Plimb peria prin părul uscat cu foenul cu difuzor, ușor reavăn, e tot atât de lung ca atunci când îl purtam despletit prin facultate, perioada în care înflorisem și devenisem conștientă că rățușca nu-i chiar așa urâtă. Tot așa îl uscam și atunci când era mai scurt, pentru volum, eram oarecum conștientă că forma capului meu nu permite orișice frizuri, ci mai degrabă cere volum în partea posterioară. Mi-a confirmat-o peste ani un frizeur care a spus ca am o teșitură. Scurtcircuit către perioada în care-mi cumpărasem din propria bursă pantaloni prea scumpi pentru bugetul meu, pulovere mulate...
În ziua în care te-ai înghesuit lângă mine la un film plicticos credeam că te uitasem și nu îndrăzneam nimic. Picior tresărind lângă picior, mi-ai luat mâna într-a ta și ne-am iubit mână cu mână așa cum nu cred că s-ar fi putut întâmpla altfel. Ți-am mulțumit. Apoi așteptând în întuneric mi-am dorit să cobori, să te mai văd o dată. Și te-ai arătat, ca și cum mi-ai fi auzit gândurile de-acolo de sus.
Unul dintre visurile cu care mă trezesc noaptea cu un gust amar este cel în care zac undeva (ca și moartă) undeva la marginea drumului. Și aștept milă. Așa îmi spuneai tu printre altele în seara aceea: îți place ca celorlalți să li se facă puțin milă de tine. Și m-am mirat de afirmația aceea. Dar avea cumva dreptate. Nu știu dacă-mi plăcea, dar era singura mea tactică de a scăpa din clopotul de invizibilitate. Mila ca o formă cât de mică de atenție. Ceea ce îmi explică de ce mama arăta atât de distrusă când nu se simțea bine fizic, iar eu evitam s-o drăgălesc, fiindcă eram convinsă că se preface (dar nu se prefăcea). Eram insensibilă și rea cu propria mea mamă. Suportam la rândul meu prea puțină atenție. Așteptările mele ar fi redevenit pe măsură, așa că răceala, retragerea ta au fost tactica ta cea mai bună de a mă lăsa în pace, ca să mă întreb de fiecare dată de ce. Ce nu a fost în ordine cu mine? De ce nu a fost să fie?