Noaptea în care a venit în sfârșit momentul mult visat, noaptea în care mi s-ar fi putut îndeplini dorința pe care am purtat-o cu mine cu atâta ardoare, noaptea în care m-am plâns de altcineva, în care nu am lăsat să se întâmple nimic. Regret pentru tot restul vieții sau îmi doresc a doua șansă. Fiindcă dorințele se pot îndeplini într-adevăr. Mai e nevoie doar de efort personal și de puțină magie ca să te întâlnesc din nou, Charlot.

Am visat mai alaltăieri că se inventase un dispozitiv în formă de telefon din-ăla clasic, fără receptor, cu disc, dar fără cifre, cu un nume ciudat din 4 litere (nu mi-l mai amintesc) care funcționează pe baza unui app. Cu ajutorul lui poți crea la comandă holograma unei persoane dragi care-ți poate fi alături când ai nevoie de ea, căreia îi simți căldura trupului când o îmbrățișezi, care gustă din bunătățile pe care le ai în frigider. În noaptea aceea mi l-am dorit pe Dn lângă mine, iar dorința mi s-a împlinit instant, mulțumind tehnologiei.

nu am mai visat de mult că zbor

Vreau să fac totul în același timp. În ritmul ăsta nu voi face nimic, fiindcă nu știu cu ce să încep. Mă afund într-o groapă fără ieșire. Dacă ar fi să plec de-acasă, nu aș avea unde să mă duc. Nici nu-mi va fi bine, dacă gândesc în continuare așa. Cum îți așterni, așa dormi. Ești ceea ce gândești. Bine faci, bine găsești. Dumnezeu e o parte din tine. Tu ești o parte din Dumnezeu. Uit de Dumnezeu, uit de mine. De fapt EB nu a fost niciodată prietena mea. Nu a interesat-o. Nu am niciun sentiment față de ea. Nici măcar dispreț. Se enervează pe mine în absența mea, iar eu aflu. Ce pot face cu ea, decât să mă doară-n pix și să-mi văd de ale mele? 

Am atâtea de făcut, cu ce să încep?

Retrospectiva anului: o colecție de fotografii, cam toate în fața aceluiași dulap. Nu pot să mă abțin și las răutatea asta aici, ca să nu mă evervez de la atâta simplitate. În fond și la urma urmei sunt ale unei persoane inocente. În altă ordine de idei, încă e ceață în ceea ce privește ceea ce cred că vreau să fac anul viitor. To stay creative și să îndrăznesc niște egoisme. :)

Cred că în preajma acestui Crăciun m-am relaxat prea tare, ca să nu dau vina pe faptul că am copiii acasă și nu mai pot face nimic de ei. Ce atâtea pregătiri? Nu le mai găsesc sensul deloc. Nu mai pot să mă bucur. Azi (încă mai) e duminică?

Prima zi ”liniștită” de după (să zicem) o săptămână sau două de maraton este de obicei o zi pierdută. E o zi în care nu fac nimic concret, deși deseori mă bucur de ea că vine și îmi propun să fac și să dreg. Însă apar alte piedici care îmi ruinează începutul zilei și implicit și restul, ca și cum restul nu ar fi totuși suficient timp ca să încep ceva. Nu. Iar starea mea de spirit capătă o notă depresivă. Nu am chef de nimic și îmi sunt inutilă mie însămi în același timp. E ora prânzului și încă mai am timp să scot tiparul ăla de brăduleți din stofă și să decupez câțiva brăduleți. Să-mi imaginez că altfel aș fi putut lua micul dejun cu o amică la un magazin suedez de mobilă sau că aș fi putut face și o vizită medicului pediatru (din fericire nu-i muss). Niciuna dintre ele, dar stau cu un copil bolnav acasă și asta e scuza mea ca să nu fac nimic. Trăiască serialele și filmele artistice!

Se anunță un an promițător, provocări noi, schimbări ce pot avea loc cu mult curaj. Mercur retrograd în trei semne de apă. Îmi voi pierde iarăși capul prin nori. Am un mic ajutor pentru a mă susține pe linia de plutire. Îmi place la nebunie cuvântul artefact și îmi place să abuzez de el. Selfie-urile în oglindă se izbesc de un artefact, aparatul foto care stă în drum. My heart beats like jungle drum.
Ce bine când există artefacte care îmi ușurează decizia, care șterg chinuri cu buretele, chiar și când rămân resturi de cretă. Anul viitor evit petrecerea lui fi-miu cu familia. Și mă simt enorm de bine. Aș vrea să hiberbez.

Doza de încredere a căzut brusc la zero. Invers proporțional cu doza de mizantropism. Pentru că am fost prinsă pe picior greșit, într-un moment de slăbiciune și de naivitate. Ștergătorii de clanțe vor fugi de la ușa mea mâncând pământul. Vreau să fiu lăsată în pace.

O să par obraznică și infatuată, dar am în friends list o colecție de (ca să nu zic proști) săraci cu duhul. Dacă ar fi să-i șterg, aș mai rămâne doar cu vreo 2-3 care mă cred ei pe mine săracă cu duhul. Deci...

Când visez pe cineva îi caut fotografia. Imaginea din vis este a aceluia de acum mulți ani, ultima care mi-a rămas pe retină. T avea plete, de exemplu. Așa îl visez mereu. Cel de azi e o cu totul altă persoană, așa aș vrea să cred și să mă consolez. Căutându-i fotografia sper totuși să recapăt și să păstrez senzația de peste noapte: împăcare, bucuria regăsirii, dorința ascunsă.

Serialul coreean încă mă obsedează. Ascult melodiile din soundtrack și mă adâncesc în confortul propriilor simțăminte și (veșnice, neîmplinite) așteptări. Atât de aproape de sărut și nu se întâmplă, atingere de mâini, foșnetul mătăsii, liniștea ninsorii, chestii de-astea doar pentru visat. Oprirea timpului, ochii care se privesc, dorința din sclipirile lor.
În câteva zile am devorat 24 de episoade care parcă ar fi fost scrise pentru mine. Sad end, spoilerul e în mijlocul serialului și nu vrei să-l iei în seamă, tot speri și aștepți să se îndrepte în sfârșit lucrurile.
Șed pe un colț de pat suspendat așteptând să adoarmă juniorul și privesc ca un stalker de ocazie spre fereastra vecinilor de vizavi. Jaluzeaua e doar pe jumătate trasă, lumina e aprinsă, o siluetă, a ei, se mișcă - atât cât pot să disting dincolo de perdeluța tip bistro - prin bucătărie. Uneori apare și el. Credeam că îmi place, dar păstrez distanța și e mi-e bine așa. Există artefacte care îmi susțin decizia.

Mă obsedează un serial coreean la care m-am uitat intensiv zilele astea. Emoție intensă fără niciun sărut. O poezie. Și tocmai când ți-e lumea mai dragă, de fapt tocmai când drama atinge cotele cele mai înalte, apare un eveniment sau un copil care taie filmul.

3 ani cât o viață mică de om. Tăvălug de amintiri vechi, care parcă nu se mai încadrează în peisajul actual. Au apărut niște rugi altoiți de mure pe gard, a dispărut cotețul, casa cea veche devenită magazie, treptele ei au devenit tricolore, tata are prea multe idei de construcții în cap, cărora le-ar da prioritate în locul danturii, mamaie a devenit senilă, mama nu o suportă, la fel cum nu suportă izolarea de aici, pe mama nu o recunosc, e drogată cu niște anxiolitice și comunică puțin. Tata e alcoolic latent. În rest mă văd cu persoane pe care nu mi-am propus să le întâlnesc.
Nu mai auzisem de mult greierii și lăcustele. Mâine plecăm la mare, cel mai probabil următoarea dezamăgire, fiindcă va fi cu restul familiei care are cumva alt program decât al nostru fiindcă nu ne sincronizăm.

Unele lucruri sunt atât de urâte, de idioate, încât îți vine să te urci pe pereți. Te mănâncă degetul să le arăți, dar te abții. Nu neapărat din ipocrizie, ci din diplomație. Foarte ușor de confundat cele două. Înainte de a-mi exprima judecata de valoare stau puțin și analizez. Poate greșesc, fiindcă nici măcar nu am căutat fărâma aia de frumos care se ascunde pe-acolo pe undeva. Și totuși n-au nicio șansă. Când eram copil le dădeam deseori cu nuca în perete. Mama m-a învățat să devin ”ipocrită”.