Chimie cu acces interzis. O nouă potențială dramă. Ce mă bucur! :)

toată noaptea trecută m-am visat obsesiv divorțată, plecată de acasă, recăsătorită cu un prieten mai vechi. frustrantă ruptură, separată de copii, frica de a fi crescuți ”împotriva” mea. mă urmărește peste zi senzația asta, mă indispune. D a terminat patul supendat. de fapt l-a inaugurat prematur înainte să-l șlefuiască și să-i dea cu baiț. i-am spus că dacă nu termină acum tot ce e de făcut la el, nu-l mai termină niciodată. „ce? înseamnă că nu vrei să doarmă copilul în patul lui!” ce aiureală, normal că vreau, dar la cum se desfășoară lucrurile pe-aici, va fi cum prevăd eu. de ce să nu duci un lucru până la cap? îi țâțâie fundul, fiindcă J.A. vine curând în vizită și ne facem de râs. nu mai e nevoie să-l termine. patul acesta este mai rău decât o budincă din jeleu. îmi vine să mă prăbușesc în plâns.

"Do not stand at my grave and weep 
I am not there. I do not sleep. 
I am a thousand winds that blow. 
I am the diamond glints on snow. 
I am the sunlight on ripened grain. 
I am the gentle autumn rain. 
When you awaken in the morning's hush 
I am the swift uplifting rush 
Of quiet birds in circled flight. 
I am the soft stars that shine at night. 
Do not stand at my grave and cry; I am not there. I did not die." -Mary Elizabeth Frye

Linger, atât de exquisite și de special, ca și cum nu ar fi avut ce căuta acolo în playlistul ăla banal.
N se mutase la București, la noi în cartier, împreună cu sora lui A. Rudele unei vecine aveau un apartament aproape gol de închiriat pentru cei doi studenți, la câteva străzi depărtare. O dormeză veche într-o cameră, canapeaua noastră ponosită în sufragerie, o masă, câteva scaune. Mirosul lor inconfundabil. Nu au rămas mult acolo. N venea des pe la noi. Zombie la MTV și îl văd pe N șezând pe canapeaua cea nouă cu cuverturi pe ea. N singur, coatele pe genunchi, palmele împreunate. N mă chinuia cu orice ocazie. Începuturile cu N. Și niciun sfârșit.
Ode to my family, serbarea ultimul clopoțel, A și S (deloc unul pentru celălalt) uitați în îmbrățișare cam tot albumul. Îndelung mă visasem pe mine în locul (oricăr)ei(a) (dintre ele). A nu era nici pentru mine.
Disappointment, așteptându-l pe D să vină. Apartamentul lui micuț și înghesuit în care am ales să rămân.
No need to argue, imnul depresiilor mele.

Il y a longtemps que je t'aime, Jamais je ne t'oublierai!

Cum adică ești curajos, dacă te hotărăști să faci al treilea copil?

iar când va fi, se vor da norii la o parte

Am pe spotify o listă uriașă (deja) de piese favorite. Cu timpul s-au adunat. Îmi amintesc mereu de câte una, iar de-o găsesc, o pun și pe ea acolo. Cele mai multe dintre ele sunt conectate afectiv cu diverse momente din viața mea, reale sau imaginate. Le-am pus astăzi pe lista de așteptare în playlist, selectând intuitiv din ele. Cu fiecare click deschid o bulă în care se ascunde amintirea cu senzația ei. Miss Sarajevo și văd îmi caseta pe care am împrumutat-o unei colege și pe care s-a dansat la un chef la care nu am fost invitată, The Lion Sleeps Tonight și trupa de Guggenmusik trompețind într-unul din gangurile Kölnului, If You Go Away și zuzul care nu a vrut să mă cunoască, apoi a regretat când a făcut-o prea târziu, Salut și grupul de poeziști adunați la Mat în apartament, The Way You Look Tonight și toate câte nu s-au întâmplat, decât în film.
Lista mea de dorințe mărunte ar fi cam la fel de mare cât lista de cântece. Dar dorința mea cea mare este să nu mai am niciuna dintre aceste dorințe mărunte, ci să mă mulțumesc cu ceea ce am, să reușesc să-mi simplific viața. Ușor de zis, dar am o mie de obstacole peste care dacă aș călca, n-aș mai avea ce căuta pe-aici. Primesc urări învelite în kitsch cu klimbim. Cele mai multe dintre ele vin de la persoane care nu vorbesc cu mine niciodată. Cu atât mai mare falsitatea lor.

Gott sei mit dir, meine liebe Oma Mia!

Îți mulțumesc, dragă Schwiegermutti că te-ai grăbit să prinzi autobuzul! Ce noroc pe tine că am ajuns la timp înapoi acasă.

A inventa a mia oară roata de la căruță. Și a o face prost. Și sunt unii care cred și chiar câștigă bani cu roata cea nouă.

Așteptam să-mi vină rândul să-i vorbesc. Aveam niște emoții nebune, îmi tremurau groaznic genunchii, dar aveam deja un mic discurs pregătit, câteva formulări cu care eram mulțumită și pe care aveam să i le spun, indiferent cât timp avea să-mi ia. Norocul meu, am fost printre ultimii, părea dispus să-mi ofere tot timpul din lume. Data trecută m-am grăbit. L-am salutat și părea puțin pierdut în spațiu ca și cum nu ar mai fi avut nimic de făcut. Ești obosit. Apoi am fost directă și i-am cerut un autograf pe bilete. Au trecut câteva zile și speram să uit. Saluți și vorbești cu un om care doar în momentul acela este numai pentru tine. Cel care mai adineauri își expunea sufletul pe scenă cu o chitară în brațe. Acum stă în fața ta, mai înalt decât te așteptai și te ascultă. Nu am uitat și nici că o voi face vreodată. Mă admir pentru îndrăzneala mea și am să mă încălzesc mereu cu consecințele ei plăcute. Altfel s-ar fi terminat la fel de repede.
Apoi a devenit al alteia cu care s-a îmbrățișat la rândul ei, cu care s-a fotografiat. Și tot așa.
Te îndrăgostești de un artist ca de un mort. Nu va (mai) fi niciodată al tău. Despărțirea de el (dar el e acolo undeva, își vede de ale lui, concerte, călătorii, familie) e ca intratul în doliu. Nu știi dacă mai are inimioara, nu știi dacă-și va mai aminti cândva de tine. Nici nu poți pretinde asta.
Noi avem o relație de love & hate spusese prietena ta care-l iubește not in the scarry way. Dar ea insistă. Are timp pentru el, iar el o cunoaște deja. Cu ce o ajută? Love & hate sunt sentimentele ei. Nu știu cum scapă el din toate acestea.
Nu știu cum scap eu de durerea aceasta, altfel decât să o las să se estompeze o dată cu trecerea timpului. Până la următorul concert.

May I hug you? O îmbrățișare caldă, moale, fără pripă. Ce fain este ca un tip atât de timid, dar și atât de bine crescut să-și facă timp pentru tine, ca pentru oricine altcineva care o merită, și să te asculte, să primească din mâinile tale, foarte emoționat, o inimioară selfmade care era promisă pentru el, dar i-o oferi pentru surioara lui despre care a menționat în contextul cântecului tău favorit, adăugând că nu e smulsă din piept, ci e o copie a celei adevărate, spunându-i că te bucuri dacă o păstrează, dar are voie să o dea mai departe, apoi îl asiguri că noul cântec e superfain, că nu este fake enthusiasm, fiindcă îți plac cântecele lui, îți place să cânți cu el, doar ai cântat în cor cu prietena ta acum mulți ani. Îmbrățișarea aceea în care am intenționat să-l adulmec și nicio urmă de parfum, doar mirosul lui plăcut. Mulțumesc pentru căldura ta, Dotan!

Plimb peria prin părul uscat cu foenul cu difuzor, ușor reavăn, e tot atât de lung ca atunci când îl purtam despletit prin facultate, perioada în care înflorisem și devenisem conștientă că rățușca nu-i chiar așa urâtă. Tot așa îl uscam și atunci când era mai scurt, pentru volum, eram oarecum conștientă că forma capului meu nu permite orișice frizuri, ci mai degrabă cere volum în partea posterioară. Mi-a confirmat-o peste ani un frizeur care a spus ca am o teșitură. Scurtcircuit către perioada în care-mi cumpărasem din propria bursă pantaloni prea scumpi pentru bugetul meu, pulovere mulate...
În ziua în care te-ai înghesuit lângă mine la un film plicticos credeam că te uitasem și nu îndrăzneam nimic. Picior tresărind lângă picior, mi-ai luat mâna într-a ta și ne-am iubit mână cu mână așa cum nu cred că s-ar fi putut întâmpla altfel. Ți-am mulțumit. Apoi așteptând în întuneric mi-am dorit să cobori, să te mai văd o dată. Și te-ai arătat, ca și cum mi-ai fi auzit gândurile de-acolo de sus.
Unul dintre visurile cu care mă trezesc noaptea cu un gust amar este cel în care zac undeva (ca și moartă) undeva la marginea drumului. Și aștept milă. Așa îmi spuneai tu printre altele în seara aceea: îți place ca celorlalți să li se facă puțin milă de tine. Și m-am mirat de afirmația aceea. Dar avea cumva dreptate. Nu știu dacă-mi plăcea, dar era singura mea tactică de a scăpa din clopotul de invizibilitate. Mila ca o formă cât de mică de atenție. Ceea ce îmi explică de ce mama arăta atât de distrusă când nu se simțea bine fizic, iar eu evitam s-o drăgălesc, fiindcă eram convinsă că se preface (dar nu se prefăcea). Eram insensibilă și rea cu propria mea mamă. Suportam la rândul meu prea puțină atenție. Așteptările mele ar fi redevenit pe măsură, așa că răceala, retragerea ta au fost tactica ta cea mai bună de a mă lăsa în pace, ca să mă întreb de fiecare dată de ce. Ce nu a fost în ordine cu mine? De ce nu a fost să fie?

Iarăși nu găsesc sensul în lucruri. Nu e neapărat nemulțumire. Dar nu am nicio motivație să mă bucur de ele. Semidepresie, nimic patologic, ca să ascund totul sub preș. Păcat, am atâtea de făcut și am și timp.