Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva, dar nu direct, îți place, dar ajungi într-un final să-l cunoști concret, există vibe, încercați ceva, iar în scurt timp constați că nu merge, apar sau descoperi aspecte care strică vibe-ul, dar încerci mai departe și te consolezi, zici că e ok, ai și tu în sfârșit pe cineva, te arunci orb pentru o vreme, apoi te trezești că treaba asta nu rezervă niciun viitor comun. Ai niște principii pe care ți le-ai incălcat, dar ai vrut să experimentezi. Wtf!! Chestia asta am încercat-o deja de mai multe ori. Revăd chipuri familiare în fețele unor necunoscuți, oameni în autobuz sau actori în filme și mă cutremur (sau nu) la amintirea a ceea ce am trăit odată, a ceea ce am ales și de unde nu știu dacă am învățat ceva...

 Ui, mai trecu o juma de an sau cam așa ceva și iar nu am mai scris nimic, deși aș fi făcut-o de câteva ori. Dar... dacă nu o fac la timp, nu mai are sens. Nu mai e ”fierbinte”. Am reușit să-mi ating niște țeluri, așa cum îmi propusesem. Mi-am păstrat jobul și am trecut la angajatorul oficial. Part time pe aceiași bani. Am avut vara asta concediul exact în perioada în care am sperat. Următorul e tot cam cum am sperat. Dar toate astea cu așteptat până în ultimul moment. În fine. 

Cu Z mă simt tot mai aproape, mai familiar. Mi-e drag tot mereu, mai puțin când ne scoatem ochii. Mai mult el mie, gelozii, chestii, frici, traume de-ale lui. I le înțeleg și apreciez când recunoaște că se comportă ca un c*u*r și se străduiește să lase. Cumva ”nu mai pot fără” el. Deși sigur aș putea, dar nu e cazul.

Ceea ce se întâmplă cu D mi se pare extrem de ciudat, deși nu face decât să-și vadă de viață. E ca și cum și-ar fi revenit la ea de când am plecat. Are prieteni. Nu mulți. Toate femei. Una dintre ele e vară-mea din Roma, care ghici ghicitoarea mea, a fost și ea părăsită de al ei, deci au ceva în comun. Ce senzație ciudată să știi că doi ani la rând omul merge în concediu în Ro, cu copiii la bunici, exact în acea perioadă în care doamna este și ea în vizită acasă. Nu știu cum au luat legătura, iar de la ea nu am auzit o vorbă. Nu mă caută, nu o caut. Dar pare că îl caută pe el. Facă ce or vrea (oricum nu ar avea șanse), dar ... e ciudaaat!... Și am senzația (cel mai probabil falsă, sper) că uită de copii când e cu ele, că exagerează. Tipic D. Ce contează că mergi o dată pe an 30 de ore cu trenul (și alte 30 înapoi), ca să te poți întâlni într-o dup-amiază cu o prietenă (și cam atât, fiindcă are ea, maică-sa, grijă să nu), dar cu nevasta abia ai reușit o dată în 3 ani?

Nu, nu a fost iubire. Iar dacă a fost acolo ceva, la el, s-a pierdut pe drum. Nu aveam cum să pretind, fără să dau. Asta e.

Voiam să-mi mai notez aici (deși sunt foarte conștientă): încă am corvezile mele și am nevoie de o pereche de ouă. Ideea e că fricile mele oricât de mici se simt de la o vreme ca niște bolovani pe piept. Cam de la corona. Ca o sechelă... Maimuța e greu de stăpânit. Nu știu cum aș putea să nu-mi fac griji (oricare ar fi ele). Există momente când chiar las grija în mâinile Universului/Dumnezeu, și chiar am senzația că Dumnezeu livrează soluțiile la timp. Trebuie să mai experimentez. Să mă antrenez în acest sens. În a avea încredere în Univers.

To be continued. Nu știu când.