L-am visat viu. Nu cred că l-am menționat niciodată în scriiturile mele. Dar am aiurit despre mine în același context cu el de câteva ori. Totul criptat, ascuns de curiozitatea lui D, care bănuia unde sunt și ce fac. Dar care cred că era deja conștient că între noi întotdeauna va lipsi ceva. Acel ceva pe care l-am găsit la el. Un weekend intens cu un preludiu virtual îndelungat și nerăbdător. Cu nostalgie și mai îndelungată după aceea.

Au trecut 17 ani de atunci și încă port în mine o părticică mică din el. 

Îl mângâiam suav pe chipul cu trăsături ca ale lui, așa cum îmi imaginez că arată sufletul cuiva, dezbărat de semnele, asperitățile și "nepotrivirile" trupești. Îl sărutam cast pe buze și îl iubeam ca atunci (în nopțile acelea) pe omulețul pe care abia îl cunoșteam și pentru care nici eu nu aveam să fiu.

Aș fi vrut să scriu mai mult. El știa să scrie mult mai bine. S-a stins în urmă cu ceva timp. Îl păstrez, acolo, undeva într-una dintre celulele mele împreună cu o luminiță și mă gândesc uneori la el.