Buclă în timp

 Buclă în timp

torn apă în ceașcă,

e fierbinte și dezleagă deja primele arome

aburul îmi încălzește obrajii când adulmec

verbină, flori și iarbă lămîioasă

mă văd mergând singură pe o stradă pustie în orașul încă adormit

mă scald în galbenul dimineții

raze îndrăznețe mă sărută blând pe frunte

cineva și-a împrăștiat iubirea în mii de inimi de hârtie

luate de vânt pe asfalt,

luate de apele învolburate ale râului,

ca pe dorul meu descătușat și dus departe

simt bucurie, spuneam,

iar în cale îmi apăreau fulgi moi, albi și pene gri,

la fel de mulți ca inimile de hârtie

simt bucurie, îi deschid portița,

caut semne primprejur

și îmi pare că lângă umăr se-ascunde repede capătul unei aripi

înainte de fulguială

mă trezește alarma, ceaiul e gata

sunt iarăși acum și aici

după o veșnicie în câteva minute

24.08.2021

îmbrățișare

în liniștea concertului de lăcuste

mă opresc la umbra ta,

te cuprind cu brațele amândouă

și nu-mi ajung,

sunt prea puțin când mă abandonez în coconul Aripilor nevăzute sau în aurul mantiei Lui vindecătoare

gândurile acestea nu ar fi ale mele,

nici emoțiile,

nici cuvintele,

nici albul hârtiei pe care le aștept așternute, alinătoare

nici tu

ce puteri ai tu, copacule,

când mă sprijin de tine cu flacăra aproape stinsă,

când îmi lipesc urechea de scoarță,

tălpile de rădăcini,

când îți caut cu dor pulsul

inimă lângă inimă

vântul îmi vuiește lin prin păr,

mă leagănă patul de frunze

și cred că te aud, în sfârșit,

strigându-mă de dincolo

16.08.2021

 Nu mai vizionasem de mult un soap. Nu le caut, fiindcă (idee preconcepută sau împrumutată) nu au valoare artistică. Ce este jucatul prost? Cum ar fi putut un cadru să fie mai bun? Când spui că actorii sunt plictisitori nu cumva ești pe lângă? Nu cumva nu ai ce căuta în contextul acela? Ieftin? Nu știu, dar pe mine m-a prins. Am simțit vibrația. M-am transpus acolo ca și cum aș fi trăit eu totul, deși în realitatea mea nu am gustat niciodată până acum decât firimituri.

Z mă ”bântuie” și mă iubește fără așteptări. El doar este. Și atât. 

te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc 

 Cumva, cred, mi-am propus inconștient un pic de creație în fiecare zi. Sunt încă în concediu și îmi permit să dorm până târziu, dar sunt conștientă că o bună parte din zi a trecut deja, deci preget să încep ceva de amploare. Ziua mea ar fi fost cumva incompletă fără să fi făcut ceva concret în care să ”mă afund”. Ideal ar fi să pun inimă, să fiu prezentă în tot ce fac. Fi-miu cel mare se plictisea. Venind la mine în căutare de activități cu o rolă de foietaj gata preparat scoasă din frigider, deci cu gândul la a găti ceva, merg cu el în bucătărie și îi sugerez să golească mașina de spălat vase. Punând rola de foietaj înapoi de unde o luase fiul îmi amintesc că aveam la rece un cub de drojdie, iar în cămară un kg de făină de alac. Nu i-am știut numele pe românește până astăzi, când i-am mai dat o șansă prin dicționarele online. Pe germană îi spune Dinkel, un strămoș al grâului mult mai cunoscut pe meleagurile acestea. De câteva săptămâni mă tot seduce kilul ăla de făină și tot amân, așa că drojdia nu mai este proaspătă, ba chiar are mucegai. Noroc cu niște pliculețe de drojdie uscată din rezerve. D mă avertizează că avem deja pâine în casă, știam. Azi era timpul să descânt o pâine. E la dospit și înainte să mă hotărăsc în sfârșit în ce recipient să o coc îmi amintesc de un vis despre care am menționat aici anul trecut. Posibil a fost ghidaj de Sus. Poate chiar are sens să vorbesc și eu, să-mi expun și eu versiunea mea. La nivelul la care sunt. Mai am o groază de învățat. Încă nu văd îngeri. Eventual am doar senzația că îi surprind cu coada ochiului. Dar unele chestii merg ceas. Se sincronizează de la sine, fără să mă agit prea tare, dar și fără să accept ca bleaga ce-i în mână din falsa convingere că altceva mai bun nu există. Un ultim loc de parcare neașteptat, o terasă cu locuri la umbră puțin mai încolo, dacă nu te grăbești să te așezi inconfortabil în soare fără să mai cauți. Deci e mâna lor acolo undeva.

Când eram prin clasele a 5a/6a mergeam la școală în schimbul 3. Eram în creștere, iar în dup-amiezele acelea eram deseori înfometați. În apropiere era un cuptor de pâine cu punct de vânzare, pauzele erau scurte, cozile mereu lungi, dar cu mărunțișul din buzunare, dacă exista, aveam cumva timp să dăm (cu rândul) o fugă până acolo. La noi în clasă mirosea deseori a pâine caldă ruptă și împărțită cu colegii. 

Să caut și să explic sensul pâinii din rugăciune. Să îmi expun creația ca pe o pâine de toate zilele. Amprenta existenței lui Dumnezeu. Să rup din ea și să împart. Să vorbesc cu cine mă ascultă. Acestea ar fi o parte din scopul existenței mele.

Nemții au un cuvânt, Bedürfnis, care mie îmi place mult și care vreau să cred că nu înseamnă doar nevoie. El implică și conceptul de dorință în același timp. Nu una pur fizică, ci mai mult de atât. În fine, mi se reîntoarce acest dor aproape cu regularitatea ciclului meu hormonal. Aș vrea să-mi permit să-i pot spune cuiva cât îl iubesc, pur și simplu, fără să creez iluzii și speranțe că ar putea fi ceva mai mult de atât, fără să ”ucid” iubirea atunci când tac, când plec, când nu mai exist. Este o lipsă, iar în energia ei paradoxal călduroasă risc să rămân prea mult și să nu ajung nicăieri unde mi-am propus. Să iubesc fără să o spun? Charlot e acolo deja. Știe, dar lui Charlot nu mi-e teamă că îi frâng inima. A face publice, cât se poate de fățiș, niște sentimente e ca și cum ai scoate o caleașcă strălucind a poleială într-un drum plin de praf. 

Nu-mi permit să iubesc când o simt. Iar fântâna e plină de apă.  :(

Trebuie să las asta undeva: sfinții împărați s-au anunțat mâine în vizită, la fel de punctuali la începutul vacanței, cum au dispărut la începutul școlii anul trecut. Scuze, dar f***k you corinna și f***k you frici inutile! Mâine trebuie să rezist și să tac, altfel calc în strachina cu judecăți. 

De Z mă simt virtual atrasă. Fizic cred că nu mai e cazul. Apoi s-a autosesizat și maimuța care imediat a și găsit cusururi. Pretexte ca să păstrez distanța. Aproape că i-am promis o scrisoare clasică, dar cred că îi dau speranțe degeaba. Ar fi util să-i povestesc cât mai multe și mai incomode despre mine și într-o lumină cât mai realistă, care să mă dezbrace puțin de aura asta cu care mă zeifică. Dar am apucat deja să-i spun să se simtă iubit cu sentimentul acela pur, incoruptibil și fără pretenții, lucru de care are nevoie fiecare dintre noi momentan. Să ne simțim iubiți, dar mai ales să avem pe cineva pe care să-l putem iubi astfel și să trăim extazul dăruirii. Aș vrea să fiu în stare să fac acest lucru și cu cei din categoria "sfinții împărați" care în fond și la urma urmei sunt oameni buni, dar trebuie să recunosc că mă enervează cu alegerile lor și nu ar trebui să mă intereseze. Să văd cum fac...

Înapoi la inocență

ședeam într-o poieniță umedă și umbroasă

nu-mi amintesc culoarea cergii, nici câți nori erau pe cer,

ci doar cântecul grangurilor,

caietul cu poezioare și încrengături multicolore pe marginea lor,

mirosul de pix

și pagina albă cu careuri matematice

pe care învățam timid să desenez 

prima casă avea ca ferestre două cruci

camerele comunicau între ele prin firide cu geam

lumina trecea prin ele ca sângele prin inimă

și se oprea în pereții căptușiți cu flori cusute în cruciuliță

când eram copil credeam că unei case îi desenezi ferestrele

ca și cum ai pune ochi unei persoane

de la ochiul casei rupi un pic din tine 

și-l trimiți cu o fluturare a mâinii

apoi te peticești la loc când se întoarce

intrând în casa aceea simplă și veche

pe ușă încape trupul

înăuntru așteaptă lumina,

iar crucea ferestrei e o punte - cheie pentru suflet

03.07.2021

A reapărut Z. Mai întâi s-a abonat la profilul meu de fb. După mai multe zile în care am ignorat acest aspect, mi-a scris niste mesaje, apoi le-a șters. Apoi l-am întrebat cum îi merge. Avem scurte conversații zilnice, pentru el tot mai edificatoare. Sunt în continuare (după 14 ani) persoana pe care o iubește și o tot așteaptă. Atenția lui mă măgulește, dar mă întorc unde începe roata. Nu ajung nicăieri. Doar ca să îmi reamintesc culoarea coliviei și lipsa cheii. Colac peste pupăză, am avut zilele astea un dor cumplit. Plăcerea de a comunica cu el mă ispitește. Și nu-mi permit. D a aflat și se simte ”amenințat”. Știe deja că relația noastră e ca o supă inodoră, incoloră, insipidă, reîncălzită la nesfârșit, cu speranța că poate cade o dată sarea aia în ea. Ca să repet și eu, poate, ce au spus alții: iubirea e ca o fântână care nu seacă. Scoți cu găleata sau cu cana din ea, și e la fel de plină. De unde dai, de-acolo ai mai mult. Deși, dacă aș fi radicală și imparțială, aș spune că nu am iubit niciodată pe nimeni (în afară de Charlot), pe de alta aș fi totuși nevoită să afirm că fiecăruia în parte i-am dăruit iubirea mea sub diverse forme. Cu cana sau cu găleata. Inclusiv lui D. Și trebuie să subliniez că nu sunt proprietatea nimănui. Că pot iubi pe oricine cât vreau și cum vreau. Dincolo de timp și spațiu. De-acolo extazul. Să mă concentrez pe extaz și nu pe dor, fără să fug de niciunul dintre ele. Din ce aflu, energiile actuale sunt enorm de puternice. Sunt cu scuturări sau, dimpotrivă, cu extaz. Și sunt curioasă de această conexiune Marte+Venus în Leu. Foc de artificii?

De ce a reapărut Z? 

Oameni din trecut

să stai cu tine însuți zece minute

zilnic

nu meditație, nu muzică, nu stretching

doar șezi cuminte într-un loc și închizi ochii

sau îi deschizi la loc

iar miracolul vine curând, promit

ok, te retragi în grădină

banca e cam incomodă, te ciupesc țânțarii,

se aud mașini din depărtare, râsete din vecinătate, 

vocea nevestei africane de la doi

cât durează zece minute,

fiindcă ieri au fost acum șase luni

sau poate cincisprezece ani

te plictisești cu tine însuți și-ți amintești că

nu demult rămăseseși pe-afară fără cheie,

te ascundeai de vecini prin pod

cu haos în gânduri ca inima din pieptul înfricoșat al unei păsări

îți pui ordine în idei, te adâncești în amintiri, în emoție,

te arde, e dor și e extaz

apoi plictiseala îți pune căștile pe urechi

„lullaby„ ca pentru tine, când ai terminat și pleci

există oameni care se întorc

îi aștepți sau poate nu, 

mai întâi își retrag cuvintele

„where have you been darling, what have you done?„

le-ai fost prin preajmă în tot acest timp fără să știi

erai îngerul căruia i-au vorbit în singurătate

nu-ți fie frică,

dar frica are o altă față

26.06.2021

 Mici miracole matinale: duci copilul la școală. Îl pupi și îți iei rămas bun până dup-amiază când vii să-l iei și nu mai urci cu el drumeagul spre curtea școlii. De pe trotuarul celălalt te strigă o gâză, prietena din grădiniță a copilului tău. Vine și ea la școală și se postează la semafor. ”Apasă pe buton”, îi strigi și tu. După ce traversează vine spre tine și o întrebi dacă îi merge bine. ”Nu prea, mama cu tata pleacă astăzi într-o călătorie, iar eu nu pot merge cu ei, și mă ia bunica.” O liniștești spunându-i că mama cu tata au plecat cu muncă, iar în vacanța de vară, care va veni curând, va pleca și ea cu ei. O pupi și o lași să plece. Pe lângă voi trec alte persoane care îți amintesc de mască. O întrebi spontan dacă o are și ea pe-a ei. Constată cu dezamăgire că a uitat. Cauți în ghiozdan, iar tot în acest timp unul dintre băieții care stau puțin mai încolo vă aude și îi oferă o mască din rezerva lui. Îi mulțumești cu recunoștință. Mai stai puțin până silueta ei dispare în curte, apoi pleci înghițindu-ți o repriză de plâns. O parte din misiunea ta de astăzi s-a împlinit. Mergând spre casă culegi o pană răsărită în calea ta.

Disclaimer: această postare nu e despre măști

 Nu știu dacă energiile sunt ”de vină”, până la urmă tot ce simt e energie, sunt anunțate energii grele, puternice, este și senin pe deasupra. Las spontan vasele pe care le spăl din mustrarea de conștiință pe care o am astăzi pentru faptul că nu (mai) am chef să încep nimic (fiindcă mai întâi de toate trebuie să deretic, să strâng, să curăț). Simt ceva greu care aproape că m-ar arunca direct în depresie. Aș dormi. Trebuie să gătesc. Am o sumedenie de sarcini pe ”to do list” pe care mi le propun pentru următoarele 6 săptămâni, cu speranța că pot călători acasă imediat după aceea. Și mi se pare că timpul nu-mi ajunge. M-am reîntors pe plantație după o lună de stat acasă, tocmai când s-au redeschis magazinele, iar clienții s-au prezentat prompt ca niște câini scăpați din lesă. Vânzări cu stres, cu deranj mult, copii agitați / plictisiți, cu personal și case (în acest moment) insuficiente. Ce liniște mormântală în perioada închiderii și ce contrastantă, șocantă e vânzoleala. Am mereu colege care pleacă, colege care vin. Constelația actuală e în fierbere. Neînțelegeri, conflicte. Observ și recunosc judecăți. Le-aveam și eu acum un timp. Le mai am parțial. Dar refuz conștient să fac parte din ele. Ba chiar aleg să îndulcesc (dacă pot) situația. Și iarăși, a nu știu câta milioana oară de un an și jumătate, mă tot întreb dacă să mai rămân acolo sau să plec. Dacă plec, închid ușa acestui tip de provocări, renunț la scopul pe care cred că mi-l găsisem, de a fi acolo pentru oameni, pentru a vorbi cu ei, pentru a-i ajuta cu o vorbă bună și un zâmbet călduros. Nu că nu aș găsi oamenii și în altă parte. Mi-aș construi până la urmă altundeva o ”comunitate”. Nu am de unde să știu. Mai ales că eu de fapt fug de oameni. Oricum, nu (mai) pot să mă apropii de toți. Încă mai aștept niște răspunsuri și am încredere că vor veni și ele curând. Ca atunci când nu mai ai mărunțișul potrivit în casă, iar minute mai târziu ți se deșartă, salvator, portmonee prea grele pe pupitru.

De aproape 2 săptămâni creștem o miniplantă răsărită dintr-un bob de fasole. Temă la biologie. Crește enorm de repede și o păzesc ca pe un bebeluș. Azi-dimineață avea cam 13 cm. În timp ce-i făceam a nu știu câta fotografie pentru jurnalul de protocol încep să fredonez fără provocare primele măsuri din ”Everywhere”. O secundă mai târziu 11:11 pe ceas. Un cântec euforic. Încă îi caut mesajul.

Ascult muzici, iar îmi trezesc dureri din trecut. Ignoranțe, dispariții, tăceri. Propriile lâncezeli în dorințe neîmplinite, în speranțe năruite, în tristețe.

Caut liniște ca să mă exprim. Tocmai am fost întreruptă de mai multe ori și mi s-a tăiat macaroana. Las aici cântecul. 

 Tentație uriașă să-l caut. Dar nu, nu și nu! E doar perioada aia cu doruri. De parcă aș fi uitat cum a fost. Nu e despre neiertare. Ci despre a nu pune din nou aceeași placă și mai ales cu aceeași persoană. Nu, mulțumesc! :)

Dar doruri, doruri, doruri. Charlot s-a arătat astăzi cu niște ochelari roșii. 

Am citit undeva că dacă te ”trezești” deseori gândindu-te la o persoană, de fapt ”răspunzi” telepatic gândurilor acesteia către tine. Aș vrea să fiu sigură dacă așa ceva e valabil și când ea te vizitează în vis prin călătoriile ei astrale.

Va mai dura un timp să tai toate stringurile. Unele vor rămâne pentru totdeauna ca niște fire încăpățânate de păianjen. 

Azi e lună nouă. Ocazie pentru noi începuturi, încă o ocazie de a deveni sincer - mai ales - cu sine și cu restul lumii, de a da jos toate măștile, de a renunța la gardul vopsit care ascunde traume profunde și grele cu care ne rușinăm, de a scoate, așadar, scheletele din dulap și de a renunța la complezențe.

Voiam să spun acum doar că azi mă simt ca în acest video de 10 ore cu clopoței. Liniștită, visătoare, cu dor de a crea ceva nou (mă voi așeza cât de curând din nou la mașina de cusut), dar de ieri mă obsedează acest cuvânt, COMPLEZENȚA, și aș face puțin brainstorming pe seama lui, la nivelul meu de acum, fără prea mari pretenții, fiindcă mai am enorm de învățat și nu m-am înțelepțit peste noapte. Personal cunosc acest concept mai ales cu sensul lui peiorativ: a face pe plac cuiva, chiar dacă nu-ți convine, ca să nu mă exprim prea dramatic prin ”a-ți călca pe suflet”, deși cam asta înseamnă. Cam toate sursele pe care le urmăresc îmi spun că acest comportament este o lipsă de respect față de sinele divin. O minciună. O simt pe pielea mea, căci complezența se află și în mine (eu sunt voi și voi sunteți eu) și vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină cu prea mult klimbim strălucitor și greu. O regăsesc în mine mai ales când am tendința să-i suspectez pe alții de ea, să nu-i cred sinceri în demersurile lor. Ea e poate o mică formă de diplomație, dar e o prefăcătorie, e lipsă de autenticitate și de fapt nu mă reprezintă.

E un curaj imens să spun lucruri pe șleau, spontan, așa cum simt și necesită mult lucru cu sine să ”mă doară la bască” de ce cred alții, atât cât îmi expun adevărul în autenticitatea mea.

De asemenea îmi asum în continuare dispariția din anumite contexte, fiindcă nu mă (mai) regăsesc în ele.

Viața adevărată este dincolo.

https://www.youtube.com/watch?v=PXvZee33RWY&t=16837s