Revin aici după mai mult de-o jumătate de an. Am revenit de mai multe ori fără să scriu. Știu că scrisul îmi face bine. Găsesc (chiar dacă nu imediat) răspunsuri la întrebările mele la care de altfel nu am șanse, dacă nu le lansez concret. Viața pe care mi-am ales-o e momentan ”monotonă”. Am (avem) aproape tot ce ne trebuie și nimic mai mult, este ceea ce mi-am dorit. Reducerea la simplitate. Cu cât mai puține lucruri (material vorbind), cu atât povara e mai ușoară. Cred că doar în camera mea atelier am cele mai multe lucruri (aduse cu mine de dincolo). Da, de când m-am mutat am o cameră doar a mea așa cum mi-am dorit, nu doar un colț în sufragerie. Sunt încântată de noul cuibușor, așa cum e, chiar dacă lipsesc unele lucruri. Dar trebuia să începem de undeva. Viața cu Z este, aș putea spune, cu scântei. Este foarte iubitor, dar uneori ”uită” de acest aspect și de ceea ce reprezint eu în viața lui și devine... incomod. Lucru care mă sperie, fiindcă, dacă el nu poate suporta anumite aspecte, eu o văd ca și cum ar fi pentru el un motiv pentru o decizie radicală de a mă îndepărta din viața lui. Ceea ce e fals. Genul ăsta de „tortură” este provocant și îmi scoate multe emoții la suprafață. Am tendința deseori să plec și să renunț. Dar consider că mai am multe de ”curățat” lângă el.
De fapt ceea ce voiam să notez aici, fără să mă abat cu această introducere, este o chestie care mă fascinează în relația cu Z. Tind tot mai mult să cred că avem conexiuni de ordin telepatic și chiar mai mult de atât. Uneori are dorințe pe care nu le exprimă verbal, dar pe care eu i le îndeplinesc ”pe loc”, iar el mă întreabă ”de unde ai știut?”.
Ceea ce am trăit aseară însă depășește acest nivel. Este un mărunțiș și ar părea că bat câmpii, dar o să descriu aici cu cât mai mult amănunte, fiindcă nu vreau să uit și caut în continuare răspunsuri: Tocmai terminaserăm de vizionat un serial superfain pe Netflix (”Another Self”, îl recomand!). M-am retras puțin în camera mea unde laptopul era deschis pe masă cu gândul să mă mai joc puțin înainte să mergem la culcare. Am pus puțină muzică, am deschis playlistul meu de preferate de pe YT și în timp ce mă jucam un joc pe care l-am mai jucat acum vreo 15-16 ani pe yahoo și de care mi-am reamintit recent, fredonam o dată cu melodiile minunate pe care le salvasem. Ok. Z și-a pornit dincolo niște știri din țara lui și ne-am văzut preț de câteva (zeci de) minute fiecare de ale lui. La un moment dat, în timp ce ascultam ”Bogorodiste Devo”, Cântul numărul 6 din Vespers-urile lui Rachmaninov în versiunea unui cor de voci masculine într-o biserică de unde se mai auzeau și alte zgomote, ca și cum cineva și-ar pune lacătul la magazinul de lumânări, așadar în timp ce ascultam și fredonam ”Bogorodiste Devo”, apare figura lui Z în rama ușii de la camera mea, cu periuța de dinți în mână/gură, îmbrăcat în hainele lui de stradă pe care nu și le scosese încă, se apropie de scaunul pe care ședeam, mirosind a mentol din pasta de dinți, în spatele meu, moment în care îi spun că acest cântec îmi place foarte mult, la care el spune că ”da, știu, și cânți / ai cântat foarte frumos”, la care eu adaug că nu nimeresc vocile, că sunt cumva ”între ele” și că nu cânt concret linia melodică a vreuneia dintre ele. Nu știu dacă mi-a pus mâna pe ceafă sau nu, dar apoi a ieșit și s-a dus dincolo. La scurt timp și-a închis laptopul și a intrat într-o altă încăpere unde a închis ușa. Gestul acesta mi-a ”dictat” cumva momentul stingerii și m-a mobilizat să închid și eu și să merg la baie să mă spăl pe dinți. Credeam că dacă s-a spălat deja pe dinți, se pusese deja în pat. Patul era gol, iar el era în baie. Îl strig de dincoace de ușă și îl întreb dacă am voie înăuntru. În timp ce ședeam pe closet îl observ că își pune pasta de dinți și se apucă să se spele. Contrariată îl întreb de ce se spală de două ori pe dinți în aceeași seară. Tocmai ce se spălase. El răspunde la fel de contrariat, că nu e adevărat, că nu se mai spălase, apoi i-am povestit cum a venit la mine în cameră cu periuța de dinți în hainele de stradă, ceea ce nu e adevărat, fiindcă el se dezbrăcase deja de hainele de stradă de dinainte să se uite la știri. Cât am mai stat în pat, până să adormim am insistat asupra ceea ce văzusem, iar el a menționat că mă auzise cântând frumos, dar nu venise la mine să-mi spună, nu venise deloc la mine, că doar s-a gîndit, și că avea de gând să meargă la baie pentru igiena de seară.
Dacă lucrurile s-au petrecut așa, există două variante:
ori el nu a fost deloc prezent în momentele de aseară, așa că nu își amintește,
ori se pare că am avut parte de un fel de experiență extrasenzorială, sau de ”regăsire” pe un alt spațiu temporal în care acest mic aspect este un eveniment care trebuia să se întâmple, care posibil s-a și întîmplat (ca un ”déjà vu”), dar într-o altă dimensiune, dar care a luat aici o altă ”întorsătură”, ca și cum celelalte variante sunt doar niște posibilități, toate întâmplate (fiindcă ceea ce noi numim viitor s-a întâmplat deja), dar care, o dată ce una dintre ele se manifestă în spațiul de aici, devin doar niște apendice pe principiul străzii înfundate. Chestia asta mă intrigă cu atât mai mult cu cât în urma lecturilor mele recente aflu că ”a simți pe pielea ta” că te afli în mai multe dimensiuni (linii temporale) în același timp pare pentru tot mai mulți dintre noi să nu mai fie nicio supriză și acest lucru se va întâmpla tot mai des în această perioadă de schimbări majore, de trecere la ”noul Pământ”. Vreau să cred că mi se întâmplă în sfârșit și mie și mă bucur. Un motiv în plus să merg mai departe cu ceea ce mi-am propus, chiar dacă presupune și multe renunțări (sau pierderi), dar ăsta e alt capitol.
