De când ”am luat-o pe arătură” și mi-am tăiat cam toate sursele de informații și cam toate legăturile care mi-ar putea scădea vibrația, în loc să mă confrunt cu ele, ca să mă las provocată de triggere, să mă curăț și să mă iert, în naivitatea acestui comportament evitant am început să uit că ipocrizia și comportamentul de grădiniță sunt tot acolo, nu au plecat nicăieri și că mai durează încă mii de ani până când cei ce vin și revin pe pământ vor depăși acest stadiu. Exemplu concret de limitare: printre recomandările pe care fb mi le împinge sub nas sunt diverse pagini de rețete culinare. Una dintre postările de ieri ale unei astfel de pagini era ceva de genul: ”duminica obișnuiesc să coc acest blat de tort...bla, bla, bla”. Ghici ghicitoarea mea ce s-a întâmplat în comentarii? Fără legătură cu rețeta blatului de tort, cu lejeritate mai bine de 80% dintre doamnele care au comentat s-au legat de fapt de păcătoșenia coptului (și a altor treburi similare) în zi de duminică. Așa cum au fost ele pios învățate de sfinții părinți de la biserică. Observ și mă iau cu mâinile de cap. De ce anumite activități precum spălatul, cusutul, coptul, lucratul pământului și altele (după doctrina religioasă, mai puține, mai multe sau chiar toate) sunt ”interzise” duminica. Dacă ar fi să trăiești conform unor doctrine absolutise, nu ai mai avea voie nici măcar să naști duminica. În fine. Ți-aduci aminte de Dumnezeu doar duminica? E ca și cum în celelalte zile ale săptămânii Dumnezeu ar lipsi cu desăvârșire. Dumnezeu e pretutindeni. Este în noi, în cuvânt, în fapte, în simțire, în creație. Nu ești pios doar în post și doar la slujbele religioase. Oricum pioșenia o văd deja ca pe-o ipocrizie. Miroase de la o poștă. Dar cred că m-am făcut înțeleasă. Fără a mă îndepărta de la aspectul că suntem oameni, noi suntem în primul rând manifestarea lui Dumnezeu, așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Facem ce putem. Și dacă suntem conștienți de existența lui Dumnezeu, ne-aducem aminte că a judeca ceva sau pe cineva (indiferent din ce motiv, religios sau pur personal) îndepărtează de noi iubirea care este însuși Dumnezeu. Este un lucru cu sine imens, iar orice cădere este normală (nu ne judecăm pe noi înșine nici pentru aceasta) face parte din drumul nostru către adevărata iluminare.