Mici miracole matinale: duci copilul la școală. Îl pupi și îți iei rămas bun până dup-amiază când vii să-l iei și nu mai urci cu el drumeagul spre curtea școlii. De pe trotuarul celălalt te strigă o gâză, prietena din grădiniță a copilului tău. Vine și ea la școală și se postează la semafor. ”Apasă pe buton”, îi strigi și tu. După ce traversează vine spre tine și o întrebi dacă îi merge bine. ”Nu prea, mama cu tata pleacă astăzi într-o călătorie, iar eu nu pot merge cu ei, și mă ia bunica.” O liniștești spunându-i că mama cu tata au plecat cu muncă, iar în vacanța de vară, care va veni curând, va pleca și ea cu ei. O pupi și o lași să plece. Pe lângă voi trec alte persoane care îți amintesc de mască. O întrebi spontan dacă o are și ea pe-a ei. Constată cu dezamăgire că a uitat. Cauți în ghiozdan, iar tot în acest timp unul dintre băieții care stau puțin mai încolo vă aude și îi oferă o mască din rezerva lui. Îi mulțumești cu recunoștință. Mai stai puțin până silueta ei dispare în curte, apoi pleci înghițindu-ți o repriză de plâns. O parte din misiunea ta de astăzi s-a împlinit. Mergând spre casă culegi o pană răsărită în calea ta.

Disclaimer: această postare nu e despre măști

 Nu știu dacă energiile sunt ”de vină”, până la urmă tot ce simt e energie, sunt anunțate energii grele, puternice, este și senin pe deasupra. Las spontan vasele pe care le spăl din mustrarea de conștiință pe care o am astăzi pentru faptul că nu (mai) am chef să încep nimic (fiindcă mai întâi de toate trebuie să deretic, să strâng, să curăț). Simt ceva greu care aproape că m-ar arunca direct în depresie. Aș dormi. Trebuie să gătesc. Am o sumedenie de sarcini pe ”to do list” pe care mi le propun pentru următoarele 6 săptămâni, cu speranța că pot călători acasă imediat după aceea. Și mi se pare că timpul nu-mi ajunge. M-am reîntors pe plantație după o lună de stat acasă, tocmai când s-au redeschis magazinele, iar clienții s-au prezentat prompt ca niște câini scăpați din lesă. Vânzări cu stres, cu deranj mult, copii agitați / plictisiți, cu personal și case (în acest moment) insuficiente. Ce liniște mormântală în perioada închiderii și ce contrastantă, șocantă e vânzoleala. Am mereu colege care pleacă, colege care vin. Constelația actuală e în fierbere. Neînțelegeri, conflicte. Observ și recunosc judecăți. Le-aveam și eu acum un timp. Le mai am parțial. Dar refuz conștient să fac parte din ele. Ba chiar aleg să îndulcesc (dacă pot) situația. Și iarăși, a nu știu câta milioana oară de un an și jumătate, mă tot întreb dacă să mai rămân acolo sau să plec. Dacă plec, închid ușa acestui tip de provocări, renunț la scopul pe care cred că mi-l găsisem, de a fi acolo pentru oameni, pentru a vorbi cu ei, pentru a-i ajuta cu o vorbă bună și un zâmbet călduros. Nu că nu aș găsi oamenii și în altă parte. Mi-aș construi până la urmă altundeva o ”comunitate”. Nu am de unde să știu. Mai ales că eu de fapt fug de oameni. Oricum, nu (mai) pot să mă apropii de toți. Încă mai aștept niște răspunsuri și am încredere că vor veni și ele curând. Ca atunci când nu mai ai mărunțișul potrivit în casă, iar minute mai târziu ți se deșartă, salvator, portmonee prea grele pe pupitru.

De aproape 2 săptămâni creștem o miniplantă răsărită dintr-un bob de fasole. Temă la biologie. Crește enorm de repede și o păzesc ca pe un bebeluș. Azi-dimineață avea cam 13 cm. În timp ce-i făceam a nu știu câta fotografie pentru jurnalul de protocol încep să fredonez fără provocare primele măsuri din ”Everywhere”. O secundă mai târziu 11:11 pe ceas. Un cântec euforic. Încă îi caut mesajul.

Ascult muzici, iar îmi trezesc dureri din trecut. Ignoranțe, dispariții, tăceri. Propriile lâncezeli în dorințe neîmplinite, în speranțe năruite, în tristețe.

Caut liniște ca să mă exprim. Tocmai am fost întreruptă de mai multe ori și mi s-a tăiat macaroana. Las aici cântecul. 

 Tentație uriașă să-l caut. Dar nu, nu și nu! E doar perioada aia cu doruri. De parcă aș fi uitat cum a fost. Nu e despre neiertare. Ci despre a nu pune din nou aceeași placă și mai ales cu aceeași persoană. Nu, mulțumesc! :)

Dar doruri, doruri, doruri. Charlot s-a arătat astăzi cu niște ochelari roșii. 

Am citit undeva că dacă te ”trezești” deseori gândindu-te la o persoană, de fapt ”răspunzi” telepatic gândurilor acesteia către tine. Aș vrea să fiu sigură dacă așa ceva e valabil și când ea te vizitează în vis prin călătoriile ei astrale.

Va mai dura un timp să tai toate stringurile. Unele vor rămâne pentru totdeauna ca niște fire încăpățânate de păianjen. 

Azi e lună nouă. Ocazie pentru noi începuturi, încă o ocazie de a deveni sincer - mai ales - cu sine și cu restul lumii, de a da jos toate măștile, de a renunța la gardul vopsit care ascunde traume profunde și grele cu care ne rușinăm, de a scoate, așadar, scheletele din dulap și de a renunța la complezențe.

Voiam să spun acum doar că azi mă simt ca în acest video de 10 ore cu clopoței. Liniștită, visătoare, cu dor de a crea ceva nou (mă voi așeza cât de curând din nou la mașina de cusut), dar de ieri mă obsedează acest cuvânt, COMPLEZENȚA, și aș face puțin brainstorming pe seama lui, la nivelul meu de acum, fără prea mari pretenții, fiindcă mai am enorm de învățat și nu m-am înțelepțit peste noapte. Personal cunosc acest concept mai ales cu sensul lui peiorativ: a face pe plac cuiva, chiar dacă nu-ți convine, ca să nu mă exprim prea dramatic prin ”a-ți călca pe suflet”, deși cam asta înseamnă. Cam toate sursele pe care le urmăresc îmi spun că acest comportament este o lipsă de respect față de sinele divin. O minciună. O simt pe pielea mea, căci complezența se află și în mine (eu sunt voi și voi sunteți eu) și vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină cu prea mult klimbim strălucitor și greu. O regăsesc în mine mai ales când am tendința să-i suspectez pe alții de ea, să nu-i cred sinceri în demersurile lor. Ea e poate o mică formă de diplomație, dar e o prefăcătorie, e lipsă de autenticitate și de fapt nu mă reprezintă.

E un curaj imens să spun lucruri pe șleau, spontan, așa cum simt și necesită mult lucru cu sine să ”mă doară la bască” de ce cred alții, atât cât îmi expun adevărul în autenticitatea mea.

De asemenea îmi asum în continuare dispariția din anumite contexte, fiindcă nu mă (mai) regăsesc în ele.

Viața adevărată este dincolo.

https://www.youtube.com/watch?v=PXvZee33RWY&t=16837s

 Complezența. Las aici un semn de început de brainstorming despre... De ce vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină care nu mi se potrivește.

 Mon ami Charlot, pe unde umblă sufletul tău noaptea? Atât de dornic și de iubitor...

 Deja cu mult timp înainte să conștientizez că am început să mă trezesc am avut câteva tangențe cu persoane interesante sau cu concepte din lumea spirituală. Sunt aspecte care m-au intrigat o perioadă, apoi le-am lăsat într-o stare de latență, le-am "pus de-o parte". Când m-am mutat într-o altă țară și am întâlnit și apartenenți ai altor religii am ajuns la concluzia că Dumnezeu este același, indiferent de cum crede și și-L reprezintă fiecare și m-am detașat de o bună parte din ritualurile și credințele atașate cultului ortodox, fără să am mustrări de conștiință. Am păstrat pentru mine credința în sine, muzica, o parte din rugăciune, existența însăși a lui Dumnezeu și a tuturor entităților legate mai mult sau mai puțin de acesta. Mi-am deschis puțin orizonturile pe marginea tangențelor de care am menționat, am citit diverse cărți și nu am exclus nici posibilitatea existenței altor perspective care să completeze ca niște piese de puzzle ceea ce lipsește din imaginea de ansamblu a ceea ce sunt eu aici. De puțin timp sunt într-un deplin proces de regăsire de sine. Sunt momentan în haos. Dar am încredere, conform conceptului că din haos se naște mereu ceva nou, că și eu însămi mă aflu în deplinătatea propriei renașteri.

Acum câțiva ani, pe vremea când participam la câteva întâlniri de socializare pentru mămici și bebeluși, am realizat că mă aflu acolo unde nu am ce căuta. Ședeam lângă ele și le ascultam vorbind despre chestii lumești, despre gătitul cu nu știu ce aparat minune, despre cadouri pentru zilele de naștere ale copiilor, despre concedii și altele și mi se părea că vin dintr-o altă lume, că nu mă pot intregra acolo, că nu se leagă nimic de mine.

Fiindcă lucrez într-un magazin, fiindcă sunt o mamă care și-a dus copiii la grădiniță și la alte întâlniri, am multe cunoștințe. Prea puține dintre ele s-au concretizat în adevărate prietenii. Suntem, trebuie să recunosc, aproape singuratici și în contextul actual al distanțării pare că nu ne afectează prea tare. Nu ne lipsește ceea ce oricum nu avem.

Chiar dacă e greu de acceptat și de digerat, am înțeles că existența viruselului și obligația de a sta acasă au un scop înalt, îngăduit de Dumnezeu.

Totuși nu mai pot să mă abțin și să nu fac mimimi în public, când constat câtă ură și dezbinare colcăie în mijlocul turmei, cât de contradictorii și de (scuze pentru ăia sensibilii) gândite cu curul (sau cum zice o persoană pe care o iubesc: cu chakra coroană înfiptă în chakra rădăcină) sunt deciziile care se iau la nivel înalt pentru turma care se supune, cât de discriminatorie mi se pare instaurarea obligativității efectuării autotestului în școli, de care depinde prezența copiilor la ore, fiindcă nu cred în aceste teste, ele nefiind nici relevante și deci nici utile. De săptămâni întregi copiii mei (cu mici excepții) de-abia au schimbat tapetul, iar eu am pretenții să dea randament la homeschooling? Cel puțin unul dintre ei va rămâne în continuare acasă, fiindcă va refuza să-și înfigă un bețișor în nas. Recunosc că frica mea, una adânc programată, e ce s-ar întâmpla în continuare: repetă clasa? Până la urmă asta e. Nu are contacte sociale? Nu avea nici așa. E un singuratic ca noi. Nu sunt eu în stare să-l învăț lucruri? Nu știu încă. Dar ce simt este că suntem la limita unei căderi emoționale pe toate planurile, că mă pasc depresiile și că singura speranță rămâne credința, întoarcerea la sine, speranța în puterea lui Dumnezeu care intre intervine pe căi nebănuite atunci când renunț și mă las în voia lui...

 Luni, a doua zi din Paștile catolic/protestant. Pe-aici se așterne praful. Au trecut 3 luni de când am pus punct unei corvezi și rezist cu stoicism. Nu mă cheamă nimic înapoi, nici nu vreau să mă întorc. Singurul lucru care rămâne este un obicei (de care trebuie să scap) de a observa ferestrele, ca pe un statement. Nu-mi mai iese în cale, slavă Domnului, și e mai bine așa, altfel l-aș evita fățiș. Aș deveni obraznică.

Agăț rufe în pod și bâigui de câte ori pot hooponopono, ca o mică ocupație în paralel. Viața mea e tumultuoasă și monotonă în același timp. M-aș ocupa mai des de shop, dar preget la chestii colaterale și necesare. Am idei o mie care uneori nu mă lasă să dorm, iar ele trec pe lângă mine, le notez într-un caiet, apoi le ”uit”. Pe geamul înclinat (ca acoperișul) al podului cad fulgii de nea ai unei zile reci și extrem de schimbătoare de aprilie. Constat efemeritatea unui fulg pe geamul umed, cristale prefăcându-se cu rapiditate în apă și îmi amintesc de un alt Paști de acum 25 de ani, tot cu zăpadă și vreme capricioasă, de o reîntâlnire într-o discotecă, de o conștientizare, de o renunțare de ambele părți fără păreri de rău. Mi-ar prinde bine să mă descarc aici cu tona mea de verzi și uscate, însă momentan nu știu despre ce aș putea scrie concret. Sunt încă într-un haos emoțional. Știu ce aș avea de făcut, dar nu fac niciun pas, de frică. Preget și rămân în blocaj. Fiindcă am ales și am promis că nu plec. Nu încă. Mă rog pentru claritate și pentru înțelepciune și protecție așa cum sunt acum. Mă rog să renunț la ceea ce știu de mult că nu mai trebuie să fac. 

Astăzi sunt emoțională. Plâng și râd cu lacrimi, la fel cum ninge și e soare în aceeași zi, de mai multe ori. M-am conectat cu Edger, poate chiar și prin simplul fapt că i-am văzut pozele și i-am lăsat multe reacții inimoase (pe care se pare că le apreciază). Acolo unde eu văd aburi deasupra unui lac, apusuri peste colină și poze cu lumina lunii peste oraș, el vede portaluri. Și da, îmi place și mie să cred că pâlcul de lumină cu gene care coboară prin gaura dintre nori este ochiul lui Dumnezeu. Această conexiune mă face cumva fericită. E o stare indescriptibilă, dar ”contagioasă” atunci când te conectezi cu cine trebuie. Cu A îmi ieșea în evidență strălucirea zăbrelelor coliviei în care stau închisă și îmbrăcam inconștient haina victmei. Cu Edger (nu am cu el nicio relație, nu l-am mai întâlnit de aproape 20 de ani, de-abia l-am regăsit pe fb) nu mai există colivie.

 Săptămâna a 8a de ”stat în casă”. S-a dezvoltat un fel de rutină în toată dezordinea din jur. Nu avem program, fiindcă la noi nu funcționează. Sunt în cea mai mare parte din timp singură cu copiii, sunt ”profesoară” și cal de bătaie când nervii cedează. Simt ca o durere orice tensiune, fiecare ceartă între ceilalți membri ai casei, nu o mai suport. Nu mai am niciun chef de toate acestea. Tânjesc după liniște, după singurătate, după luatul de decizii fără temeri și fără să dau cuiva socoteală. Îmi e dor într-un fel de acasă, deși știu că multe s-au schimbat între timp... La fel ca în basmul ”Tinerețe...” Locuri dispar, oameni dispar. 

Zilele astea am experimentat extazul. Dar îl pun pe seama DORULUI. Azi îi simt reversul. DORUL însuși, nevoia puternică de afecțiune pe care la rândul meu nu am cui să o ofer, ca să fie autentică. Există o oarecare tentație să-l caut. Dar am pus capăt cu bună știință și sunt în continuare convinsă că a fost o decizie bună.

Mă tot gândesc la tine, Charlot, și îți trimit ție toată iubirea mea, chiar de poate nu va mai fi nimic să fie...

 I would like to have the chance of a deep cry and to lick my wounds...

Cred că nu e suficient să iei o decizie doar pentru tine și să crezi că dacă o scrii pe undeva, ești atât de tare în caracter să te ții de ea cu dinții. În cazul meu, nu. Sfârșitul pe care l-am menționat aici acum câteva luni s-a repetat cu indulgența și bunăvoința mea de câteva ori. Mi-am tot repetat că gata. Până aici. Apoi el a revenit, iar eu nu am făcut decât să-mi demonstrez cercul vicios al zilei cârtiței, când absolut tot ce se întâmplă între noi urmează cu precizie același pattern. Curtarea, cu ținere de vorbă, tralala și nelăsat în pace (chestie care durează mai multe zile), dorință etc până la momentul următor: împreunarea (cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de context, care e oricum tot mai restrâns și restrictiv) și tăcerea, retragerea în cochilie, indiferența (mai întâi a lui, apoi a mea). 

Nici nu realizezi în momentele tale de efervescență că ești în stare să mă tragi după tine în ascunzișuri dubioase, fiindcă nu mai ai răbdare, mă dorești cu toți porii, la fel cum nu realizezi că a doua zi după ești enorm de indiferent, evitant, preocupat de gânduri și interpretări de fapte, nu realizezi că te simt și tocmai de-aia nu te las în pace, că îmi pierd răbdarea când revăd același clișeu pe care îl retrăiesc cu tine așa cum l-am trăit în trecut, când deja știu că nu mai are legătură cu fricile adânc înrădăcinate, ci e o chestie de pur ego scuturat, de confirmare a ceea ce ori mi-am reprezentat și creat eu însămi, ori este intuiția pe care refuz să mi-o ascult. Simt o tristețe, o umbră de dezamăgire în suflet, ori de câte ori mă întorc la tine. Știam de la bun început că, în ciuda magnetismului, ceva lipsește cu desăvârșire între noi, ca dovadă momentele în care te evit, te ignor fățiș, ba chiar am curajul să-ți recunosc acest lucru ”verde-n față”. Chiar și după ce deunăzi îndrăznisem să pronunț iarăși cele două cuvinte magice, în contextul fermecător al momentului seducției și al comuniunii virtuale. O iluzie uriașă ca un balon de săpun care-mi pune la îndoială capacitatea mea de a iubi, care mă face să mă întreb de față cu tine ce este de fapt iubirea. Așa cum știu că iubirea e pretutindeni, că ea este tot, că nu e judecată, nu este nerăbdare, nu este atașament vicios, cred totuși că iubirea este în același timp o certitudine, încredere susținută.

Cu toată această iubire imperfectă (chiar dacă momentan, în demersul meu de a căuta lumina în interiorul inimii, constat că inima nu e deloc la locul ei, ba chiar lipsește cu desăvârșire) aleg în sfârșit să rup cercul vicios, să creez o mică furtună plină de neînțelegere și lipsită de compasiune, să-mi urmez propriul adevăr și să-ți tai macaroana, fiindcă doar gândul la existența ta nu mă lasă în pace. Și nu este iubire faptul că mă gândesc la tine, la ce faci, e pur ego diavolesc. Să pun capăt fățiș acestei corvoade inutile cu toate emoțiile și reacțiile ei implicite, de care nu are niciunul dintre noi nevoie. ENDE este cuvântul cheie. Și ignore pe toate căile de comunicare. Și nu mai este cale de întoarcere. Și ce ușurare teribilă!

 De când ”am luat-o pe arătură” și mi-am tăiat cam toate sursele de informații și cam toate legăturile care mi-ar putea scădea vibrația, în loc să mă confrunt cu ele, ca să mă las provocată de triggere, să mă curăț și să mă iert, în naivitatea acestui comportament evitant am început să uit că ipocrizia și comportamentul de grădiniță sunt tot acolo, nu au plecat nicăieri și că mai durează încă mii de ani până când cei ce vin și revin pe pământ vor depăși acest stadiu. Exemplu concret de limitare: printre recomandările pe care fb mi le împinge sub nas sunt diverse pagini de rețete culinare. Una dintre postările de ieri ale unei astfel de pagini era ceva de genul: ”duminica obișnuiesc să coc acest blat de tort...bla, bla, bla”. Ghici ghicitoarea mea ce s-a întâmplat în comentarii? Fără legătură cu rețeta blatului de tort, cu lejeritate mai bine de 80% dintre doamnele care au comentat s-au legat de fapt de păcătoșenia coptului (și a altor treburi similare) în zi de duminică. Așa cum au fost ele pios învățate de sfinții părinți de la biserică. Observ și mă iau cu mâinile de cap. De ce anumite activități precum spălatul, cusutul, coptul, lucratul pământului și altele (după doctrina religioasă, mai puține, mai multe sau chiar toate) sunt ”interzise” duminica. Dacă ar fi să trăiești conform unor doctrine absolutise, nu ai mai avea voie nici măcar să naști duminica. În fine. Ți-aduci aminte de Dumnezeu doar duminica? E ca și cum în celelalte zile ale săptămânii Dumnezeu ar lipsi cu desăvârșire. Dumnezeu e pretutindeni. Este în noi, în cuvânt, în fapte, în simțire, în creație. Nu ești pios doar în post și doar la slujbele religioase. Oricum pioșenia o văd deja ca pe-o ipocrizie. Miroase de la o poștă. Dar cred că m-am făcut înțeleasă. Fără a mă îndepărta de la aspectul că suntem oameni, noi suntem în primul rând manifestarea lui Dumnezeu, așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Facem ce putem. Și dacă suntem conștienți de existența lui Dumnezeu, ne-aducem aminte că a judeca ceva sau pe cineva (indiferent din ce motiv, religios sau pur personal) îndepărtează de noi iubirea care este însuși Dumnezeu. Este un lucru cu sine imens, iar orice cădere este normală (nu ne judecăm pe noi înșine nici pentru aceasta) face parte din drumul nostru către adevărata iluminare.

 Dezgust. Chiar trebuie să arzi iarăși lumânare (plus toată povestea nespusă în continuarea acestei judecăți)? Este vorba despre o lămpiță de aromaterapie, în rest nu ard lumânări.

Dezgust. Este faza în care sunt acum. Este o fază posttraumatică indubitabil. Este un fel de ego autolegat de mâini, care decide să nu se mai întoarcă, deși tare mult ar face-o, dar știe deja că totul e bazat pe o iluzie și nu mai este sigur dacă este iubire adevărată sau doar drama (mult așteptată) de a te juca de-a iubirea, iar apoi de-a despărțirea. Îți dorești acum ca toate acestea să nu fi existat. Începuseși să trăiești momentul fără să te uiți în stânga și în dreapta. Aveai un gând de sprijin că este cineva acolo care te așteaptă și te ia în brațe, că îți spune cuvinte frumoase și sincere. Acum este un gol în locul lui. Nu mai există nimic care să-i ofere un sens. Te lovești de pereții egoului care a ieșit vrând nevrând din schemă, ca să înțeleagă și să-și lingă rănile. Apoi tinzi să te judeci că ești o proastă, că puteai să accepți umărul lui de sprijin, chiar dacă, luat pe dinainte de întrebare, a hotărât că e mai bine să ne oprim și să plece. Filosofiile sale pline de resemnare, de renunțare, despre viață, că e așa cum e, că el gândește totuși pozitiv și încearcă, dar este blocat de scuze, toate filosofiile acelea mă obosesc. Am și eu o mie de scuze. Deci seamănă cu mine. Să-mi ascult naibii o dată intuiția, să nu regret și să nu am mustrări de conștiință pentru reacțiile mele.

Aș pleca. Tare mult aș pleca...

Ființe de lumină

mă regăsesc deseori în spații sonore

luminișuri, tuneluri, biserici, holuri înalte

acolo cânt și știu că nu sunt singură

ecoul se aude când îngerii mă îngână

ei vin primii când mă retrag în căsuța mea de melc și îi chem

vorbesc cu ei și aștept

spuneam cuiva recent că sunt convinsă de existența lor, deși încă nu îi văd

vocile lor sunt foșnete, clinchete în ureche, cântece la radio,

fraze în texte, cifre pe ceas,

atingerea lor este îmbrățișarea unei persoane dragi

mesajele lor se ascund în aceste versuri

suntem împreună ca degetele unei mâini

suntem hrăniți de aceleași prăjituri materne,

cerul și pământul,

și mă întreb de ei 

ce mai fac, cum le este drumul pe care l-au ales,

tăcere, dor,

cuvinte, dor

mai am de crescut îmi spun...

ba îi vezi, dar nu știi tu, venea răspunsul

astăzi le aud vocile în psalmi cu ecouri prelungi

30.09.2020