E târziu, sâmbătă spre duminică, în noaptea în care încă nu s-au dat ceasurile înapoi, în casă e frig și tocmai m-am încălzit sub duș, transformând baia în hamam de la atâta abur. Aș putea să mă întind și să dorm, nu înainte de a-i mai înjura încă o dată pe asocialii de dedesubt, ceea ce e un titlu exagerat, desigur, dar sunt beneficiarii unui ajutor social insuficient care nu le plătește chiria și care sunt datornici cam de când s-au mutat în apartament, sau poate pe proprietar, că s-a înșelat la alegerea noilor chiriași, lăcomindu-se la ajutorul lor social pe post de bani de chirie. Care au fost refuzați.
Citesc o traducere în germană după un roman de Evie Woods, nu știam cum scrie, dar e ok, în română mi s-ar părea eventual plictisitoare. În varianta audio nu mă pot concentra la ea, așa că am cumpărat cartea pe hârtie și am reînceput-o. Îmi place și cred fără să știu vreun detaliu despre autoare, că aceasta a luat lecții de creative writing. Și mă provoacă.
Nu am la scris decât propria experiență și nu știu cât de departe aș merge cu divagatul, cât la sută din povestea mea este narație și cât filozofeală. Gândurile acestea nu-mi dau pace și mă opresc din citit la scurt timp după ce abia începusem. M-am gândit deseori cum aș putea să-mi încep romanul. Aleatoriu cu un capitol la nimereală. Ca într-un puzzle: alegi colțurile, apoi marginile, apoi sortezi pe culori și observi că lucrezi deja la un detaliu: copaci dintr-un peisaj, o pălărie, o casă, un animal, o carte, o vază cu flori.
În puzzle-ul tău găsești piese rapid, pe-acelea foarte speciale, apoi bâjbâi la cer, mai mereu de-aceeași culoare. Asta ar fi umplutura numită filosofie (de viață) peste care dau în anumite cărți și care îmi este atât de familiară încât mi se pare deja redundant să mă lovesc de ea în cărțile noi. Departe de mine aroganța. Nu mi-o permit, fiindcă, recunosc, am citit prea puțin, dar totuși suficient cât să constat unde începe să miroase a maculatură. Până la urmă ce anume face interesant la o carte? Nu doar factele și detaliile narațiunii. Care nu sunt scremute, ci de o naturalețe implicită. Scriitura originală, fraze nu prea lungi, fără logoree grafomanică, fără (prea mulți) termeni complicați, arhaici, intraductibili.
Și aș începe totuși povestea. Mă gândesc la C, o tânără care tocmai și-a luat licența în kinetoterapie, a demisionat dintr-un job într-un beauty center și a plecat în vacanță la mare unde a sperat să înceapă o relație cu M, dar a realizat că ceva nu funcționează, apoi, către sfârșit l-a cunoscut pe B, un tip care, dacă n-ar fi locuit la capătul pământului, ar face-o, poate, și astăzi fericită. Ha ha. O să încerc (dar nu aici) să redau povestea scrisă altfel. Cu detalii care nu există în jurnal, fiindcă nici acolo nu am scris tot și cu toată sinceritatea. Am uitat eu foarte multe, dar ceea ce trebuia să uit încă îmi amintesc.
Dacă ar fi să mă rezum la detaliile din jurnalele de atunci, ar ieși un fel de soap care nu spune nimănui nimic. Ar fi o istorisire ca multe altele...
Aș încerca apoi să îmi îmbrac povestea cu adăugiri fanteziste. Deja simt că mă apropii de kitsch, dacă nu am grijă...
Aș avea chef de scris, dar așternutul mă îmbie la somn.
Poate mâine sau altădată.
Sau niciodată.
