Am acum un pic de timp doar pentru mine în care nu mi-am propus nimic deosebit. Ascult niște muzică ceva mai veche în căști și are alt efect. E cu aduceri aminte. Fiecare cântec are povestea lui. Este un soundtrack pentru ceva, fie el chiar și doar un clișeu, o imagine și atât. Și constat acum pe loc că o anumită situație ar fi lăsat o altă amprentă (indiferentă sau intensivă), dacă ar fi avut un alt soundtrack. Tocmai m-am revăzut în câteva momente ale adolescenței mele. Regăsesc acolo un pic de magie, visurile, speranțele de atunci, dar și ”dureri”, drame, disperări. 

Aș fi vrut să scriu niște poezii. Aveam niște idei. Le-am pierdut. Am deseori tendința că mă repet, deși sigur fug de așa ceva. La fel cum fug de mereu aceeași listă de 100 de cuvinte de care mă împiedic în versurile altcuiva, echivalent cu a asculta mereu același playlist extrem de limitat (pentru prostime) la un binecunoscut post de radio.

”Lasă că merge și așa” nu se impune prea des la mine. Am tendințe perfecționistice, iar asta duce uneori la epuizare. Îmi recunosc limitele și îmi fac procese de conștiință.

Am două rochii croite și aș mai croi vreo două. Apoi mă apuc de cusut. Deja mi-e dor. Dar mai întâi concediu. Cu impresii vechi și noi. Road trip cu câteva opriri. Primul cu Z. Sunt curioasă.