În ziua în care m-am reapucat de scris aici eram prea puțin convinsă că voi mai scrie despre proprii mei copii. Am vrut să mă detașez de ei în locul acesta unde mă retrag doar pentru mine, în care caut puntea spre trecut (fatalisme, chestii), dar ei fac parte acum din viața mea și nu-i mai dau înapoi. Ăsta nu e jurnal de parenting, am mai spus-o pe timpuri, când scriam despre maimuțel, fiindcă nu găsesc nici un sens în a consemna fiecare pârț, însă există ceva care mă intrigă și nu mă lasă în pace.
Dacă ar fi să compar pe maimuțelul nr.1 cu maimuțelul nr.2, n-aș putea decât să las să mi se confirme cât de complicat e unul și cât de docil al doilea. O să mă opresc la primul. Am citit undeva un titlu de articol care spunea ceva de genul: copiii sunt karma părinților.
Este un copil entuziast și bucuros să învețe lucruri noi. Are tot mai clar structurate preferințele lui (le-aș putea numi, mai degrabă, fixuri). Este inteligent peste medie.
Dar este enorm de negativist. Ziua în care am aflat că aștept primul copil a fost pentru mine nu neapărat o bucurie. Ca să nu o definesc altfel. Nu eram convinsă dacă este pasul corect pentru mine. M-am resemnat și l-am acceptat și apoi m-am bucurat că vine. Oricum, dacă aș fi știut deja în săptămâna 32 de sarcină ce entuziasm enorm și grăbit (de a se naște) are acest copil și cât de adânc se prăbușește el în săptămâna 41, încât sunt nevoită să-l scot afară ”cu forța”, aș fi avut timp să mă pregătesc pentru smochina care e în stare să devină. Voi da vina pe mine, pe corpul meu imperfect, pe aiureala din capul meu și pe spitalul care m-a ținut o lună cu perfuzii la pat. O frână uriașă pusă lipsei de răbdare, dar foarte necesară. Să nu speculez totuși.
Cam așa aș putea să-l descriu acum. Foarte nerăbdător, entuziast, dar la prima barieră importantă (de orice fel ar fi ea) extrem de ușurat dacă are voie să renunțe.
Numai că nu-mi permit să-l las să renunțe. O fac pentru el. Și aici corvoada mea. Pe cât de inteligent și entuziast, pe-atât de nervos și căpos. Nu caut neapărat soluții concrete. Le am în mine. Simt că m-am conectat prea puțin cu el în ultima vreme, cam de când s-a născut nr.2.
Am o rezervă în a-mi exprima iubirea în cuvinte. Am aceeași lipsă de răbdare în ceea ce-l privește, nu cred că pretind prea mult de la el, dar nu mă pot mobiliza să-mi demonstrez că ar putea funcționa și altfel, dacă mi-aș arăta mai mult afecțiunea pentru el. Afecțiunea aceea după care tânjesc eu însămi și pe care abia dacă o mai găsesc.

De-ale lui tata socru, partea a nu știu câta.
Vecinul X scapă de niște aparate vechi. Unul dintre obiectele de pe stradă e un videoplayer cu dvd și cică funcționează. Dvd-playerul copiilor e defect, așa că îl salvez eu de la casare. Doamne ferește, să nu care cumva să iau și telecomanda, că n-au nevoie de ea.

Ori de câte ori deschid jurnalele mele cu scrise pe hârtie, nu mă mai recunosc. Nu-mi mai place de mult să le citesc. Am povestit acolo totul (sau mai puțin tot) concret, faptic, inocent, cu o doză sublimă de limitare. Citesc ca să-mi caut senzațiile de atunci, deși ele sunt de fapt tot timpul prezente, le caut ca pe-o surpriză, cu speranța că ceea ce citesc va avea un alt deznodământ, unul fericit. Mulți dintre cei de-acolo sunt și acum prezenți în viața mea, departe rău. Sunt doar niște entități, niște poze pe o rețea de socializare cu care foarte rar (sau mai bine zis deloc) comunic. Unul singur există altfel. Lui mă gândeam să-i arăt ce scriam pe timpuri. Dar nu, nu pot. Calitatea exprimării, aerul de ignoranță și imaturitate, cu astea nu îmi place să defilez.
20 de ani de-atunci, iar în jurnalul de hârtie am omis cu intenție să povestesc în detalii prima zi. Fiindcă nu are decât farmec pur personal. O petrecere în familie, oameni noi, EL. Un dans sau două, o ghirlandă din hârtie înfășurată în jurul gâtului, un sărut refuzat, Albastrule, o pereche de genunchi, dealul cu 3 biserici  dintre apus, mângâierea de pe abdomen.
Concretul ocupă astăzi spațiu puțin pe hârtie. Restul este așteptare, visare, resemnare. Nu pun plasture pe răni autoprovocate. E doza aia de fatalism, de milă de sine cu care încă mai aștept mângâiere.

20 de ani. Ca să revin să mă scufund un pic. Pe prima pagină de jurnal am fost atunci enorm de lacunară. O mică parte stă pe un disc, restul e în mine. Nu mai am timp de poezit, fiindcă mi-am complicat viața cu alte mărunțișuri.

I don't have any best friend. What's wrong with me?

Sunt enorm de dezamăgită și tristă, chiar dacă nu-mi place să mă exprim așa. A face din țânțar armăsar este pasiunea mea. Am dormit deja două nopți peste și s-a mai estompat. Se face că N și E sunt prietenele mele. Nu cele mai bune, ci doar cunoștințe mai apropiate de la grădiniță. Pe N o cunosc de mai mulți ani, pe E de mai puțin timp. N are 2 copii: F e deja la școală, T mai are un an de grădiniță. E are un copil, R, care e în aceeași grupă cu cel mic al meu, LD, și care vor schimba curând grupa și vor fi împreună cu T.
Celor două mame le-am făcut cunoștință acum câteva luni când am plecat împreună la un târg de stofe.
Alaltăieri găsesc o invitație pe garderobă între lăcașul lui R și al lui LD. Era pentru R. T are ziua de naștere în august, ceea ce se potrivește prea bine. Numărul de telefon, fără nume, este al lui N. Cu ale cuvine, N l-a invitat pe R la ziua lui T, iar pe LD nu. 😞
O fi avut motivele ei. O să zic că s-a răzbunat pe mine pentru o chestie similară de acum 2 ani când am hotărât să nu-l mai invit pe F la ziua lui LS (fratele lui LD), fiindcă LS pur și simplu nu se înțelegea deloc cu (sadicul) F.
Asta e una.
A doua este că mama e în vizită la noi, casa mea e ca în gară, iar ei nu-i place. Sunt enorm de multe lucruri de care nu pot scăpa de una singură. 😖

LE: nu am rezistat și am vorbit cu N. Pare că a fost o neînțelegere. LD ar fi primit și el o invitație care s-a pierdut.

Sunt cu nervii vraiște. Și imatură emoțional. Nici acum nu știu să-mi sortez și diferențiez sentimentele de afecte. Iar azi am un copil de sărbătorit. Să văd cum fac.

Ce sens are sărbătorirea zilei de naștere? Mi-aș dori să nu existe. E un prilej de bucurie că ce? Că ai reușit atât de mult să înaintezi în vârstă? Și să te apropii de sfârșit? Am multe gânduri de-astea de inutilitate. Am ales discreția urărilor celor ce și-au amintit de mine în locul complezenței de calendar. Și vai, ce puține sunt!... Ce trist, că nu-și amintește mai nimeni, ce fatalism enervant! Doar ca chestie... Ca să mi se confirme.

Lucrurile mici mă omoară. Cu cât mai mici, cu atât mai rău. Dacă le păstrez, vor zace într-un recipient. Dacă le arunc, își vor pierde și așa sensul pentru care au fost create. Dar o bună parte dintre ele sunt frânturi (fărâme) - la propriu - din alte lucruri care nu pot fi aruncate, căci există speranța (iluzia tâmpită) a reparării. Evident, nu vor fi reparate.
Lucrurile mari mă omoară, fiindcă ele stau de obicei o bună bucată de timp eminamente în drum.

"Geh nicht", iar filmul se taie în momentul când o mână tranșează nervos aerul dincolo de parbriz, cedându-mi prioritatea. Aș fi preferat să aștept și să nu înghit otrava cu care am fost invitată în fermoar.
Se duce tot farmecul seducției de peste noapte.

Schwiegervater dixit: nu poți pleca în drumeție după ce-a plouat. E foarte probabil să întâlnești bălți pe drum.

Sunt "cât pot fi de proastă?", "femeie nebună", dar poze cu oameni răniți, aflați în suferință, luate de gură-cască pe stradă nu au ce căuta pe rețelele de socializare. E vorba de sfera privată a fiecăruia. Ce dacă toate televiziunile arată? Hai să mâncăm și noi rahat, că muștele nu se înșeală! Așadar report + block! Lume de găuri de fund.

Ora de gimnastică. Copiii se "îmbrâncesc" dincolo de ușile de sticlă. Mamele șed ca niște mumii pe banca din hol și discută diverse de la grădiniță. Se apropie momentul plecării, iar parcursul improvizat pentru copii trebuie demontat, iar materialele puse la loc. Intru și le-ajut pe cele două fete care nu îndrăznesc să cheme pe nimeni cu care să facă împreună ordine. Nu aș putea să fiu prietenă cu niciuna dintre mimozele de-afară. Bine că nici nu e nevoie! Vaci nesimțite și egoiste.

CK, One. Întrerup cititul unei cărți virtuale și adulmec mireasma, așa cum o făceam cu 19 ani în urmă deschizând clapa casetofonului pe care îl curățaseși cu parfum în loc de spirt. Parfumul celui ce alesese să nu fie al meu.

Ce tâmpită eram acum 10 ani!