fi totul mult mai bine. Sigur, sigur. Și astăzi ai învățat ceva.