10 aprilie 2021

 Deja cu mult timp înainte să conștientizez că am început să mă trezesc am avut câteva tangențe cu persoane interesante sau cu concepte din lumea spirituală. Sunt aspecte care m-au intrigat o perioadă, apoi le-am lăsat într-o stare de latență, le-am "pus de-o parte". Când m-am mutat într-o altă țară și am întâlnit și apartenenți ai altor religii am ajuns la concluzia că Dumnezeu este același, indiferent de cum crede și și-L reprezintă fiecare și m-am detașat de o bună parte din ritualurile și credințele atașate cultului ortodox, fără să am mustrări de conștiință. Am păstrat pentru mine credința în sine, muzica, o parte din rugăciune, existența însăși a lui Dumnezeu și a tuturor entităților legate mai mult sau mai puțin de acesta. Mi-am deschis puțin orizonturile pe marginea tangențelor de care am menționat, am citit diverse cărți și nu am exclus nici posibilitatea existenței altor perspective care să completeze ca niște piese de puzzle ceea ce lipsește din imaginea de ansamblu a ceea ce sunt eu aici. De puțin timp sunt într-un deplin proces de regăsire de sine. Sunt momentan în haos. Dar am încredere, conform conceptului că din haos se naște mereu ceva nou, că și eu însămi mă aflu în deplinătatea propriei renașteri.

Acum câțiva ani, pe vremea când participam la câteva întâlniri de socializare pentru mămici și bebeluși, am realizat că mă aflu acolo unde nu am ce căuta. Ședeam lângă ele și le ascultam vorbind despre chestii lumești, despre gătitul cu nu știu ce aparat minune, despre cadouri pentru zilele de naștere ale copiilor, despre concedii și altele și mi se părea că vin dintr-o altă lume, că nu mă pot intregra acolo, că nu se leagă nimic de mine.

Fiindcă lucrez într-un magazin, fiindcă sunt o mamă care și-a dus copiii la grădiniță și la alte întâlniri, am multe cunoștințe. Prea puține dintre ele s-au concretizat în adevărate prietenii. Suntem, trebuie să recunosc, aproape singuratici și în contextul actual al distanțării pare că nu ne afectează prea tare. Nu ne lipsește ceea ce oricum nu avem.

Chiar dacă e greu de acceptat și de digerat, am acceptat că existența viruselului și obligația de a sta acasă au un scop înalt, îngăduit de Dumnezeu.

Totuși nu mai pot să mă abțin și să nu fac mimimi în public, când constat câtă ură și dezbinare colcăie în mijlocul turmei, cât de contradictorii și de (scuze pentru ăia sensibilii) gândite cu curul (sau cum zice o persoană pe care o iubesc: cu chakra coroană înfiptă în chakra rădăcină) sunt deciziile care se iau la nivel înalt pentru turma care se supune, cât de discriminatorie mi se pare instaurarea obligativității efectuării autotestului în școli, de care depinde prezența copiilor la ore, fiindcă nu cred în aceste teste, ele nefiind nici relevante și deci nici utile. De săptămâni întregi copiii mei (cu mici excepții) de-abia au schimbat tapetul, iar eu am pretenții să dea randament la homeschooling? Cel puțin unul dintre ei va rămâne în continuare acasă, fiindcă va refuza să-și înfigă un bețișor în nas. Recunosc că frica mea, una adânc programată, e ce s-ar întâmpla în continuare: repetă clasa? Până la urmă asta e. Nu are contacte sociale? Nu avea nici așa. E un singuratic ca noi. Nu sunt eu în stare să-l învăț lucruri? Nu știu încă. Dar ce simt este că suntem la limita unei căderi emoționale pe toate planurile, că mă pasc depresiile și că singura speranță rămâne credința, întoarcerea la sine, speranța în puterea lui Dumnezeu care intre intervine pe căi nebănuite atunci când renunț și mă las în voia lui...


05 aprilie 2021

 Luni, a doua zi din Paștile catolic/protestant. Pe-aici se așterne praful. Au trecut 3 luni de când am pus punct unei corvezi și rezist cu stoicism. Nu mă cheamă nimic înapoi, nici nu vreau să mă întorc. Singurul lucru care rămâne este un obicei (de care trebuie să scap) de a observa ferestrele, ca pe un statement. Nu-mi mai iese în cale, slavă Domnului, și e mai bine așa, altfel l-aș evita fățiș. Aș deveni obraznică.

Agăț rufe în pod și bâigui de câte ori pot hooponopono, ca o mică ocupație în paralel. Viața mea e tumultuoasă și monotonă în același timp. M-aș ocupa mai des de shop, dar preget la chestii colaterale și necesare. Am idei o mie care uneori nu mă lasă să dorm, iar ele trec pe lângă mine, le notez într-un caiet, apoi le ”uit”. Pe geamul înclinat (ca acoperișul) al podului cad fulgii de nea ai unei zile reci și extrem de schimbătoare de aprilie. Constat efemeritatea unui fulg pe geamul umed, cristale prefăcându-se cu rapiditate în apă și îmi amintesc de un alt Paști de acum 25 de ani, tot cu zăpadă și vreme capricioasă, de o reîntâlnire într-o discotecă, de o conștientizare, de o renunțare de ambele părți fără păreri de rău. Mi-ar prinde bine să mă descarc aici cu tona mea de verzi și uscate, însă momentan nu știu despre ce aș putea scrie concret. Sunt încă într-un haos emoțional. Știu ce aș avea de făcut, dar nu fac niciun pas, de frică. Preget și rămân în blocaj. Fiindcă am ales și am promis că nu plec. Nu încă. Mă rog pentru claritate și pentru înțelepciune și protecție așa cum sunt acum. Mă rog să renunț la ceea ce știu de mult că nu mai trebuie să fac. 

Astăzi sunt emoțională. Plâng și râd cu lacrimi, la fel cum ninge și e soare în aceeași zi, de mai multe ori. M-am conectat cu Edger, poate chiar și prin simplul fapt că i-am văzut pozele și i-am lăsat multe reacții inimoase (pe care se pare că le apreciază). Acolo unde eu văd aburi deasupra unui lac, apusuri peste colină și poze cu lumina lunii peste oraș, el vede portaluri. Și da, îmi place și mie să cred că pâlcul de lumină cu gene care coboară prin gaura dintre nori este ochiul lui Dumnezeu. Această conexiune mă face cumva fericită. E o stare indescriptibilă, dar ”contagioasă” atunci când te conectezi cu cine trebuie. Cu A îmi ieșea în evidență strălucirea zăbrelelor coliviei în care stau închisă și îmbrăcam inconștient haina victmei. Cu Edger (nu am cu el nicio relație, nu l-am mai întâlnit de aproape 20 de ani, de-abia l-am regăsit pe fb) nu mai există colivie.

18 februarie 2021

 Săptămâna a 8a de ”stat în casă”. S-a dezvoltat un fel de rutină în toată dezordinea din jur. Nu avem program, fiindcă la noi nu funcționează. Sunt în cea mai mare parte din timp singură cu copiii, sunt ”profesoară” și cal de bătaie când nervii cedează. Simt ca o durere orice tensiune, fiecare ceartă între ceilalți membri ai casei, nu o mai suport. Nu mai am niciun chef de toate acestea. Tânjesc după liniște, după singurătate, după luatul de decizii fără temeri și fără să dau cuiva socoteală. Îmi e dor într-un fel de acasă, deși știu că multe s-au schimbat între timp... La fel ca în basmul ”Tinerețe...” Locuri dispar, oameni dispar. 

Zilele astea am experimentat extazul. Dar îl pun pe seama DORULUI. Azi îi simt reversul. DORUL însuși, nevoia puternică de afecțiune pe care la rândul meu nu am cui să o ofer, ca să fie autentică. Există o oarecare tentație să-l caut. Dar am pus capăt cu bună știință și sunt în continuare convinsă că a fost o decizie bună.

Mă tot gândesc la tine, Charlot, și îți trimit ție toată iubirea mea, chiar de poate nu va mai fi nimic să fie...


08 februarie 2021

 I would like to have the chance of a deep cry and to lick my wounds...

04 ianuarie 2021

Cred că nu e suficient să iei o decizie doar pentru tine și să crezi că dacă o scrii pe undeva, ești atât de tare în caracter să te ții de ea cu dinții. În cazul meu, nu. Sfârșitul pe care l-am menționat aici acum câteva luni s-a repetat cu indulgența și bunăvoința mea de câteva ori. Mi-am tot repetat că gata. Până aici. Apoi el a revenit, iar eu nu am făcut decât să-mi demonstrez cercul vicios al zilei cârtiței, când absolut tot ce se întâmplă între noi urmează cu precizie același pattern. Curtarea, cu ținere de vorbă, tralala și nelăsat în pace (chestie care durează mai multe zile), dorință etc până la momentul următor: împreunarea (cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de context, care e oricum tot mai restrâns și restrictiv) și tăcerea, retragerea în cochilie, indiferența (mai întâi a lui, apoi a mea). 
Nici nu realizezi în momentele tale de efervescență că ești în stare să mă tragi după tine în ascunzișuri dubioase, fiindcă nu mai ai răbdare, mă dorești cu toți porii, la fel cum nu realizezi că a doua zi după ești enorm de indiferent, evitant, preocupat de gânduri și interpretări de fapte, nu realizezi că te simt și tocmai de-aia nu te las în pace, că îmi pierd răbdarea când revăd același clișeu pe care îl retrăiesc cu tine așa cum l-am trăit în trecut, când deja știu că nu mai are legătură cu fricile adânc înrădăcinate, ci e o chestie de pur ego scuturat, de confirmare a ceea ce ori mi-am reprezentat și creat eu însămi, ori este intuiția pe care refuz să mi-o ascult. Simt o tristețe, o umbră de dezamăgire în suflet, ori de câte ori mă întorc la tine. Știam de la bun început că, în ciuda magnetismului, ceva lipsește cu desăvârșire între noi, ca dovadă momentele în care te evit, te ignor fățiș, ba chiar am curajul să-ți recunosc acest lucru ”verde-n față”. Chiar și după ce deunăzi îndrăznisem să pronunț iarăși cele două cuvinte magice, în contextul fermecător al momentului seducției și al comuniunii virtuale. O iluzie uriașă ca un balon de săpun care-mi pune la îndoială capacitatea mea de a iubi, care mă face să mă întreb de față cu tine ce este de fapt iubirea. Așa cum știu că iubirea e pretutindeni, că ea este tot, că nu e judecată, nu este nerăbdare, nu este atașament vicios, cred totuși că iubirea este în același timp o certitudine, încredere susținută.
Cu toată această iubire imperfectă (chiar dacă momentan, în demersul meu de a căuta lumina în interiorul inimii, constat că inima nu e deloc la locul ei, ba chiar lipsește cu desăvârșire) aleg în sfârșit să rup cercul vicios, să creez o mică furtună plină de neînțelegere și lipsită de compasiune, să-mi urmez propriul adevăr și să-ți tai macaroana, fiindcă doar gândul la existența ta nu mă lasă în pace. Și nu este iubire faptul că mă gândesc la tine, la ce faci, e pur ego diavolesc. Să pun capăt fățiș acestei corvoade inutile cu toate emoțiile și reacțiile ei implicite, de care nu are niciunul dintre noi nevoie. ENDE este cuvântul cheie. Și ignore pe toate căile de comunicare. Și nu mai este cale de întoarcere. Și ce ușurare teribilă!

 De când ”am luat-o pe arătură” și mi-am tăiat cam toate sursele de informații și cam toate legăturile care mi-ar putea scădea vibrația, în loc să mă confrunt cu ele, ca să mă las provocată de triggere, să mă curăț și să mă iert, în naivitatea acestui comportament evitant am început să uit că ipocrizia și comportamentul de grădiniță sunt tot acolo, nu au plecat nicăieri și că mai durează încă mii de ani până când cei ce vin și revin pe pământ vor depăși acest stadiu. Exemplu concret de limitare: printre recomandările pe care fb mi le împinge sub nas sunt diverse pagini de rețete culinare. Una dintre postările de ieri ale unei astfel de pagini era ceva de genul: ”duminica obișnuiesc să coc acest blat de tort...bla, bla, bla”. Ghici ghicitoarea mea ce s-a întâmplat în comentarii? Fără legătură cu rețeta blatului de tort, cu lejeritate mai bine de 80% dintre doamnele care au comentat s-au legat de fapt de păcătoșenia coptului (și a altor treburi similare) în zi de duminică. Așa cum au fost ele pios învățate de sfinții părinți de la biserică. Observ și mă iau cu mâinile de cap. De ce anumite activități precum spălatul, cusutul, coptul, lucratul pământului și altele (după doctrina religioasă, mai puține, mai multe sau chiar toate) sunt ”interzise” duminica. Dacă ar fi să trăiești conform unor doctrine absolutise, nu ai mai avea voie nici măcar să naști duminica. În fine. Ți-aduci aminte de Dumnezeu doar duminica? E ca și cum în celelalte zile ale săptămânii Dumnezeu ar lipsi cu desăvârșire. Dumnezeu e pretutindeni. Este în noi, în cuvânt, în fapte, în simțire, în creație. Nu ești pios doar în post și doar la slujbele religioase. Oricum pioșenia o văd deja ca pe-o ipocrizie. Miroase de la o poștă. Dar cred că m-am făcut înțeleasă. Fără a mă îndepărta de la aspectul că suntem oameni, noi suntem în primul rând manifestarea lui Dumnezeu, așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Facem ce putem. Și dacă suntem conștienți de existența lui Dumnezeu, ne-aducem aminte că a judeca ceva sau pe cineva (indiferent din ce motiv, religios sau pur personal) îndepărtează de noi iubirea care este însuși Dumnezeu. Este un lucru cu sine imens, iar orice cădere este normală (nu ne judecăm pe noi înșine nici pentru aceasta) face parte din drumul nostru către adevărata iluminare.

03 octombrie 2020

 Dezgust. Chiar trebuie să arzi iarăși lumânare (plus toată povestea nespusă în continuarea acestei judecăți)? Este vorba despre o lămpiță de aromaterapie, în rest nu ard lumânări.

Dezgust. Este faza în care sunt acum. Este o fază posttraumatică indubitabil. Este un fel de ego autolegat de mâini, care decide să nu se mai întoarcă, deși tare mult ar face-o, dar știe deja că totul e bazat pe o iluzie și nu mai este sigur dacă este iubire adevărată sau doar drama (mult așteptată) de a te juca de-a iubirea, iar apoi de-a despărțirea. Îți dorești acum ca toate acestea să nu fi existat. Începuseși să trăiești momentul fără să te uiți în stânga și în dreapta. Aveai un gând de sprijin că este cineva acolo care te așteaptă și te ia în brațe, că îți spune cuvinte frumoase și sincere. Acum este un gol în locul lui. Nu mai există nimic care să-i ofere un sens. Te lovești de pereții egoului care a ieșit vrând nevrând din schemă, ca să înțeleagă și să-și lingă rănile. Apoi tinzi să te judeci că ești o proastă, că puteai să accepți umărul lui de sprijin, chiar dacă, luat pe dinainte de întrebare, a hotărât că e mai bine să ne oprim și să plece. Filosofiile sale pline de resemnare, de renunțare, despre viață, că e așa cum e, că el gândește totuși pozitiv și încearcă, dar este blocat de scuze, toate filosofiile acelea mă obosesc. Am și eu o mie de scuze. Deci seamănă cu mine. Să-mi ascult naibii o dată intuiția, să nu regret și să nu am mustrări de conștiință pentru reacțiile mele.

Aș pleca. Tare mult aș pleca...

30 septembrie 2020

Ființe de lumină

mă regăsesc deseori în spații sonore

luminișuri, tuneluri, biserici, holuri înalte

acolo cânt și știu că nu sunt singură

ecoul se aude când îngerii mă îngână


ei vin primii când mă retrag în căsuța mea de melc și îi chem

vorbesc cu ei și aștept


spuneam cuiva recent că sunt convinsă de existența lor, deși încă nu îi văd

vocile lor sunt foșnete, clinchete în ureche, cântece la radio,

fraze în texte, cifre pe ceas,

atingerea lor este îmbrățișarea unei persoane dragi

mesajele lor se ascund în aceste versuri


suntem împreună ca degetele unei mâini

suntem hrăniți de aceleași prăjituri materne,

cerul și pământul,

și mă întreb de ei 

ce mai fac, cum le este drumul pe care l-au ales,

tăcere, dor,

cuvinte, dor


mai am de crescut îmi spun...

ba îi vezi, dar nu știi tu, venea răspunsul

astăzi le aud vocile în psalmi cu ecouri prelungi


30.09.2020



28 septembrie 2020

Vivisecție

(lui Charlot)


întâmpin dimineața cu fereastra larg deschisă
inspir adânc de câteva ori
răsăritul își caută drum dincolo de casa în șantier, de copacii, râul și calea ferată
strada încă doarme
în plimbările mele scurte trec adeseori prin autogară, pe lângă copii
și admiratori la chioșc
un tânăr înalt, blond, cu mers săltat și căști în urechi
trece dezinvolt și mulțumit pe lângă școală
admir grădinile îngrijite cu pietriș pe alei și mere căzute-n iarbă
din cerul înnorat mă privește un ochi cu gene luminoase lungi
îmi urmăresc fluxul respirației și îmi aud inima galopând în piept
când uit, oftez,
atunci cobor să-l caut pe Dumnezeu în propriile măruntaie
de vrei să intri în inimă și nu găsești ușa,
o tai frumos cu visare, cu priviri intense, cu cuvinte, cu sărut,
o despici, iar marginile i le dai la o parte, delicat
ca pe o floare deschizându-și corola în iubire
înăuntru e o luminiță
ea pâlpâie mereu acolo și crește ori de câte ori te gândești la ea,
și te învelește ca un cocon,
iar restul este magie imediată
28.09.2020


28.09.2020

27 septembrie 2020

Palimpsest

cu ani în urmă îi povesteam lui Doktor B, în germana mea de începătoare,
că îmi place să pictez,
că experimentez diverse,
dar din lipsă de tehnică nu-mi reușește orice îmi propun
deunăzi încercasem să redau pe pânză
o rață pe un lac în culorile apusului
era perfectă în fotografia ei,
dar cu atât mai greoaie mi-erau tușele în căpoșenia lor de a copia instantaneul,
mâzgăleala era departe de orice creație
am renunțat și am acoperit totul cu ceva nou
Doktor B spunea atunci că acesta e un palimpsest
un strat nou peste un strat vechi
despre care e posibil să nici nu știi,
decât dacă îl descojești din întâmplare,
iar dedesubtul lui se ascunde, ca un copil, adevărul
le-am păstrat pe o parte dintre ele:
peisaje marine cu pescăruș, cu far, cu barcă,
negresă din profil,
nuduri cu mine,
furtună pe lac,
o pasăre în cădere, deznădăjduită,
două fețe privindu-se în amurg,
o figură din piese de puzzle cu un gol în loc de inimă, cealaltă purtându-i-o
le regăsesc acum și prefac trecutul într-un vis
pasărea primește aripi de înger,
peste furtună adaug un răsărit luminos
rup cărți vechi și hârtie colorată,
tabloul meu cu figuri din puzzle se rescrie zi de zi
cu un petec nou de hârtie lipit în dreptul inimii,
cu un stencil, un timbru sau cu o ștergere de contur
iar Dumnezeu veghează deasupra mâinii care lucrează,
ceea ce iese poartă întotdeauna suflul Lui
indiferent câte straturi ar avea


27.09.2020

26 septembrie 2020

 ok. sfârșit. acum chiar pe bune. îmi observ reacțiile. mă observ cum fug când se întâmplă să ne revedem. trebuia să se termine. hotărârea lui a fost probabil înlesnită de observațiile mele, de starea mea, de starea amândurora, de imposibilitatea de a alege, de multitudinea de limite pe care nu îndrăznim să le depășim. o despărțire duioasă cu mulțumiri și cu reasigurarea că nu e vina nimănui, dar că ne stau prea multe obstacole în cale, că (știm deja) ceea ce facem e o minciună, că există prea multe remușcări și nefericire la mijloc. ok. nu mai vreau să-mi spui că mai bine să ne oprim, nu mai vreau să știu de limitele tale, să te las să pleci, apoi încă să mă cauți prin scris și să-mi spui că mă iubești. nu mă mai ajută cu nimic...

poate de aceea fug. fiindcă nu mai vreau.

reacție necontrolată, aproape furie, care rupe la propriu cheia în ușă în timp ce îi întorc spatele cu cruzime

s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. mulțumesc...

Plecări

viețile noastre sunt drumuri
care se suprapun la un moment dat
ne naștem în această călătorie
despre care nu știm mare lucru
ne suntem meniți,
ne așteptăm răbdători unii pe ceilalți
ne regăsim la momentul potrivit
ne recunoaștem dintr-o mie
ne ajutăm inconștient
și creștem
cine greșește, cine iartă
cine se dăruiește, cine primește
este un schimb echitabil
cu nopți înstelate, nopți cu lună, nopți cu căutări de comete
cu foșnet de ape, de adiere și de frunze
dimineți în căldura plăpumii
dimineți cu piper în ceai
apoi drumurile se bifurcă la loc, este timpul...
când celălalt pleacă, închizi ușa în urma lui,
dar ridici jaluzeaua
deschizi fereastra
a cădea în iubire
este a-ți aminti că ea există,
că ea, oricum, te ridică din nou
iubirea e singura care mai rămâne,
fiindcă ea este eternă

26.09.2020

22 septembrie 2020

Echinox

22 septembrie, cad castane,

iar zgomotul căderii lor e un cântec cu mesaj subliminal


culeg una și o încălzesc în palmă ca pe copilul mic adormit la piept

și îi promit că acum este bine

o mângâi cu policarul pe creștetul neted, ușor vălurit

ești perfectă, îi spun,

adorată de unii,

enervându-i pe alții

călătoria ta este un mănunchi de alegeri,

un pas continuu într-un echilibru precar și nesigur


dar amintește-ți

ești senzuală,

frumusețea ta rămâne ca o amprentă prin tot ceea ce ești

fetița care adulmecă trandafirii din grădini,

vocea care își caută ecoul prin holuri și scări de bloc,

mâna care împrăștie curcubeie pe șevalet

gura care îndrăznește să te sărute în apus

ca să nu regrete


aș vrea să plec, aș vrea și să rămân

să mă vindec

și o dată cu mine - generații întregi de strămoși

alergați și pierduți prin războaie

arși de soare pe câmpie

storși de grija gospodăriei

să-i întorc la inocența lor și la iertare

să-mi perii mantia de povara alegerilor lor

să-i eliberez 

și să mă înalț

20 septembrie 2020

Baie de lumină

mi-am creat culcuș în iarbă și în soare

fotonii fierb caleidoscopic pe sub pleoapele superficial închise

două scântei minuscule mi-alunecă pe boltă

le văd aripile când vin să mă salute

la fel cum văd toate furnicile urcând pe piele, 

fluturii, măcăleandrii și libelulele în trecere

mă mângâie o adiere, ca o confirmare


pășeam pe deal printre fânețe, lanuri și mărăcini

timpul ne trecea zăbovind întinși pe pajiște

citind, lucrând de mână, despicând nuci verzi, jucând macao,

ascunzându-ne, 

bătându-ne cu apă din jgheaburile de la lac sau cu cana de la fântână


într-un dos de poiană,

ascunse de tufe și rugi de mure,

păzite de armate de cruci multicolore,

se aflau fântânile ca niște căsuțe mici cu pomelnic pe fațadă

deschideai portița, 

înăuntru apa, cana și câteva broscuțe


timpul trecea până la încremenitul soarelui

și primul cânt al greierilor

cerul era portocaliu peste dealurile cu trei turle de biserică

atunci știam că trebuie să ne întoarcem


acum știu că între timp mi-am înghițit fotonii

că i-am lăsat pământului veșmântul învechit

și mă întorc din nou 

din mine


20.09.2020

 Care e diferența între iubirea ca dăruire permanentă, ca mulțumire cu puțin și sacrificiul de a rămâne lângă cineva tot din iubirea aia necondiționată, dăruindu-te pe tine, alegând să-l împaci pe celălalt, dar renunțând la propriile aspirații, la propria fericire?