Soacră-mea e o persoană foarte atentă și dă pe din-afară de ultracorectitudine. Ceea ce o face incomodă cu tot cu firea ei veselă și zurlie este doza la fel de mare de seriozitate cu care spune verde în față lucruri pe care ea le crede corecte și musai ideal să le spună. Așa că nu se gândește de două ori. Asta ar fi problema mea cu ea, dacă aș ignora faptul că mi-e soacră.
În dulapul nostru din bucătărie se află un set de 6 castronele plate din cristal, de-alea care erau la modă în anii 80, cu castronul de desert aferent. Din fericire au scăpat cu succes de evenimentul spargerii așa că ne folosim încă de ele când servim o înghețată.
Când socrii mei dau telefon, de obicei sună el și ne întreabă ce mai facem. Dacă e vocea ei în receptor, cu siguranță are ceva important să ne transmită. Așa că a sunat într-o bună zi (când eram singură acasă), special ca să mă anunțe că a găsit 11 castronele identice într-un talcioc și le-a cumpărat instant pe toate (n-au costat decât 1 Euro) ca să avem rezerve pentru când s-or sparge alelalte (nu s-a gândit că probabil vreau să-mi iau altceva). La ceva timp după ce le-am primit, m-a întrebat dacă le-am spălat. I-am zis că nu, erau curate. ”Trebuie să le speli înainte.” ”Le-am pus separat de celelalte, în două teancuri separate, nu le încurc, o să le spăl cu puțin înainte să le folosesc”. ”Trebuie totuși să le speli înainte să le pui în dulap”. ”Nu am să le spăl înainte să le pun în dulap, e degeaba, se vor prăfui între timp”.
Nu va mânca nimeni din ele (decât cel mult din alea 6), că nu are cine. Încă ceva care-mi va umple (o vreme!) dulapurile degeaba.