Azi am spart intenționat două farfurii. Am dat la propriu cu ele de pământ. De câte ori nu am vizionat acest clișeu pe care nu îndrăzneam să-l fructific. Mă simt mai bine, dar nu sunt sigură că am rezolvat ceva. Trăiesc într-un mediu aglomerat și dezordonat. Mă simt sufocată. Cel mai probabil e vina mea și lipsa de răbdare, dar pretind ceva și nu se întâmplă nimic, fiindcă nu sunt șmecheră. Din punctul ăsta de vedere cred că semăn cu bunică-mea care e dementă.
Concediul meu a fost o invitație la stres programat. O singură persoană pare că a empatizat cu mine în momentul în care mi-a spus că mi-am irosit concediul fără să mă odihnesc.
Țin în mine de multă vreme un îndemn dureros, fiindcă e adevărat și prețios. M-am abținut multă vreme să-i fac loc, de teamă că ar putea să trădeze ceva. ¡ᴉțǝɹʌ ᴉî nu ăɔɐp 'ᴉᴉdoɔ ăʇɐpoᴉɔᴉu ᴉțǝɔɐɟ nu 'ᴉunq ᴉuǝɯɐo

Evenimente, vești, stări de fapt, unele extrem de negative. Toate din aceeași sursă. Țara de tot rahatul din care am plecat acum 15 ani, schimbările climatice duse la extreme, păduri rase de pe fața pământului, moartea albinelor, tonele de gunoaie, bacteriile ucigașe din spitale, seceta, crimeledelacaracal cu "consimțământul" autorităților care nu intervin etc. Peste asta adaug frustrarea după un furt din magazin neprins la timp și agitația cauzată de doi copii în apartament. Nu e de mirare cu ce zâzanie încă mă suport astăzi până când se va face în sfârșit liniște.

Am fost la o nuntă africană la care nu prea aveam chef să merg. Deja trece timpul și mi se estompează impresiile. Dar nu uit parfumul intens de mosc / santal cu care cel mai probabil s-a dat toată familia, despre care am crezut inițial că e tămâie folosită la un ritual acasă, fiindcă și-au luat incredibil de mult timp să ajungă și la biserică, și la local, muzica și dansul, peștele prăjit, pipotele și alte câteva produse necunoscute nouă din meniul african, maimuța clasei poposită weekendul ăsta la noi și uitată pe sub scaune în local, eu plecând încă o dată la 3 noaptea spre localul de unde ne întorseserăm, ca să recuperez maimuța, și făcând taxi pentru 3 nuntași ciocolatii care voiau spre gară și care doreau să ajungă în același oraș cu mine. Atât.

Ești pe FB, simpluț, fără pretenții, ai o grămadă de prieteni și de neamuri cu care împarți buchete de flori, mâțe kitschoase și cafele dimineața, poze cu plozii și cu tine în concediu pe litoral sau cu ceata lu papuc la paris și cam atât. Vă pupați și vă iubiți în văzul tuturor, vă urați lamulțiani-uri și distracție (sic!) maximă (urăsc exprimarea asta), iar la un moment dat... apare plictiseala, dar nu-i nimic, FB te salvează la timp ca prin farmec din lâncezeală și îți pune pe tavă un filmuleț cu pozele tale mai vechi pe care tu îl iei moaca și îl distribui, sursă de likeuri noi, și saltă pipota în tine de mândrie, de parcă ar fi fost creat de mânuța ta, fiindcă doar atâta poți.

Waw, ești la volan, îți duci plodul la grădiniță și îi faci cu mâna lui X, soțul lui Y și constați, dar vai, ce-a slăbit, ce bine arată, ba chiar nu e deloc urât (în comparație cu ea). Ce gânduri răutăcioase, au trei copii, două treimi urâți ca ea, restul frumoși ca el, dar ”I have a crush on you, babe” și nu ești al meu, ce bine, scap de suferințe inutile așa că mai bine mă gândesc la mâna lui Charlot, înmănușată în alb, strângând bastonul, mâna aceea stângă cu care o strânseseși pe a mea, așa pe șest, uitându-ne la film, fără să ne vadă nimeni, ca un semn că încă mai exist pe-acolo pe undeva. Și nu am îndrăznit să-ți amintesc de toate acestea, nu în spațiul public unde citește unul sau altul. Ce bine că mă pot gândi nevinovat la toate prostiile, fără să fiu nevoită să le expun și că nu există cititori de gânduri pe toate drumurile, ca să mă dea în vileag. Ce scandal monstru ar ieși, dacă într-o dimineață aș uita masca autocenzurii acasă, așa cum uneori uit să mă ung cu cremă, și aș începe să expun fără nicio urmă de ipocrizie ceea ce gândesc și ceea ce cred. Aș putea începe chiar aici.

Însă mai bine nu.

Mici aventuri cu un pachet. Voiam de fapt să scriu despre el pe pagina de creații (pe fb), dar nu interesează pe nimeni. Nici aici nu interesează pe nimeni. Dar ce e drept mi-era puțin dor de așa ceva. Mi-am comandat acum vreo două săptămâni dintr-un shop online un material și niște fermoare cu zipperele de rigoare. Fiindcă D primește multe pachete, iar unul dintre poștași suna într-o veselie la niște vecini (chiar dacă i-am zis să nu mai sune, deoarece nu știu dacă le convine, deși ei sunt foarte drăguți și acceptă), iar DHL a făcut de mult o faptă bună și a înființat o stație de primit pachete la gară (la 3 minute de noi), m-am hotărât să-mi fac cont de client și să primesc și eu pachete prin intermediul stației. Acum pe unde îmi fac cont ca să-mi comand ceva, am început să dau adresa de la stația de pachete. La ultima ispravă de genul, am omis (intenționat) să precizez și numărul poștal cu care figurez în evidențe și care este un fel de alfa și omega în textul adresei. Mă rog, și aștept eu așa într-o veselie un pachet care nu mai venea. Mă uit în lista de comenzi a shop-ului cu telefonul, nu văd nici un număr al trimiterii. Scriu un email în care anunț întârzierea. Apoi verific cu computerul. Găsesc numărul și constat că pachetul meu s-a ”oprit” în fața stației de pachete, iar poștașului i-a lipsit numărul meu. Ghinion, cale întoarsă. Mai scriu un email. Mi se răspunde ceva mai târziu că trebuie să platesc cheltuiala de retrimitere, ok, mea culpa, și trebuie să modific adresa în datele de contact. După un alt email, adresa mea încă nu era în ordine, căci noi avem două stații de pachete la gară, iar eu foarte grijulie le-am precizat la adresă ca alternativă pe amândouă. Una era de-ajuns. În fine: azi primesc pachetul. Înăuntru lucrurile mele, iar dedesubt încă 3 bucăți de stofă pe care nu le comandasem. Aoleu, ce fac cu astea? Nu le păstrez, bad karma, scriu un email cu poză, apoi descopăr și factura altei cliente capsată la factura mea. În plus 8 zippere de culoarea cuprului care nu (prea) se potrivesc la fermoarul cu care le comandasem. Unii confundă cuprul cu rosegold. Poate mă înșel. Scriu încă un email și cred că tocmai devin un fierăstrău de nervi. Momentan sunt în stadiul acesta și nu știu când se termină. :D

Acum mulți ani am luat parte la un seminar introductiv de MLM, din care nu am rămas cu mai nimic în afară de o singură chestie general valabilă, aș putea spune: dacă ai un vis și vrei să se concretizeze, pune-l pe hârtie. Ca o sarcină pe care ți-o asumi în demersurile tale de a-l duce la îndeplinire.
Până acum nu am știut niciodată ce vreau, și nici acum nu știu exact. Dar mă îndeletnicesc creativ și aș vrea să și câștig ceva din creațiile mele. Pentru acestea îmi doresc spațiul meu: o mică hală-atelier. Cu minibar, canapea și muzică pe care să o simt în toți porii. Ceva cât se poate de material. Dar asta e ceea ce vreau momentan. Să văd cum fac. :)

Dacă dincolo se află raiul, atunci te voi întâlni acolo. Dar și aici încă mai e timp.

Generația mea schimbă prefixul. Mai am și eu puțin. Dup-aia știu că am cam luat-o iar la vale. Se vor mai intâmpla multe. Nu aș fi vrut să cred că sunt predispusă la alergii, că e posibil să dezvolt și eu oze la coloană, la genunchi, că e posibil să devin dementă la bătrânețe. Aș prefera să reușesc să trec pe lumea ailaltă înainte de... Acum mai mult de 20 de ani eram superentuziasmată când cunoșteam pe cineva cu un nume care putea fi prescurtat ceva de genul Gabi, Toni etc. Mi se părea cool. Și mi se pare și acum. Și mai senzațional e când cineva cu care de-abia am tangențe îmi spune Cris. E aproape un alint, e aproape intim.
De când am fost la concertul Beirut îi redescopăr muzica. ”Varieties of Exile” pe repeat, parcă ar fi pentru mine.
Nu am chef de nimic, iar dacă aș avea, mi-e lene să încep. LD își udă patul în fiecare noapte.

Frate, frate, dar...
Există o categorie de persoane care, ca toți profesioniștii, creează lucruri de calitate, executate profesionist apoi le vând în shop-ul căruia sunt dedicate trup și suflet și din care își câștigă pâinea.
Există o a doua categorie de persoane care se îndeletnicesc creativ în timpul liber sau când stau cu copiii acasă și pun la vânzare lucrurile pe care le-au creat, indiferent de starea lor calitativă. Exemplu concret: unora dintre acestea li se zice Nähmuddi (o adaptare regionalism de la Nähmutti), în traducere ”mami cusătoreasă”. Nähmuddi devine așa pe vremea când e gravidă și realizează ea că e în trend să coși lucrușoare pentru prunc, așa că se duce ea la supermarket, își ia o mașină de cusut de-aia de 100 de euri și se apucă de treabă. După primul pantalon bufant și o căciulă își dă seama că ar putea ea să câștige niște bănuți cu ceea ce coase, așa că își deschide shop pe etsy și se apucă de treabă. Cine are ghinionul să cumpere de la ea, (fiindcă, deh, produsele oferite de ea sunt la juma de preț față de altele similare de la concurență) constată ce cusătură urâtă are pantalonul, că nu e finisat cum trebuie, că e aiurea croit ș.a.m.d și s-a fript. Face reclamație și primește ca răspuns: păi e handmade, e unicat, își poate permite mici defecte. Iar aici sar în sus profesionistele când constată că Nähmuddi nici măcar nu are firmă, nu plătește impozite, iar prețurile ei infime coboară ștacheta prețurilor de pe piața creativă, prețuri care reflectă o sumedenie de costuri și o remunerație rezonabilă a timpului petrecut la lucru.
Tabăra profesionistelor mă scoate din sărite, fiindcă eu de fapt chiar sunt o Nähmuddi, dar una care coase pentru sine, care de-abia vinde ceva, și doar pentru ocazii speciale, care a calculat 35 de ore de muncă pentru: 2 fețe de pernă, un coșuleț textil, o mapă de scutece, 5 bavete triunghiulare, un pantalon, un shirt, un body, o fustiță, încă o fustiță cu bretele și două bentițe și pentru care a pretins prea puțin, de frică să nu rămână cu buza umflată, fiindcă așa e lumea, și asta se știe, ceea ce handmade este unic, dar costă (pentru unii prea) mult și nu și-l permite oricine.
Mi-am jurat că nu mai preiau comenzi și mi-am călcat mai repede decât așteptat jurământul pentru o cunoștință căreia i-am spus de la bun început cam cât ar costa-o un coșuleț și o mapă de scutece. M-a rugat să-i cos pentru un bebe băiețel, iar azi i-am arătat produsele prin messaging. Prima reacție: oau. Apoi mă întreabă (ciocane în cap!) cam cât ar costa-o, iar dacă stofele respective merg și pentru băieței. Erau singurele stofe pentru bebeluși pe care le aveam în rezervele mele și (gusturile nu se discută!) sunt mai mult ca sigur pentru băieței. Nu știu, tu ce crezi?, i-aș fi zis...

Văzut documentarul. Știu, pentru unii e un sac de orez răsturnat în China. Pentru mine este un idol din adolescență. Deci I care. Nu știu dacă e bine făcut, dar e suficient ca să devină convingător: e o poveste, sunt lacrimi, tremurături de mâini, înghițit în sec. Poze, filmulețe. Se leagă. Fiecare dintre cei care judecă speculează pe baza unor informații incomplete sau inventate, se lasă pradă intuiției, nu avea cum să fie așa. Dar excentricismul bate la ochi. Anumite facte scoase din context. Sau, dimpotrivă, puse intenționat acolo. Inclusiv ”de ce abia acum?”. Indiferent care este adevărul, separ omul în viața lui privată de omul artist și mă mulțumesc cu artistul. Dar sunt intrigată, Unii simt în sfârșit nevoia să vorbească. Iar alții scurmă în rahatul cel nou. Deocamdată las în coadă de pește.

Pe toate drumurile, pe toate gardurile: carpe diem, trăiește momentul, profită de ocazie, timpul trece etc. Nu departe de adevăr. De anumite momente trebuie profitat. Știul unul pe care îl regret până mor. Am mai scris. Restul... Dar de ce să mă agit, să mă obosesc să-mi umplu o zi cu ceva de care probabil nu am chef, doar ca să nu fi trecut degeaba? De ce să nu profit să dorm, de exemplu, când am ocazia, fiindcă am nevoie de somn? De ce e musai să-mi pară rău de timpul care a trecut și pe care nu l-am fructificat? Ce caută toți aceia care caută paiul în ochi și îmi provoacă remușcări inutile, ce caută ei în viața mea?

De ce sunt în parapon cu iepurașul de Paști? Nu mi-a făcut nimic, zău. E nevinovat. Doar asocierea acestei sărbători cu acest simbol mă enervează. Iepurașul de Paști aduce și el ceva. Ca Moș Crăciun. Și acum îmi stă undeva pe creier secvența aia de la tv în care un adult întreba niște copii ”și ce ai vrea să-ți aducă iepurașul de Paști?” iar copiii răspundeau râzgâiați, fâstâciți etc diverse. La noi nu venea niciodată iepurașul. Nici măcar cu haine noi, ca la alde vară-mea care se primeneau și cu acest scop, și fiindcă se făceau mari și nu mai încăpeau în cele vechi. Nu exista. Erau suficiente ouăle, drobul și cozonacii. Nici măcar găinile nu aveau vreo semnificație (din care cauză pe ele le ador, fiindcă ele sunt autoarele ouălelor și fiindcă îmi sunt simpatice). Nici căutatul de ouă nu exista. e doar o distracție ieftină, o încercare eșuată de a alunga plictiseala din spatele sărbătorii, ce naiba să faci atâtea zile în afară să mănânci și să te vezi cu familia? Cunosc și pe-aici unii care la a treia zi liberă intră în sevraj de cumpărături, fiindcă toate magazinele sunt închise. Mă rog, mă oprisem la iepurașul de Paști. Trebuie să mă împac puțin cu el anul ăsta și să cos 3 rucsaci cu urechi și coadă de iepure. Fie, nu-s pentru mine. Și tot nu înțeleg ce atâta nebunie cu iepurașul...

Revii cu regularitate în visurile mele. Uneori ești afectuos și dornic și mă bucur, alteori distant, neinteresat, mă ignori, iar eu cad în pasele mele fataliste, cerșetoare de atenție. Apoi vii și ești iarăși afectuos. Ieri te-am întrebat dacă îți amintești noaptea aceea de iunie în care ai rămas la mine, iar eu m-am plâns de altcineva și nu am realizat că aproape mi se împlinise ceea ce-mi dorisem cu atâta ardoare. Te-am întrebat dacă vrei să repetăm acea noapte și s-o lăsăm să se termine altfel, fiindcă eu de fapt nu te-am uitat niciodată și nu am încetat niciodată să... și ai acceptat.

...toate acestea în contextul unei nopți prost dormite lângă un copil bolnav