Mon ami Charlot, pe unde umblă sufletul tău noaptea? Atât de dornic și de iubitor...

 Deja cu mult timp înainte să conștientizez că am început să mă trezesc am avut câteva tangențe cu persoane interesante sau cu concepte din lumea spirituală. Sunt aspecte care m-au intrigat o perioadă, apoi le-am lăsat într-o stare de latență, le-am "pus de-o parte". Când m-am mutat într-o altă țară și am întâlnit și apartenenți ai altor religii am ajuns la concluzia că Dumnezeu este același, indiferent de cum crede și și-L reprezintă fiecare și m-am detașat de o bună parte din ritualurile și credințele atașate cultului ortodox, fără să am mustrări de conștiință. Am păstrat pentru mine credința în sine, muzica, o parte din rugăciune, existența însăși a lui Dumnezeu și a tuturor entităților legate mai mult sau mai puțin de acesta. Mi-am deschis puțin orizonturile pe marginea tangențelor de care am menționat, am citit diverse cărți și nu am exclus nici posibilitatea existenței altor perspective care să completeze ca niște piese de puzzle ceea ce lipsește din imaginea de ansamblu a ceea ce sunt eu aici. De puțin timp sunt într-un deplin proces de regăsire de sine. Sunt momentan în haos. Dar am încredere, conform conceptului că din haos se naște mereu ceva nou, că și eu însămi mă aflu în deplinătatea propriei renașteri.

Acum câțiva ani, pe vremea când participam la câteva întâlniri de socializare pentru mămici și bebeluși, am realizat că mă aflu acolo unde nu am ce căuta. Ședeam lângă ele și le ascultam vorbind despre chestii lumești, despre gătitul cu nu știu ce aparat minune, despre cadouri pentru zilele de naștere ale copiilor, despre concedii și altele și mi se părea că vin dintr-o altă lume, că nu mă pot intregra acolo, că nu se leagă nimic de mine.

Fiindcă lucrez într-un magazin, fiindcă sunt o mamă care și-a dus copiii la grădiniță și la alte întâlniri, am multe cunoștințe. Prea puține dintre ele s-au concretizat în adevărate prietenii. Suntem, trebuie să recunosc, aproape singuratici și în contextul actual al distanțării pare că nu ne afectează prea tare. Nu ne lipsește ceea ce oricum nu avem.

Chiar dacă e greu de acceptat și de digerat, am înțeles că existența viruselului și obligația de a sta acasă au un scop înalt, îngăduit de Dumnezeu.

Totuși nu mai pot să mă abțin și să nu fac mimimi în public, când constat câtă ură și dezbinare colcăie în mijlocul turmei, cât de contradictorii și de (scuze pentru ăia sensibilii) gândite cu curul (sau cum zice o persoană pe care o iubesc: cu chakra coroană înfiptă în chakra rădăcină) sunt deciziile care se iau la nivel înalt pentru turma care se supune, cât de discriminatorie mi se pare instaurarea obligativității efectuării autotestului în școli, de care depinde prezența copiilor la ore, fiindcă nu cred în aceste teste, ele nefiind nici relevante și deci nici utile. De săptămâni întregi copiii mei (cu mici excepții) de-abia au schimbat tapetul, iar eu am pretenții să dea randament la homeschooling? Cel puțin unul dintre ei va rămâne în continuare acasă, fiindcă va refuza să-și înfigă un bețișor în nas. Recunosc că frica mea, una adânc programată, e ce s-ar întâmpla în continuare: repetă clasa? Până la urmă asta e. Nu are contacte sociale? Nu avea nici așa. E un singuratic ca noi. Nu sunt eu în stare să-l învăț lucruri? Nu știu încă. Dar ce simt este că suntem la limita unei căderi emoționale pe toate planurile, că mă pasc depresiile și că singura speranță rămâne credința, întoarcerea la sine, speranța în puterea lui Dumnezeu care intre intervine pe căi nebănuite atunci când renunț și mă las în voia lui...

 Luni, a doua zi din Paștile catolic/protestant. Pe-aici se așterne praful. Au trecut 3 luni de când am pus punct unei corvezi și rezist cu stoicism. Nu mă cheamă nimic înapoi, nici nu vreau să mă întorc. Singurul lucru care rămâne este un obicei (de care trebuie să scap) de a observa ferestrele, ca pe un statement. Nu-mi mai iese în cale, slavă Domnului, și e mai bine așa, altfel l-aș evita fățiș. Aș deveni obraznică.

Agăț rufe în pod și bâigui de câte ori pot hooponopono, ca o mică ocupație în paralel. Viața mea e tumultuoasă și monotonă în același timp. M-aș ocupa mai des de shop, dar preget la chestii colaterale și necesare. Am idei o mie care uneori nu mă lasă să dorm, iar ele trec pe lângă mine, le notez într-un caiet, apoi le ”uit”. Pe geamul înclinat (ca acoperișul) al podului cad fulgii de nea ai unei zile reci și extrem de schimbătoare de aprilie. Constat efemeritatea unui fulg pe geamul umed, cristale prefăcându-se cu rapiditate în apă și îmi amintesc de un alt Paști de acum 25 de ani, tot cu zăpadă și vreme capricioasă, de o reîntâlnire într-o discotecă, de o conștientizare, de o renunțare de ambele părți fără păreri de rău. Mi-ar prinde bine să mă descarc aici cu tona mea de verzi și uscate, însă momentan nu știu despre ce aș putea scrie concret. Sunt încă într-un haos emoțional. Știu ce aș avea de făcut, dar nu fac niciun pas, de frică. Preget și rămân în blocaj. Fiindcă am ales și am promis că nu plec. Nu încă. Mă rog pentru claritate și pentru înțelepciune și protecție așa cum sunt acum. Mă rog să renunț la ceea ce știu de mult că nu mai trebuie să fac. 

Astăzi sunt emoțională. Plâng și râd cu lacrimi, la fel cum ninge și e soare în aceeași zi, de mai multe ori. M-am conectat cu Edger, poate chiar și prin simplul fapt că i-am văzut pozele și i-am lăsat multe reacții inimoase (pe care se pare că le apreciază). Acolo unde eu văd aburi deasupra unui lac, apusuri peste colină și poze cu lumina lunii peste oraș, el vede portaluri. Și da, îmi place și mie să cred că pâlcul de lumină cu gene care coboară prin gaura dintre nori este ochiul lui Dumnezeu. Această conexiune mă face cumva fericită. E o stare indescriptibilă, dar ”contagioasă” atunci când te conectezi cu cine trebuie. Cu A îmi ieșea în evidență strălucirea zăbrelelor coliviei în care stau închisă și îmbrăcam inconștient haina victmei. Cu Edger (nu am cu el nicio relație, nu l-am mai întâlnit de aproape 20 de ani, de-abia l-am regăsit pe fb) nu mai există colivie.