Am senzația că proștii s-au tot înmulțit. Se explică atât prin creșterea exponențială a locuitorilor planetei, dar și a posesorilor de gadget-uri cu acces la internet și la tiktok, care nu fac altceva decât să-i ”educe” în acest sens și - mai ales - să-i demaște.

Filosofam zilele astea singură, cu Z, cu colegi în timpii morți de pe la muncă, despre categoria ”proști și răi”, ce sunt ei, cum funcționează, cum să te comporți cu ei, și încă sunt în căutare de răspunsuri concrete. Ceva, ceva se prefigurează, dar nu mă satisface. De ce sunt unii proști? Ar avea relevanță, doar dacă ești nevoit cumva să-i ajuți să se salveze. Dar unii nu sunt nici măcar conștienți, nici de prostie, nici de răutate. Alții sunt convinși că ei ar fi pâinea lui Dumnezeu. Există proști doar în anumite contexte, și nu de fiecare dată. Dacă sunt onești, sunt responsabili. Dualitatea (multivalențele) din noi ne pot arunca în tot felul de situații în care putem fi una, dar putem fi și cealaltă. Nu prea mă împac cu dualitatea, spuneam unei colege. Drumurile de mijloc sunt un joc permanent de păstrare a echilibrului. Ceea ce mă obosește enorm. Să aleg una din fațetele dualității, și implicit pe cea pozitivă, mă face să judec in extremis, să damnez negativitatea și să mă comport ca atare.

De la o vreme mi se pare că ”timpul” aici e tot mai scurt și mai prețios ca să mi-l pierd cu proști și răi căutându-le de circumstanțe atenuante și iertându-i pentru ceea ce sunt. Fiindcă cei mai mulți dintre ei așa sunt construiți și doar așa funcționează. Probabil nici nu au suficienți neuroni să se adapteze. Să învețe ceva nou. Poate că mi-i atrag tot gândindu-mă că parcă-s tot mai mulți. Nu, nu încerc să îi ”stârpesc”, Doamne feri, iepuroaica e mereu gravidă. Dar nici nu îi ling în cur. Ăștia pentru mine ”nu există”. Nu e aroganță. E instinct de supraviețuire. Uneori mă întreb dacă nu ar trebui să devin rea cu ei. Să-i persecut. Uneori îmi vine să strig la ei. Acum câteva săptămâni am răbufnit în fața unei șefe. Aia proastă și rea. M-am epuizat, m-am consumat toată noaptea aceea de după, dar nu regret că mi-am arătat limitele. Z are dreptate, nu e nevoie să fii bun cu toți. E mai bine să fii nicicum. Dispari în neutralitate, iar dacă încă mai strălucești, o faci în alte medii, unde știi că lumina ta are valoare și ți se înmulțește, nu se epuizează.