13 septembrie 2017

În ziua în care m-am reapucat de scris aici eram prea puțin convinsă că voi mai scrie despre proprii mei copii. Am vrut să mă detașez de ei în locul acesta unde mă retrag doar pentru mine, în care caut puntea spre trecut (fatalisme, chestii), dar ei fac parte acum din viața mea și nu-i mai dau înapoi. Ăsta nu e jurnal de parenting, am mai spus-o pe timpuri, când scriam despre maimuțel, fiindcă nu găsesc nici un sens în a consemna fiecare pârț, însă există ceva care mă intrigă și nu mă lasă în pace.
Dacă ar fi să compar pe maimuțelul nr.1 cu maimuțelul nr.2, n-aș putea decât să las să mi se confirme cât de complicat e unul și cât de docil al doilea. O să mă opresc la primul. Am citit undeva un titlu de articol care spunea ceva de genul: copiii sunt karma părinților.
Este un copil entuziast și bucuros să învețe lucruri noi. Are tot mai clar structurate preferințele lui (le-aș putea numi, mai degrabă, fixuri). Este inteligent peste medie.
Dar este enorm de negativist. Ziua în care am aflat că aștept primul copil a fost pentru mine nu neapărat o bucurie. Ca să nu o definesc altfel. Nu eram convinsă dacă este pasul corect pentru mine. M-am resemnat și l-am acceptat și apoi m-am bucurat că vine. Oricum, dacă aș fi știut deja în săptămâna 32 de sarcină ce entuziasm enorm și grăbit (de a se naște) are acest copil și cât de adânc se prăbușește el în săptămâna 41, încât sunt nevoită să-l scot afară ”cu forța”, aș fi avut timp să mă pregătesc pentru smochina care e în stare să devină. Voi da vina pe mine, pe corpul meu imperfect, pe aiureala din capul meu și pe spitalul care m-a ținut o lună cu perfuzii la pat. O frână uriașă pusă lipsei de răbdare, dar foarte necesară. Să nu speculez totuși.
Cam așa aș putea să-l descriu acum. Foarte nerăbdător, entuziast, dar la prima barieră importantă (de orice fel ar fi ea) extrem de ușurat dacă are voie să renunțe.
Numai că nu-mi permit să-l las să renunțe. O fac pentru el. Și aici corvoada mea. Pe cât de inteligent și entuziast, pe-atât de nervos și căpos. Nu caut neapărat soluții concrete. Le am în mine. Simt că m-am conectat prea puțin cu el în ultima vreme, cam de când s-a născut nr.2.
Am o rezervă în a-mi exprima iubirea în cuvinte. Am aceeași lipsă de răbdare în ceea ce-l privește, nu cred că pretind prea mult de la el, dar nu mă pot mobiliza să-mi demonstrez că ar putea funcționa și altfel, dacă mi-aș arăta mai mult afecțiunea pentru el. Afecțiunea aceea după care tânjesc eu însămi și pe care abia dacă o mai găsesc.