Când visez pe cineva îi caut fotografia. Imaginea din vis este a aceluia de acum mulți ani, ultima care mi-a rămas pe retină. T avea plete, de exemplu. Așa îl visez mereu. Cel de azi e o cu totul altă persoană, așa aș vrea să cred și să mă consolez. Căutându-i fotografia sper totuși să recapăt și să păstrez senzația de peste noapte: împăcare, bucuria regăsirii, dorința ascunsă.

Serialul coreean încă mă obsedează. Ascult melodiile din soundtrack și mă adâncesc în confortul propriilor simțăminte și (veșnice, neîmplinite) așteptări. Atât de aproape de sărut și nu se întâmplă, atingere de mâini, foșnetul mătăsii, liniștea ninsorii, chestii de-astea doar pentru visat. Oprirea timpului, ochii care se privesc, dorința din sclipirile lor.
În câteva zile am devorat 24 de episoade care parcă ar fi fost scrise pentru mine. Sad end, spoilerul e în mijlocul serialului și nu vrei să-l iei în seamă, tot speri și aștepți să se îndrepte în sfârșit lucrurile.
Șed pe un colț de pat suspendat așteptând să adoarmă juniorul și privesc ca un stalker de ocazie spre fereastra vecinilor de vizavi. Jaluzeaua e doar pe jumătate trasă, lumina e aprinsă, o siluetă, a ei, se mișcă - atât cât pot să disting dincolo de perdeluța tip bistro - prin bucătărie. Uneori apare și el. Credeam că îmi place, dar păstrez distanța și e mi-e bine așa. Există artefacte care îmi susțin decizia.

Mă obsedează un serial coreean la care m-am uitat intensiv zilele astea. Emoție intensă fără niciun sărut. O poezie. Și tocmai când ți-e lumea mai dragă, de fapt tocmai când drama atinge cotele cele mai înalte, apare un eveniment sau un copil care taie filmul.