Ceea ce aș menționa în primul rând ar fi că nu s-ar desprinde din banal. Și ca să fiu generoasă cu mine, aș spune eventual ”obișnuit”. Banalul are o mică esență de plictisitor. Obișnuitul confirmă niște așteptări. Păstrează sfera de confort.
Aș prefera să păstrez cam tot: contextul, personajele, evenimentele, mărunțișurile. Poate chiar și numele sau doar inițialele.
Romanul acesta nu ar fi o poveste cap-coadă despre mine, decât doar dacă m-aș pune pe mine însămi în prim plan. Altfel nu mi-ar rămâne decât perspectiva unui personaj secundar, colateral sau chiar figurant în poveștile altora. Un fel de eu nu exist decât dacă povestesc despre alții. Iar pe aceștia nici măcar dacă îi cunosc. Haha.
Aș scrie despre așteptări și neîmpliniri. Am pagini de jurnal scris de mână. Nu-s foarte multe. Au doar valoare sentimentală și încerc să păstrez o compasiune cât mai ridicată pentru fetișcana aceea care le-a scris. Atât a putut. Aș ”rupe” de-acolo clișee, frânturi și aș abandona frazele imature. Acestea nu ar satisface sub nicio formă pretențiile mele scriitoricești de acum.
Z a ațipit pe canapea, ca un copil uitat pe burtă. Mai adineauri l-am iubit cu o pasiune lină, fără grabă. Căldura din zilele acestea mi l-a dezbrăcat până la un punct din care am continuat eu virtual. Îmi place să-l admir și să-l curtez. Ca o consecință a tuturor neîmplinirilor mele anterioare (printre altele), el este cel ce se bucură de toată atenția mea. Caut tot mereu să-i fiu aproape și trupește și sufletește. El este beneficiarul întregii mele afecțiuni pe care i-am descris-o cândva (și nu doar o dată) ca pe o fântână. Cu cât ofer din apa ei, cu atât are mai multă, iar uneori e plină până la ghizduri. Uneori este goală până la baza izvorului. Atunci e timpul unei mici distanțări sănătoase. Și am învățat să nu disper. Izvorul produce iarăși apa care se epuizase.
Decembrie 2000.
Locația: un oraș de provincie (capitală de județ). Acolo: un apartament, într-un bloc din centru, în apropierea unei piețe, un local oarecare unde se poate bea o bere, parcarea din spatele blocului. În apartament (unul micuț, cu două camere): (sufrageria și) dormitorul cu o dormeză clasică la perete și televizor pe o comodă la picioare.
Personaje principale: eu, T. Secundare: V și I. Figuranți: restul membrilor de familie, mai ales de-ai lui, dar și de-ai mei adunați la parastas în sufragerie.
T a existat în viața mea doar în anumite contexte care ne-au adus împreună: o nuntă și o înmormântare. Între acestea au trecut cam 3 ani, timp în care nu ne-am văzut. Dar în aceste cîteva dăți s-a întâmplat cumva totul. Ăștia 3 ani și mulți alții după aceea l-am ”însoțit ca o umbră”. Sau ca un eu dedublat într-un univers paralel.
Cum se face că mi-am reamintit astăzi tocmai de aceste scene? Poate pentru că tocmai le-am retrăit involuntar într-un mod - afectiv vorbind - asemănător alături de Z? Și pentru că pe Z îl pot iubi fără rezerve până la capăt, iar pe T nu am de ales decât să-l păstrez într-un glob de cristal pentru lumea de apoi? Poate...
Focusul amintirilor mele din ziua aceea se concentrează pe 3 scene:
1. În local T, V eu și I, martore la conversațiile lor de psihologi, cu sevă de înțelepciune în ele. Fascinante, dar noi prea imature. Lentoare și nicio grabă spre nicăieri.
2. Seara film (plictisitor) la tv. Pe dormeză întinși I, eu la mijloc, T la margine, V pe un scaun. Mă străduiesc să nu-l ating, deși e aproape imposibil, e prea aproape. Piciorul meu îl atinge - asta e - pe-al lui. Ca în Maitreyi, un joc mai vechi de-al nostru. Pare că tresare și îmi răspunde. Apoi mă ia de mână (cea de lângă a lui), o strânge și ne iubim așa, între noi, tăcuți și discreți, minute întregi. Pentru mine o veșnicie. O mână în cealaltă și plâng în mine. T este omul pe care de fapt voiam să-l uit și să merg mai departe. El a iubit momentul. Eu l-am iubit pe el. La despărțire i-am mulțumit. Poate că a înțeles.
3. În parcare, singură așteptând în/la mașină. Îmi propun un joc mental: să-l mai văd o dată pe T. Doar noi doi acolo afară. Ai mei în piață. Lumina din holul blocului se aprinde, cineva coboară treptele. Mi se împlinește dorința și îi fac cu mâna. Reușim să ne mai spunem una alta. Mai mult el mie. Aveam nevoie de atenție, iar tendința de a provoca mila (atitudini fataliste) era una din tacticile mele de a o capta. Imatură, cum spuneam. T se îndepărta din nou de mine.
Și aproape a dispărut din nou până când mi s-a îndeplinit dorința cea mai intimă. Căreia i-am dat cu piciorul.
