Posibil că am mai scris asta pe undeva sau chiar aici și posibil să mă repet. Orice film sau carte care abuzează de îndoliați care vorbesc cu fantomele dispăruților lor înainte să plece de tot, de asemenea orice film sau carte cu drogați, alcoolici și bolnavi (psihic) incurabili care se chinuie pe ei, pe aparținătorii lor și pe mine cu elucubrațiile lor m-au pierdut din start. La astea mă plictisesc îngrozitor și/sau mi se epuizează și restul de energie pozitivă pe care încă îl mai aveam.

 Să vrei tot mai mult, să vrei tot. Iar celălalt să-și arate limitele, iar tu să nu te descurci cu ele. Primești porții cu lingurița, iar asta te ține în priză. Altfel te-ai plictisi. Așa îți spui că iar ai exagerat, chiar dacă nu îți place că el se pregătește să adoarmă înaintea ta, așa cum tu o faci deseori. E o sechelă de la fostul, de pe vremea când încă n-aveam job și stăteam acasă și nu eram seara obosită. Și mă simțeam aiurea, inutilă. Asta o fi?

Început de roman

 E târziu, sâmbătă spre duminică, în noaptea în care încă nu s-au dat ceasurile înapoi, în casă e frig și tocmai m-am încălzit sub duș, transformând baia în hamam de la atâta abur. Aș putea să mă întind și să dorm, nu înainte de a-i mai înjura încă o dată pe asocialii de dedesubt, ceea ce e un titlu exagerat, desigur, dar sunt beneficiarii unui ajutor social insuficient care nu le plătește chiria și care sunt datornici cam de când s-au mutat în apartament, sau poate pe proprietar, că s-a înșelat la alegerea noilor chiriași, lăcomindu-se la ajutorul lor social pe post de bani de chirie. Care au fost refuzați. 

Citesc o traducere în germană după un roman de Evie Woods, nu știam cum scrie, dar e ok, în română mi s-ar părea eventual plictisitoare. În varianta audio nu mă pot concentra la ea, așa că am cumpărat cartea pe hârtie și am reînceput-o. Îmi place și cred fără să știu vreun detaliu despre autoare, că aceasta a luat lecții de creative writing. Și mă provoacă.

Nu am la scris decât propria experiență și nu știu cât de departe aș merge cu divagatul, cât la sută din povestea mea este narație și cât filozofeală. Gândurile acestea nu-mi dau pace și mă opresc din citit la scurt timp după ce abia începusem. M-am gândit deseori cum aș putea să-mi încep romanul. Aleatoriu cu un capitol la nimereală. Ca într-un puzzle: alegi colțurile, apoi marginile, apoi sortezi pe culori și observi că lucrezi deja la un detaliu: copaci dintr-un peisaj, o pălărie, o casă, un animal, o carte, o vază cu flori.

În puzzle-ul tău găsești piese rapid, pe-acelea foarte speciale, apoi bâjbâi la cer, mai mereu de-aceeași culoare. Asta ar fi umplutura numită filosofie (de viață) peste care dau în anumite cărți și care îmi este atât de familiară încât mi se pare deja redundant să mă lovesc de ea în cărțile noi. Departe de mine aroganța. Nu mi-o permit, fiindcă, recunosc, am citit prea puțin, dar totuși suficient cât să constat unde începe să miroase a maculatură. Până la urmă ce anume face interesant la o carte? Nu doar factele și detaliile narațiunii. Care nu sunt scremute, ci de o naturalețe implicită. Scriitura originală, fraze nu prea lungi, fără logoree grafomanică, fără (prea mulți) termeni complicați, arhaici, intraductibili.  

Și aș începe totuși povestea. Mă gândesc la C, o tânără care tocmai și-a luat licența în kinetoterapie, a demisionat dintr-un job într-un beauty center și a plecat în vacanță la mare unde a sperat să înceapă o relație cu M, dar a realizat că ceva nu funcționează, apoi, către sfârșit l-a cunoscut pe B, un tip care, dacă n-ar fi locuit la capătul pământului, ar face-o, poate, și astăzi fericită. Ha ha. O să încerc (dar nu aici) să redau povestea scrisă altfel. Cu detalii care nu există în jurnal, fiindcă nici acolo nu am scris tot și cu toată sinceritatea. Am uitat eu foarte multe, dar ceea ce trebuia să uit încă îmi amintesc.

Dacă ar fi să mă rezum la detaliile din jurnalele de atunci, ar ieși un fel de soap care nu spune nimănui nimic. Ar fi o istorisire ca multe altele...

Aș încerca apoi să îmi îmbrac povestea cu adăugiri fanteziste. Deja simt că mă apropii de kitsch, dacă nu am grijă... 

Aș avea chef de scris, dar așternutul mă îmbie la somn.

Poate mâine sau altădată.

Sau niciodată.

 Am o problemă de genul care e stânga, care e dreapta. Le încurc mai mereu una cu cealaltă. Probabil e un mic defect acolo în creier care îmi sabotează aproape de fiecare dată intenția de a identifica spontan și corect unul dintre cele două sensuri. De aceea am nevoie de un control vizual (mâna dreaptă sau stângă, după caz).

(Am scris cele de mai sus pe post de comentariu undeva pe fb.)

Două chestii

Aș fi vrut să mă exprim altfel. În felul acela în care mă cunosc. Dar au trecut 2 zile și nu mai e la fel, ba chiar am (cam mereu) tendința să devin critică. Concertele Band of Horses sunt pentru fani must see. Sunt o experiență faină. Au extrem de multe instrumente și piese pline de complexitate, ceea ce-i face atât de speciali. Și vocea lui Ben. Dar cumva nu live în concerte. Poate e vârsta sau altceva, dar uneori pare că nu îi este chiar ușor. Are multe piese cu acute, ceea ce e stilul lor și potrivite pentru Ben. Altul nu ar mai avea vibe-ul lui. Am stat aproape în față de tot și am putut să-i urmăresc pe scenă. Începutul puțin împiedicat, dar îi iertăm. Toate piesele acelea, primul lor album - cap-coadă te ia cu ele. O senzație!! Aproape ignori că aproape de boxe e prea tare, că acustica sălii lasă de dorit, iar din spate (unde am stat în partea a 2a din lipsă de aer), fiind prea mici și prea departe, nu mai vezi aproape nimic. Și nici nu mai auzi la fel.

Un mare deget în jos pentru toți "plimbăcioșii" spre/dinspre bar (cu pahare în mână) sau ieșire care mi-au trecut nenumărați prin față. La scurt timp n-a mai fost nicio distracție. Îmi venea să le pleznesc coatele de jos în sus ca să li se verse băuturile, dar am fost cuminți și ne-am schimbat în sfârșit poziția.

Chestia numărul 2.

Ce mă enervează pe mine genul ăla de oameni care se bagă în seamă și propun (de exemplu) o întâlnire la ei la grătar în weekend, o aruncă aşa în aer, fără invitație concretă și așa și rămâne până răsuflă, fiindcă nu mai auzi nimic de la ei, decât (prin toți pereții) cățeaua lătrând la fiecare zgomot din scară, fiindcă e lăsată singură acasă!

Nu am nevoie de astfel de gratuități de la nimeni, doar ca să-și arate un oarecare interes, deja o simt de la o poștă. Mai bine ar lăsa-o moartă.