Am plănuit pentru începutul lui octombrie câteva zile în Berlin. Am fost în Berlin de două ori și de fiecare dată am pornit într-acolo cu scepticism. Și m-am întors cu entuziasm. Fiecare călătorie a fost cam în 90% în altă parte. Ex oricum avea (și încă mai are, cred) talentul să aleagă locuri inedite, mai puțin aglomerate de turiștii obișnuiți, locuri precum Wannsee sau Tegel sau Köpenick. Crezi că Berlinul nu are nimic să-ți ofere. Dar te-așteaptă surprize plăcute. Pentru Paris și Londra m-am pregătit cu bune săptămâni înainte. Mi-am luat ghiduri cu hărți, mi-am încins gadgeturile în căutări și salvări.

Acum mă las ghidată de intuiție și de un pic de program inteligent. În acest caz nu refuz intervenția acestuia de a-mi schița un program, mai ales că plec cu o temă specială. Pe urmele ”zidului”.

Și oricât m-am străduit să n-o dau în bară cu logistica (deplasarea și înnoptările), n-am scăpat. Lăsată pe mâna imprevizibilului și forțată de rezervări nestornabile (alese cu intenție de genul ”ce-o fi, o fi”), mă simt nevoită (singura soluție cu pierdere, dar și câștig) să mai rezerv o noapte în Berlin. Că tot mi se păreau mie 3 nopți prea puțin. Z îmi rânjea deja pe sub mustață, ”da, da, înțeleg, mai voiai o noapte”, în timp ce mie-mi căzuse sângele la picioare și căutam o soluție să redresez situația. Ce bine e să-ți revezi din timp planificările, așa constați că biletul de întoarcere e cu o zi mai târziu (cum naiba am reușit? mda, aplicația e de vină!) și te scutești de panică la fața locului!

Ok, trebuie acum să mă împac cu noua situație și să mă bucur.

PS: Mi-am luat bilete la Band of Horses. După 20 ani de când le-a apărut minunăția aia de album. 20 de ani de când i-am descoperit. În sfârșit!

 Există o zicală care mă fascinează: Der Berg kreißte und gebar eine Maus.

Pornind de la asta:

Nu există scremere doar pe toaletă. Ceea ce era clar. Poeți grafomani care nu-și cunosc limitele, muzicieni care din două trei climpa-climpa creează o capodoperă la pian, actori cu 100 de dioptrii și peruci, care râd la propriile glume în stand-up comedy, creatorii de trei pete de culoare pe 6 m² și o instalație stupidă. 

Ș.a.m.d. 

Totul e permis în artă (printre altele). 

N-ar exista capodopere fără scremere. A se interpreta în ambele sensuri.

Maică-mea pregătește al 5lea? 6lea? volum de poezii în 5 ani. Eu n-am scos nimic în mai bine 20. Fiindcă n-am ce să pun în el. Textele mele au cel mult valoare personală. Ale ei au valoare de antologii și enciclopedii. Medaliile de plastic și diplomele de carton editate cu AI dovedesc asta.

 Zicem așa (aleatoriu): Brad Pitt, Cameron Diaz, Kirk Douglas și celebra!!! (who the f**k is?) Vanessa Redgrave.

Despre Vanessa Redgrave chiar am auzit (și nu doar o dată) la tv că e celebră.

Cu cât e mai puțin cunoscut cineva, cu atât mai mare tendința de-a-i acompania numele cu sintagma "celebrul/celebra". 

Astăzi a fost rândul maică-mii să-l "celebreze" pe unul. Celebrul poet Xulescu de care n-am auzit niciodată în viața mea. 

La câți creatori, artiști, inventatori etc sunt pe lumea asta, standardele de celebritate au ștacheta foarte sus, indiferent dacă sunt nișate sau nu. Restul sunt pulbere, pleavă... Și ei pe-acolo. 

De ceva timp (destul) am remarcat pe social media un obicei tâmpit al conaționalilor mei de a asemăna anumite persoane cu altele. Este de fapt un obicei foarte vechi, de care îmi amintesc cel puțin din propria copilărie. De obicei aceștia sunt băgători de seamă cu memorie vizuală bună și câteva cunoștințe de cultură tip tabloid, care în rest nu au mare lucru de spus, dar e interesant pentru ei de menționat că Arsenie Boca seamănă cu Rasputin sau că tânărul Grigorescu e reîncarnarea lui Orlando Bloom (sau invers wtf) sau că portretul îmbunătățit cu AI al lui Mihai Viteazul este fața lui Amza Pelea.

Băi, opriți-vă, sunteți penibili!