Dezgust. Chiar trebuie să arzi iarăși lumânare (plus toată povestea nespusă în continuarea acestei judecăți)? Este vorba despre o lămpiță de aromaterapie, în rest nu ard lumânări.

Dezgust. Este faza în care sunt acum. Este o fază posttraumatică indubitabil. Este un fel de ego autolegat de mâini, care decide să nu se mai întoarcă, deși tare mult ar face-o, dar știe deja că totul e bazat pe o iluzie și nu mai este sigur dacă este iubire adevărată sau doar drama (mult așteptată) de a te juca de-a iubirea, iar apoi de-a despărțirea. Îți dorești acum ca toate acestea să nu fi existat. Începuseși să trăiești momentul fără să te uiți în stânga și în dreapta. Aveai un gând de sprijin că este cineva acolo care te așteaptă și te ia în brațe, că îți spune cuvinte frumoase și sincere. Acum este un gol în locul lui. Nu mai există nimic care să-i ofere un sens. Te lovești de pereții egoului care a ieșit vrând nevrând din schemă, ca să înțeleagă și să-și lingă rănile. Apoi tinzi să te judeci că ești o proastă, că puteai să accepți umărul lui de sprijin, chiar dacă, luat pe dinainte de întrebare, a hotărât că e mai bine să ne oprim și să plece. Filosofiile sale pline de resemnare, de renunțare, despre viață, că e așa cum e, că el gândește totuși pozitiv și încearcă, dar este blocat de scuze, toate filosofiile acelea mă obosesc. Am și eu o mie de scuze. Deci seamănă cu mine. Să-mi ascult naibii o dată intuiția, să nu regret și să nu am mustrări de conștiință pentru reacțiile mele.

Aș pleca. Tare mult aș pleca...