Plimb peria prin părul uscat cu foenul cu difuzor, ușor reavăn, e tot atât de lung ca atunci când îl purtam despletit prin facultate, perioada în care înflorisem și devenisem conștientă că rățușca nu-i chiar așa urâtă. Tot așa îl uscam și atunci când era mai scurt, pentru volum, eram oarecum conștientă că forma capului meu nu permite orișice frizuri, ci mai degrabă cere volum în partea posterioară. Mi-a confirmat-o peste ani un frizeur care a spus ca am o teșitură. Scurtcircuit către perioada în care-mi cumpărasem din propria bursă pantaloni prea scumpi pentru bugetul meu, pulovere mulate...
În ziua în care te-ai înghesuit lângă mine la un film plicticos credeam că te uitasem și nu îndrăzneam nimic. Picior tresărind lângă picior, mi-ai luat mâna într-a ta și ne-am iubit mână cu mână așa cum nu cred că s-ar fi putut întâmpla altfel. Ți-am mulțumit. Apoi așteptând în întuneric mi-am dorit să cobori, să te mai văd o dată. Și te-ai arătat, ca și cum mi-ai fi auzit gândurile de-acolo de sus.
Unul dintre visurile cu care mă trezesc noaptea cu un gust amar este cel în care zac undeva (ca și moartă) undeva la marginea drumului. Și aștept milă. Așa îmi spuneai tu printre altele în seara aceea: îți place ca celorlalți să li se facă puțin milă de tine. Și m-am mirat de afirmația aceea. Dar avea cumva dreptate. Nu știu dacă-mi plăcea, dar era singura mea tactică de a scăpa din clopotul de invizibilitate. Mila ca o formă cât de mică de atenție. Ceea ce îmi explică de ce mama arăta atât de distrusă când nu se simțea bine fizic, iar eu evitam s-o drăgălesc, fiindcă eram convinsă că se preface (dar nu se prefăcea). Eram insensibilă și rea cu propria mea mamă. Suportam la rândul meu prea puțină atenție. Așteptările mele ar fi redevenit pe măsură, așa că răceala, retragerea ta au fost tactica ta cea mai bună de a mă lăsa în pace, ca să mă întreb de fiecare dată de ce. Ce nu a fost în ordine cu mine? De ce nu a fost să fie?

Iarăși nu găsesc sensul în lucruri. Nu e neapărat nemulțumire. Dar nu am nicio motivație să mă bucur de ele. Semidepresie, nimic patologic, ca să ascund totul sub preș. Păcat, am atâtea de făcut și am și timp.

În ziua în care m-am reapucat de scris aici eram prea puțin convinsă că voi mai scrie despre proprii mei copii. Am vrut să mă detașez de ei în locul acesta unde mă retrag doar pentru mine, în care caut puntea spre trecut (fatalisme, chestii), dar ei fac parte acum din viața mea și nu-i mai dau înapoi. Ăsta nu e jurnal de parenting, am mai spus-o pe timpuri, când scriam despre maimuțel, fiindcă nu găsesc nici un sens în a consemna fiecare pârț, însă există ceva care mă intrigă și nu mă lasă în pace.
Dacă ar fi să compar pe maimuțelul nr.1 cu maimuțelul nr.2, n-aș putea decât să las să mi se confirme cât de complicat e unul și cât de docil al doilea. O să mă opresc la primul. Am citit undeva un titlu de articol care spunea ceva de genul: copiii sunt karma părinților.
Este un copil entuziast și bucuros să învețe lucruri noi. Are tot mai clar structurate preferințele lui (le-aș putea numi, mai degrabă, fixuri). Este inteligent peste medie.
Dar este enorm de negativist. Ziua în care am aflat că aștept primul copil a fost pentru mine nu neapărat o bucurie. Ca să nu o definesc altfel. Nu eram convinsă dacă este pasul corect pentru mine. M-am resemnat și l-am acceptat și apoi m-am bucurat că vine. Oricum, dacă aș fi știut deja în săptămâna 32 de sarcină ce entuziasm enorm și grăbit (de a se naște) are acest copil și cât de adânc se prăbușește el în săptămâna 41, încât sunt nevoită să-l scot afară ”cu forța”, aș fi avut timp să mă pregătesc pentru smochina care e în stare să devină. Voi da vina pe mine, pe corpul meu imperfect, pe aiureala din capul meu și pe spitalul care m-a ținut o lună cu perfuzii la pat. O frână uriașă pusă lipsei de răbdare, dar foarte necesară. Să nu speculez totuși.
Cam așa aș putea să-l descriu acum. Foarte nerăbdător, entuziast, dar la prima barieră importantă (de orice fel ar fi ea) extrem de ușurat dacă are voie să renunțe.
Numai că nu-mi permit să-l las să renunțe. O fac pentru el. Și aici corvoada mea. Pe cât de inteligent și entuziast, pe-atât de nervos și căpos. Nu caut neapărat soluții concrete. Le am în mine. Simt că m-am conectat prea puțin cu el în ultima vreme, cam de când s-a născut nr.2.
Am o rezervă în a-mi exprima iubirea în cuvinte. Am aceeași lipsă de răbdare în ceea ce-l privește, nu cred că pretind prea mult de la el, dar nu mă pot mobiliza să-mi demonstrez că ar putea funcționa și altfel, dacă mi-aș arăta mai mult afecțiunea pentru el. Afecțiunea aceea după care tânjesc eu însămi și pe care abia dacă o mai găsesc.

De-ale lui tata socru, partea a nu știu câta.
Vecinul X scapă de niște aparate vechi. Unul dintre obiectele de pe stradă e un videoplayer cu dvd și cică funcționează. Dvd-playerul copiilor e defect, așa că îl salvez eu de la casare. Doamne ferește, să nu care cumva să iau și telecomanda, că n-au nevoie de ea.

Ori de câte ori deschid jurnalele mele cu scrise pe hârtie, nu mă mai recunosc. Nu-mi mai place de mult să le citesc. Am povestit acolo totul (sau mai puțin tot) concret, faptic, inocent, cu o doză sublimă de limitare. Citesc ca să-mi caut senzațiile de atunci, deși ele sunt de fapt tot timpul prezente, le caut ca pe-o surpriză, cu speranța că ceea ce citesc va avea un alt deznodământ, unul fericit. Mulți dintre cei de-acolo sunt și acum prezenți în viața mea, departe rău. Sunt doar niște entități, niște poze pe o rețea de socializare cu care foarte rar (sau mai bine zis deloc) comunic. Unul singur există altfel. Lui mă gândeam să-i arăt ce scriam pe timpuri. Dar nu, nu pot. Calitatea exprimării, aerul de ignoranță și imaturitate, cu astea nu îmi place să defilez.
20 de ani de-atunci, iar în jurnalul de hârtie am omis cu intenție să povestesc în detalii prima zi. Fiindcă nu are decât farmec pur personal. O petrecere în familie, oameni noi, EL. Un dans sau două, o ghirlandă din hârtie înfășurată în jurul gâtului, un sărut refuzat, Albastrule, o pereche de genunchi, dealul cu 3 biserici  dintre apus, mângâierea de pe abdomen.
Concretul ocupă astăzi spațiu puțin pe hârtie. Restul este așteptare, visare, resemnare. Nu pun plasture pe răni autoprovocate. E doza aia de fatalism, de milă de sine cu care încă mai aștept mângâiere.

20 de ani. Ca să revin să mă scufund un pic. Pe prima pagină de jurnal am fost atunci enorm de lacunară. O mică parte stă pe un disc, restul e în mine. Nu mai am timp de poezit, fiindcă mi-am complicat viața cu alte mărunțișuri.