10 aprilie 2021

 Deja cu mult timp înainte să conștientizez că am început să mă trezesc am avut câteva tangențe cu persoane interesante sau cu concepte din lumea spirituală. Sunt aspecte care m-au intrigat o perioadă, apoi le-am lăsat într-o stare de latență, le-am "pus de-o parte". Când m-am mutat într-o altă țară și am întâlnit și apartenenți ai altor religii am ajuns la concluzia că Dumnezeu este același, indiferent de cum crede și și-L reprezintă fiecare și m-am detașat de o bună parte din ritualurile și credințele atașate cultului ortodox, fără să am mustrări de conștiință. Am păstrat pentru mine credința în sine, muzica, o parte din rugăciune, existența însăși a lui Dumnezeu și a tuturor entităților legate mai mult sau mai puțin de acesta. Mi-am deschis puțin orizonturile pe marginea tangențelor de care am menționat, am citit diverse cărți și nu am exclus nici posibilitatea existenței altor perspective care să completeze ca niște piese de puzzle ceea ce lipsește din imaginea de ansamblu a ceea ce sunt eu aici. De puțin timp sunt într-un deplin proces de regăsire de sine. Sunt momentan în haos. Dar am încredere, conform conceptului că din haos se naște mereu ceva nou, că și eu însămi mă aflu în deplinătatea propriei renașteri.

Acum câțiva ani, pe vremea când participam la câteva întâlniri de socializare pentru mămici și bebeluși, am realizat că mă aflu acolo unde nu am ce căuta. Ședeam lângă ele și le ascultam vorbind despre chestii lumești, despre gătitul cu nu știu ce aparat minune, despre cadouri pentru zilele de naștere ale copiilor, despre concedii și altele și mi se părea că vin dintr-o altă lume, că nu mă pot intregra acolo, că nu se leagă nimic de mine.

Fiindcă lucrez într-un magazin, fiindcă sunt o mamă care și-a dus copiii la grădiniță și la alte întâlniri, am multe cunoștințe. Prea puține dintre ele s-au concretizat în adevărate prietenii. Suntem, trebuie să recunosc, aproape singuratici și în contextul actual al distanțării pare că nu ne afectează prea tare. Nu ne lipsește ceea ce oricum nu avem.

Chiar dacă e greu de acceptat și de digerat, am înțeles că existența viruselului și obligația de a sta acasă au un scop înalt, îngăduit de Dumnezeu.

Totuși nu mai pot să mă abțin și să nu fac mimimi în public, când constat câtă ură și dezbinare colcăie în mijlocul turmei, cât de contradictorii și de (scuze pentru ăia sensibilii) gândite cu curul (sau cum zice o persoană pe care o iubesc: cu chakra coroană înfiptă în chakra rădăcină) sunt deciziile care se iau la nivel înalt pentru turma care se supune, cât de discriminatorie mi se pare instaurarea obligativității efectuării autotestului în școli, de care depinde prezența copiilor la ore, fiindcă nu cred în aceste teste, ele nefiind nici relevante și deci nici utile. De săptămâni întregi copiii mei (cu mici excepții) de-abia au schimbat tapetul, iar eu am pretenții să dea randament la homeschooling? Cel puțin unul dintre ei va rămâne în continuare acasă, fiindcă va refuza să-și înfigă un bețișor în nas. Recunosc că frica mea, una adânc programată, e ce s-ar întâmpla în continuare: repetă clasa? Până la urmă asta e. Nu are contacte sociale? Nu avea nici așa. E un singuratic ca noi. Nu sunt eu în stare să-l învăț lucruri? Nu știu încă. Dar ce simt este că suntem la limita unei căderi emoționale pe toate planurile, că mă pasc depresiile și că singura speranță rămâne credința, întoarcerea la sine, speranța în puterea lui Dumnezeu care intre intervine pe căi nebănuite atunci când renunț și mă las în voia lui...