15 noiembrie 2017

Îți mulțumesc, dragă Schwiegermutti că te-ai grăbit să prinzi autobuzul! Ce noroc pe tine că am ajuns la timp înapoi acasă.

12 noiembrie 2017

A inventa a mia oară roata de la căruță. Și a o face prost. Și sunt unii care cred și chiar câștigă bani cu roata cea nouă.

11 octombrie 2017

Așteptam să-mi vină rândul să-i vorbesc. Aveam niște emoții nebune, îmi tremurau groaznic genunchii, dar aveam deja un mic discurs pregătit, câteva formulări cu care eram mulțumită și pe care aveam să i le spun, indiferent cât timp avea să-mi ia. Norocul meu, am fost printre ultimii, părea dispus să-mi ofere tot timpul din lume. Data trecută m-am grăbit. L-am salutat și părea puțin pierdut în spațiu ca și cum nu ar mai fi avut nimic de făcut. Ești obosit. Apoi am fost directă și i-am cerut un autograf pe bilete. Au trecut câteva zile și speram să uit. Saluți și vorbești cu un om care doar în momentul acela este numai pentru tine. Cel care mai adineauri își expunea sufletul pe scenă cu o chitară în brațe. Acum stă în fața ta, mai înalt decât te așteptai și te ascultă. Nu am uitat și nici că o voi face vreodată. Mă admir pentru îndrăzneala mea și am să mă încălzesc mereu cu consecințele ei plăcute. Altfel s-ar fi terminat la fel de repede.
Apoi a devenit al alteia cu care s-a îmbrățișat la rândul ei, cu care s-a fotografiat. Și tot așa.
Te îndrăgostești de un artist ca de un mort. Nu va (mai) fi niciodată al tău. Despărțirea de el (dar el e acolo undeva, își vede de ale lui, concerte, călătorii, familie) e ca intratul în doliu. Nu știi dacă mai are inimioara, nu știi dacă-și va mai aminti cândva de tine. Nici nu poți pretinde asta.
Noi avem o relație de love & hate spusese prietena ta care-l iubește not in the scarry way. Dar ea insistă. Are timp pentru el, iar el o cunoaște deja. Cu ce o ajută? Love & hate sunt sentimentele ei. Nu știu cum scapă el din toate acestea.
Nu știu cum scap eu de durerea aceasta, altfel decât să o las să se estompeze o dată cu trecerea timpului. Până la următorul concert.

08 octombrie 2017

May I hug you? O îmbrățișare caldă, moale, fără pripă. Ce fain este ca un tip atât de timid, dar și atât de bine crescut să-și facă timp pentru tine, ca pentru oricine altcineva care o merită, și să te asculte, să primească din mâinile tale, foarte emoționat, o inimioară selfmade care era promisă pentru el, dar i-o oferi pentru surioara lui despre care a menționat în contextul cântecului tău favorit, adăugând că nu e smulsă din piept, ci e o copie a celei adevărate, spunându-i că te bucuri dacă o păstrează, dar are voie să o dea mai departe, apoi îl asiguri că noul cântec e superfain, că nu este fake enthusiasm, fiindcă îți plac cântecele lui, îți place să cânți cu el, doar ai cântat în cor cu prietena ta acum mulți ani. Îmbrățișarea aceea în care am intenționat să-l adulmec și nicio urmă de parfum, doar mirosul lui plăcut. Mulțumesc pentru căldura ta, Dotan!

27 septembrie 2017

Plimb peria prin părul uscat cu foenul cu difuzor, ușor reavăn, e tot atât de lung ca atunci când îl purtam despletit prin facultate, perioada în care înflorisem și devenisem conștientă că rățușca nu-i chiar așa urâtă. Tot așa îl uscam și atunci când era mai scurt, pentru volum, eram oarecum conștientă că forma capului meu nu permite orișice frizuri, ci mai degrabă cere volum în partea posterioară. Mi-a confirmat-o peste ani un frizeur care a spus ca am o teșitură. Scurtcircuit către perioada în care-mi cumpărasem din propria bursă pantaloni prea scumpi pentru bugetul meu, pulovere mulate...
În ziua în care te-ai înghesuit lângă mine la un film plicticos credeam că te uitasem și nu îndrăzneam nimic. Picior tresărind lângă picior, mi-ai luat mâna într-a ta și ne-am iubit mână cu mână așa cum nu cred că s-ar fi putut întâmpla altfel. Ți-am mulțumit. Apoi așteptând în întuneric mi-am dorit să cobori, să te mai văd o dată. Și te-ai arătat, ca și cum mi-ai fi auzit gândurile de-acolo de sus.
Unul dintre visurile cu care mă trezesc noaptea cu un gust amar este cel în zac undeva (ca și moartă) undeva la marginea drumului. Și aștept milă. Așa îmi spuneai tu printre altele în seara aceea: îți place ca celorlalți să li se facă puțin milă de tine. Și m-am mirat de afirmația aceea. Dar avea cumva dreptate. Nu știu dacă-mi plăcea, dar era singura mea tactică de a scăpa din clopotul de invizibilitate. Mila ca o formă cât de mică de atenție. Ceea îmi explică de ce mama arăta atât de distrusă când nu se simțea bine fizic, iar eu evitam s-o drăgălesc, fiindcă eram convinsă că se preface (dar nu se prefăcea). Eram insensibilă și rea cu propria mea mamă. Suportam la rândul meu prea puțină atenție. Așteptările mele ar fi redevenit pe măsură, așa că răceala, retragerea ta au fost tactica ta cea mai bună de a mă lăsa în pace, ca să mă întreb de fiecare dată de ce. Ce nu a fost în ordine cu mine? De ce nu a fost să fie?

26 septembrie 2017

Iarăși nu găsesc sensul în lucruri. Nu e neapărat nemulțumire. Dar nu am nicio motivație să mă bucur de ele. Semidepresie, nimic patologic, ca să ascund totul sub preș. Păcat, am atâtea de făcut și am și timp.

13 septembrie 2017

În ziua în care m-am reapucat de scris aici eram prea puțin convinsă că voi mai scrie despre proprii mei copii. Am vrut să mă detașez de ei în locul acesta unde mă retrag doar pentru mine, în care caut puntea spre trecut (fatalisme, chestii), dar ei fac parte acum din viața mea și nu-i mai dau înapoi. Ăsta nu e jurnal de parenting, am mai spus-o pe timpuri, când scriam despre maimuțel, fiindcă nu găsesc nici un sens în a consemna fiecare pârț, însă există ceva care mă intrigă și nu mă lasă în pace.
Dacă ar fi să compar pe maimuțelul nr.1 cu maimuțelul nr.2, n-aș putea decât să las să mi se confirme cât de complicat e unul și cât de docil al doilea. O să mă opresc la primul. Am citit undeva un titlu de articol care spunea ceva de genul: copiii sunt karma părinților.
Este un copil entuziast și bucuros să învețe lucruri noi. Are tot mai clar structurate preferințele lui (le-aș putea numi, mai degrabă, fixuri). Este inteligent peste medie.
Dar este enorm de negativist. Ziua în care am aflat că aștept primul copil a fost pentru mine nu neapărat o bucurie. Ca să nu o definesc altfel. Nu eram convinsă dacă este pasul corect pentru mine. M-am resemnat și l-am acceptat și apoi m-am bucurat că vine. Oricum, dacă aș fi știut deja în săptămâna 32 de sarcină ce entuziasm enorm și grăbit (de a se naște) are acest copil și cât de adânc se prăbușește el în săptămâna 41, încât sunt nevoită să-l scot afară ”cu forța”, aș fi avut timp să mă pregătesc pentru smochina care e în stare să devină. Voi da vina pe mine, pe corpul meu imperfect, pe aiureala din capul meu și pe spitalul care m-a ținut o lună cu perfuzii la pat. O frână uriașă pusă lipsei de răbdare, dar foarte necesară. Să nu speculez totuși.
Cam așa aș putea să-l descriu acum. Foarte nerăbdător, entuziast, dar la prima barieră importantă (de orice fel ar fi ea) extrem de ușurat dacă are voie să renunțe.
Numai că nu-mi permit să-l las să renunțe. O fac pentru el. Și aici corvoada mea. Pe cât de inteligent și entuziast, pe-atât de nervos și căpos. Nu caut neapărat soluții concrete. Le am în mine. Simt că m-am conectat prea puțin cu el în ultima vreme, cam de când s-a născut nr.2.
Am o rezervă în a-mi exprima iubirea în cuvinte. Am aceeași lipsă de răbdare în ceea ce-l privește, nu cred că pretind prea mult de la el, dar nu mă pot mobiliza să-mi demonstrez că ar putea funcționa și altfel, dacă mi-aș arăta mai mult afecțiunea pentru el. Afecțiunea aceea după care tânjesc eu însămi și pe care abia dacă o mai găsesc.

08 septembrie 2017

De-ale lui tata socru, partea a nu știu câta.
Vecinul X scapă de niște aparate vechi. Unul dintre obiectele de pe stradă e un videoplayer cu dvd și cică funcționează. Dvd-playerul copiilor e defect, așa că îl salvez eu de la casare. Doamne ferește, să nu care cumva să iau și telecomanda, că n-au nevoie de ea.

07 septembrie 2017

Ori de câte ori deschid jurnalele mele cu scrise pe hârtie, nu mă mai recunosc. Nu-mi mai place de mult să le citesc. Am povestit acolo totul (sau mai puțin tot) concret, faptic, inocent, cu o doză sublimă de limitare. Citesc ca să-mi caut senzațiile de atunci, deși ele sunt de fapt tot timpul prezente, le caut ca pe-o surpriză, cu speranța că ceea ce citesc va avea un alt deznodământ, unul fericit. Mulți dintre cei de-acolo sunt și acum prezenți în viața mea, departe rău. Sunt doar niște entități, niște poze pe o rețea de socializare cu care foarte rar (sau mai bine zis deloc) comunic. Unul singur există altfel. Lui mă gândeam să-i arăt ce scriam pe timpuri. Dar nu, nu pot. Calitatea exprimării, aerul de ignoranță și imaturitate, cu astea nu îmi place să defilez.
20 de ani de-atunci, iar în jurnalul de hârtie am omis cu intenție să povestesc în detalii prima zi. Fiindcă nu are decât farmec pur personal. O petrecere în familie, oameni noi, EL. Un dans sau două, o ghirlandă din hârtie înfășurată în jurul gâtului, un sărut refuzat, Albastrule, o pereche de genunchi, dealul cu 3 biserici  dintre apus, mângâierea de pe abdomen.
Concretul ocupă astăzi spațiu puțin pe hârtie. Restul este așteptare, visare, resemnare. Nu pun plasture pe răni autoprovocate. E doza aia de fatalism, de milă de sine cu care încă mai aștept mângâiere.

06 septembrie 2017

20 de ani. Ca să revin să mă scufund un pic. Pe prima pagină de jurnal am fost atunci enorm de lacunară. O mică parte stă pe un disc, restul e în mine. Nu mai am timp de poezit, fiindcă mi-am complicat viața cu alte mărunțișuri.


19 iulie 2017

Sunt enorm de dezamăgită și tristă, chiar dacă nu-mi place să mă exprim așa. A face din țânțar armăsar este pasiunea mea. Am dormit deja două nopți peste și s-a mai estompat. Se face că N și E sunt prietenele mele. Nu cele mai bune, ci doar cunoștințe mai apropiate de la grădiniță. Pe N o cunosc de mai mulți ani, pe E de mai puțin timp. N are 2 copii: F e deja la școală, T mai are un an de grădiniță. E are un copil, R, care e în aceeași grupă cu cel mic al meu, LD, și care vor schimba curând grupa și vor fi împreună cu T.
Celor două mame le-am făcut cunoștință acum câteva luni când am plecat împreună la un târg de stofe.
Alaltăieri găsesc o invitație pe garderobă între lăcașul lui R și al lui LD. Era pentru R. T are ziua de naștere în august, ceea ce se potrivește prea bine. Numărul de telefon, fără nume, este al lui N. Cu ale cuvine, N l-a invitat pe R la ziua lui T, iar pe LD nu. 😞
O fi avut motivele ei. O să zic că s-a răzbunat pe mine pentru o chestie similară de acum 2 ani când am hotărât să nu-l mai invit pe F la ziua lui LS (fratele lui LD), fiindcă LS pur și simplu nu se înțelegea deloc cu (sadicul) F.
Asta e una.
A doua este că mama e în vizită la noi, casa mea e ca în gară, iar ei nu-i place. Sunt enorm de multe lucruri de care nu pot scăpa de una singură. 😖

LE: nu am rezistat și am vorbit cu N. Pare că a fost o neînțelegere. LD ar fi primit și el o invitație care s-a pierdut.

06 iunie 2017

Sunt cu nervii vraiște. Și imatură emoțional. Nici acum nu știu să-mi sortez și diferențiez sentimentele de afecte. Iar azi am un copil de sărbătorit. Să văd cum fac.

27 mai 2017

Ce sens are sărbătorirea zilei de naștere? Mi-aș dori să nu existe. E un prilej de bucurie că ce? Că ai reușit atât de mult să înaintezi în vârstă? Și să te apropii de sfârșit? Am multe gânduri de-astea de inutilitate. Am ales discreția urărilor celor ce și-au amintit de mine în locul complezenței de calendar. Și vai, ce puține sunt!... Ce trist, că nu-și amintește mai nimeni, ce fatalism enervant! Doar ca chestie... Ca să mi se confirme.

17 mai 2017

Lucrurile mici mă omoară. Cu cât mai mici, cu atât mai rău. Dacă le păstrez, vor zace într-un recipient. Dacă le arunc, își vor pierde și așa sensul pentru care au fost create. Dar o bună parte dintre ele sunt frânturi (fărâme) - la propriu - din alte lucruri care nu pot fi aruncate, căci există speranța (iluzia tâmpită) a reparării. Evident, nu vor fi reparate.
Lucrurile mari mă omoară, fiindcă ele stau de obicei o bună bucată de timp eminamente în drum.