Tot ceea ce vedem/auzim/aflăm capătă un sens conform filtrelor prin care cernem, iar filtrele acestea ne reprezintă pe noi așa cum ne-am născut (moștenirea genetică), așa cum am fost programați de-a lungul vieții (familie, educație, mediul înconjurător), așa cum am experimentat (bucurii sau traume). Să luăm o poză pe care o văzui mai adineauri, cu capul unei pisici în spatele unei forme de friptură în care se află un pui întreg marinat și dat cu baiț, tralala, gata de pus la cuptor, într-o poziție în care nu observi din prima că pulpele crăcănate din prim-planul fotografiei nu sunt ale puiului, ci este vorba doar de o pisică (aparent) speriată (ochii larg deschiși), culcată cu burta în sus în tava pentru friptură. Unele dintre primele comentarii de sub fotografie făceau aluzie la cât de lipsit de umor este să-i faci așa ceva unei pisici. ”Expresia feței arată că nu se bucură deloc de glumele făcute pe seama ei, că e lipsă de respect față animalele de companie și e inacceptabilă această umilință.” Mulți nu au înregistrat expresia pisicii, ca și cum ar fi speriată că ajunge în cuptor. Poate că pisica aia se juca de-a v-ați ascunselea. Cine știe, poate altceva. În fine, ideea era că cei care au văzut panică în ochii pisicii, au proiectat propriile frici în imaginea pe care au văzut-o. Restul au fost chill și au gustat această glumă. În contextul în care receptăm oricum doar frânturi (piese de puzzle) dintr-o realitate, avem tendința să interpretăm și să speculăm. Deci să facem niște presupuneri conform concepțiilor personale, fără ca acestea să fie în vreun fel adevărate. Mai rău de-atât, mintea noastră are tendința să augmenteze situația pe care și-o imaginează și - partea mai puțin avantajoasă - să creadă în ea. Fanteziile acestea, mai ales cele înrudite cu coșmarul, sunt niște monstruleți pe care ni i-am creat singuri și cu care ne luptăm, fiindcă mai apoi aceștia ne stau în cale și ne pun bețe în roate, inclusiv cu ”daune colaterale”. Trec și eu personal prin situații similare și îmi doresc să-mi amintesc de fiecare dată unul dintre cele 4 Legăminte ale înțelepciunii toltece care spune chiar așa: ”nu face presupuneri inutile!” Aș evita cu aceasta într-adevăr multă suferință. E mult de lucru în acest sens. Și în altele.
06 septembrie 2022
A avea răbdare cu ascuțitoarea. Nu e nicio expresie consacrată, este doar constatare de-a mea în ceea ce privește superficialitatea cu care sunt tratate anumite acțiuni din viața noastră. În special cele mai mărunte.
Acum vreo 2-3 ani ni se terminaseră cumva toate creioanele din casă. Cu cel puțin un copil la școală și cu nevoințele de zi cu zi m-am hotărât să cumpăr un număr cât mai mare de creioane, ca să nu mai ducem lipsă o bună bucată de vreme de acum încolo. Așa că am cumpărat la un preț avantajos un set de 180 de creioane împachetate în cutioare mai mici de câte 10-12 bucăți, niște creioane docile, cu mină relativ moale, suficient de bune pentru prețul lor. După un timp (relativ scurt) am început să primesc bombăneli cum că aceste creioane nu-s bune deloc, că li se rupe vârful mereu și nu mai pot fi ascuțite cum trebuie. La această fază trebuie să adaug că există ascuțitori extrem de proaste, iar unele dintre acestea se aflau în posesia copiilor mei, dar există și automatismul cu care înfigi un creion într-o ascuțitoare și-l răsucești fără milă până nu se mai poate și rămâne fără vârf. Le-am demonstrat cu mișcări tipicare și grijulii că dacă un astfel de creion nu a fost ”maltratat” se poate ascuți cu succes până când devine scurt și inutil.
Când m-am mutat, le-am lăsat cea mai mare parte dintre aceste creioane. Până atunci fuseseră ascunse, fiindcă prin superficialitatea lor, în loc să-și păstreze lucrurile la un loc bine știut, nu și le mai găsesc, nu au chef să caute sau, cum ziceam, le ascut superficial și le strică, și apelează la rezervele noi. După un timp, în vizită fiind, găsesc cutia de creioane (ce fuseseră cândva rezerve), (aproape) toate despachetate, începute și folosite până la prima ascuțire. QED
01 septembrie 2022
Citind azi o poezie de-a maică-mii, Melancolie, am fost curioasă de semnificația concretă a acestui concept. Prima din definițiile pe care scuipă google este ”bucuria de a fi trist”. Un fel de a te autocomplăcea în suferință, fiindcă are căldura, confortul ei și chiar poți să defilezi cu ea. Se ia puțin de mână cu depresia, doar că de melancolie mai poți să scapi. Dacă vrei...
06 august 2022
Revin aici după mai mult de-o jumătate de an. Am revenit de mai multe ori fără să scriu. Știu că scrisul îmi face bine. Găsesc (chiar dacă nu imediat) răspunsuri la întrebările mele la care de altfel nu am șanse, dacă nu le lansez concret. Viața pe care mi-am ales-o e momentan ”monotonă”. Am (avem) aproape tot ce ne trebuie și nimic mai mult, este ceea ce mi-am dorit. Reducerea la simplitate. Cu cât mai puține lucruri (material vorbind), cu atât povara e mai ușoară. Cred că doar în camera mea atelier am cele mai multe lucruri (aduse cu mine de dincolo). Da, de când m-am mutat am o cameră doar a mea așa cum mi-am dorit, nu doar un colț în sufragerie. Sunt încântată de noul cuibușor, așa cum e, chiar dacă lipsesc unele lucruri. Dar trebuia să începem de undeva. Viața cu Z este, aș putea spune, cu scântei. Este foarte iubitor, dar uneori ”uită” de acest aspect și de ceea ce reprezint eu în viața lui și devine... incomod. Lucru care mă sperie, fiindcă, dacă el nu poate suporta anumite aspecte, eu o văd ca și cum ar fi pentru el un motiv pentru o decizie radicală de a mă îndepărta din viața lui. Ceea ce e fals. Genul ăsta de „tortură” este provocant și îmi scoate multe emoții la suprafață. Am tendința deseori să plec și să renunț. Dar consider că mai am multe de ”curățat” lângă el.
De fapt ceea ce voiam să notez aici, fără să mă abat cu această introducere, este o chestie care mă fascinează în relația cu Z. Tind tot mai mult să cred că avem conexiuni de ordin telepatic și chiar mai mult de atât. Uneori are dorințe pe care nu le exprimă verbal, dar pe care eu i le îndeplinesc ”pe loc”, iar el mă întreabă ”de unde ai știut?”.
Ceea ce am trăit aseară însă depășește acest nivel. Este un mărunțiș și ar părea că bat câmpii, dar o să descriu aici cu cât mai mult amănunte, fiindcă nu vreau să uit și caut în continuare răspunsuri: Tocmai terminaserăm de vizionat un serial superfain pe Netflix (”Another Self”, îl recomand!). M-am retras puțin în camera mea unde laptopul era deschis pe masă cu gândul să mă mai joc puțin înainte să mergem la culcare. Am pus puțină muzică, am deschis playlistul meu de preferate de pe YT și în timp ce mă jucam un joc pe care l-am mai jucat acum vreo 15-16 ani pe yahoo și de care mi-am reamintit recent, fredonam o dată cu melodiile minunate pe care le salvasem. Ok. Z și-a pornit dincolo niște știri din țara lui și ne-am văzut preț de câteva (zeci de) minute fiecare de ale lui. La un moment dat, în timp ce ascultam ”Bogorodiste Devo”, Cântul numărul 6 din Vespers-urile lui Rachmaninov în versiunea unui cor de voci masculine într-o biserică de unde se mai auzeau și alte zgomote, ca și cum cineva și-ar pune lacătul la magazinul de lumânări, așadar în timp ce ascultam și fredonam ”Bogorodiste Devo”, apare figura lui Z în rama ușii de la camera mea, cu periuța de dinți în mână/gură, îmbrăcat în hainele lui de stradă pe care nu și le scosese încă, se apropie de scaunul pe care ședeam, mirosind a mentol din pasta de dinți, în spatele meu, moment în care îi spun că acest cântec îmi place foarte mult, la care el spune că ”da, știu, și cânți / ai cântat foarte frumos”, la care eu adaug că nu nimeresc vocile, că sunt cumva ”între ele” și că nu cânt concret linia melodică a vreuneia dintre ele. Nu știu dacă mi-a pus mâna pe ceafă sau nu, dar apoi a ieșit și s-a dus dincolo. La scurt timp și-a închis laptopul și a intrat într-o altă încăpere unde a închis ușa. Gestul acesta mi-a ”dictat” cumva momentul stingerii și m-a mobilizat să închid și eu și să merg la baie să mă spăl pe dinți. Credeam că dacă s-a spălat deja pe dinți, se pusese deja în pat. Patul era gol, iar el era în baie. Îl strig de dincoace de ușă și îl întreb dacă am voie înăuntru. În timp ce ședeam pe closet îl observ că își pune pasta de dinți și se apucă să se spele. Contrariată îl întreb de ce se spală de două ori pe dinți în aceeași seară. Tocmai ce se spălase. El răspunde la fel de contrariat, că nu e adevărat, că nu se mai spălase, apoi i-am povestit cum a venit la mine în cameră cu periuța de dinți în hainele de stradă, ceea ce nu e adevărat, fiindcă el se dezbrăcase deja de hainele de stradă de dinainte să se uite la știri. Cât am mai stat în pat, până să adormim am insistat asupra ceea ce văzusem, iar el a menționat că mă auzise cântând frumos, dar nu venise la mine să-mi spună, nu venise deloc la mine, că doar s-a gîndit, și că avea de gând să meargă la baie pentru igiena de seară.
Dacă lucrurile s-au petrecut așa, există două variante:
ori el nu a fost deloc prezent în momentele de aseară, așa că nu își amintește,
ori se pare că am avut parte de un fel de experiență extrasenzorială, sau de ”regăsire” pe un alt spațiu temporal în care acest mic aspect este un eveniment care trebuia să se întâmple, care posibil s-a și întîmplat (ca un ”déjà vu”), dar într-o altă dimensiune, dar care a luat aici o altă ”întorsătură”, ca și cum celelalte variante sunt doar niște posibilități, toate întâmplate (fiindcă ceea ce noi numim viitor s-a întâmplat deja), dar care, o dată ce una dintre ele se manifestă în spațiul de aici, devin doar niște apendice pe principiul străzii înfundate. Chestia asta mă intrigă cu atât mai mult cu cât în urma lecturilor mele recente aflu că ”a simți pe pielea ta” că te afli în mai multe dimensiuni (linii temporale) în același timp pare pentru tot mai mulți dintre noi să nu mai fie nicio supriză și acest lucru se va întâmpla tot mai des în această perioadă de schimbări majore, de trecere la ”noul Pământ”. Vreau să cred că mi se întâmplă în sfârșit și mie și mă bucur. Un motiv în plus să merg mai departe cu ceea ce mi-am propus, chiar dacă presupune și multe renunțări (sau pierderi), dar ăsta e alt capitol.
04 noiembrie 2021
Zilele astea sunt intense. Cu evenimente neprevăzute, cu emoții puternice, cu fericire și frici. Un montagne rousse de senzații. Se întâmplă multe dincolo de perspectiva mea vizuală. Dar și mie. Pare că le fac față. Uneori mă grăbesc cu reacțiile și mă trezesc că am deja concluzii. Acestea mă sperie și dor. Îmi provoc singură durerea. Z, după cum se comportă și spune fără încetare, pare că a găsit în mine femeia vieții lui. M-am atașat de el. Îmi e drag, mă simt bine cu el, visez la un viitor cu el, nu mă jenez. Simt cu el, ceea ce nu mi s-a îngăduit niciodată până acum să fac.
29 octombrie 2021
22 octombrie 2021
Am un ego uriaș. Or fi energiile astea puternice, anunțate de câteva zile, nu știu, dar, e adevărat, am o mie de gânduri suicidare, doar pentru că lucrurile nu decurg după cum aștept eu. Prea multă liniște de dincolo, pe când eu cerșesc literal atenție și nu vreau tocmai acum să fiu lăsată în pace pe motivul că ce-mi mai trebuie povara suplimentară a vieții lui pline de dureri, mai bine mă scutește... Mă asigură de suficient de multe ori că e aici cu/pentru mine, iar eu nici nu-i citesc rândurile. Îl las în pace și mă retrag, dar știu că revine mai târziu cu un mesaj împăciuitor, și chiar o face, și mă bucur ca un copil... Ego uriaș... Energia asta e grea. Pescuiesc gânduri care nu sunt ale mele, care mă obosesc, construiesc scenarii chinuitoare, sunt temeri de care îmi amintesc, pe care le-am mai trăit. Îl iubesc cu adevărat sau, dacă ar fi să disec mai bine ceea ce simt, sunt atașată de ideea că în sfârșit sunt "cu cineva" cu care vibrez, cu care simt bucurie și durere, cu care îmi dezbrac foițele de ceapă ca să mă vindec și nu vreau să-l pierd? Cine este el? De ce tind să devin sufocantă (senzația mea) și să-l "manipulez" ca să nu-și îndrepte atenția în altă parte, deși știu deja că pentru mine a reapărut după tot acest timp? Astăzi tac mult (dar las semne în altă parte). Aș vrea, totuși, să dispar de tot și nu știu cum. Hai, încetează cu fatalismele, Cristina!
21 octombrie 2021
Iubire
Să nu poți adormi, iar cel de lângă tine, pe jumătate adormit, chiaun de oboseală, să te ia în brațele lui sau în culcușul trupului lui cald, ca și cum te-ar fi vegheat în tot acest timp, grijuliu...
20 octombrie 2021
18 octombrie 2021
15 octombrie 2021
Oameni scrisori
Oameni scrisori
dragă tu,
îți scriu în întunericul acestei dimineți
e liniște încă
mă aud mai bine și mă aștern cu ușurință pe hârtie
făptură cu părul verde, piele de lapte și rai în privire,
cât de norocoasă ești
îți spunea cineva cu genunchii pe sub masă,
iar eu m-aș fi ghemuit în prag căutând atenție
există trei feluri de oameni
spunea
ghinioniștii, cei ce au noroc și nu îl văd
și tu
dragă eu,
ceaiul aburește lângă mine
toamna mă plouă cu binecuvântări
ieri mă căutam pe meleagurile acelea stâncoase
azi am jarul aprins în privire
prezent e cuvântul cu care m-am întors
dragă tu,
eu mă învață acum prezentul
făptură galbenă, mereu toamnă, aburul din ceai
nu e timp, mă tem
dragă eu,
ești infinit, femeie, îți spun,
iar de n-ajunge, mai pui încă unul
15.10.2021
13 octombrie 2021
Pasăre aurie
10 octombrie 2021
Tare sunt tentată să scriu pe fb că am fost bolnavă (nu și când) și că treaba asta m-a pus puțin pe gânduri (cum era de așteptat). Am stat două săptămâni izolată, ba chiar am avut și liniștea necesară, ambientul potrivit ca să mă pot adânci în gânduri și să ajung la niște răspunsuri. Nu! Or fi ele acolo în mine, dar nu, încă sunt în haos. Am trăit un fel de monotonie confortabilă în paralel cu stări de neliniște, de panică, de frici, de griji. Noaptea de dinaintea testării pozitive a fost imposibil de dormit. Frate-miu apucase deja să-mi însămânțeze gândul că sunt infectată, ceva îmi ”striga” și mie deja că nu mai plec acasă, toată noaptea aceea am prelucrat cu palpitații într-un mod cât se poate de obsesiv această informație. Momentul testării nu m-a mai luat prin surprindere, așa că m-am resemnat. După două săptămâni de liniște relativă a venit și ziua retestării care m-a ținut într-un suspans inutil până seara. În mijlocul acestor frământări m-am rugat cum am știut, i-am chemat pe Dumnezeu, pe îngeri, pe toți... M-am văzut în brațele Lui, ale Lor. După un timp, în ziua aceea, am avut un scurt moment ca o revelație. M-am liniștit instant și m-am simțit fericită. Din nimic. Ca un mic miracol. Care s-a confirmat seara cu mesajul că în sfârșit pot să plec. Mai aveam o zi în afara izolării pe care am valorificat-o și m-am dus în anumite locuri în care (o parte dintre ele) nu mai fusesem de cel puțin 20 de ani.
Ce am învățat în tot acest timp? Cum ziceam, nu știu. Z a fost cu mine, ca o linguriță cu miere într-o gură puțin amară. Am trecut cu el prin diverse stări. Speranțe, tristeți, bucurii, disperări, comunicare defectuoasă, dorință, gânduri amare. Ne-am susținut unul pe celălalt și nu am renunțat la noi.
Tot mă întreb de ce a reapărut și sunt tot mai convinsă că nu am de încheiat încă niciun capitol vechi rămas în coadă de pește. Că atracția virtuală (greu de explicat cum e posibil așa ceva) se confirmă și fizic și, chiar dacă fricile se mai strecoară uneori pe ici pe colo, există totuși în mine încrederea că nu dispare.
07 octombrie 2021