Cu această postare s-ar putea să-mi dau reset la toată evoluția mea de câțiva ani încoace, de când m-am hotărât să adopt niște principii noi și să trăiesc după ele, dar de fapt nu e așa. Totul este în continuare căutare de sine și de creare și adaptare a propriilor principii, așa că probabil mă dezic de ceea ce am menționat pe ici pe colo și renunț la pozitivitățile toxice, fiindcă viața nu e nicio curte cu ponei, ci un joc tâmpit în care ori m-am aruncat ca suflet cu capul înainte, ori am fost forțată să mă nasc. Mă întrebam dacă are sens să mă obosesc să scriu despre - , dar nu irosesc decât cel mult niște curent electric, așa că îmi las damful și aici. Uneori, nu prea rar, mai povestesc cu Z, dar pare că nu mă ajută cine știe ce.

Teoretic toți oamenii se nasc cu un anumit rol pe care și-l aleg pentru viața actuală: să fie buni sau să fie ”răi”. Iar pentru acesta își aleg și înfățișarea. Unii dintre ei sunt atât de urâți, încât stai și te întrebi naiv dacă lui Dumnezeu nu cumva i s-au terminat resursele de proprietăți cu care îi înzestrează. Iar urâțenia nu vine doar din fizic, ci, evident, și din energia pe care o emană: amestec de răutate, egoism și prostie. Nu știu cum se face, dar unii dintre urâții aceștia ajung șefi (unii mai mici, așa, nu patroni). Ăsta e rolul lor: cu o față creponată de urâțenie, o voce nu doar pregnantă, dar și ridicată deseori în decibeli, cu aere de cerber, dar și cu intenții egoiste ascunse, aproape uiți că acești pain in the ass sunt și ei la urma urmelor oameni cu sensibilitățile proprii. Dar ei sunt sfinții cu care te lupți în ierarhia până la Dumnezeu. 

Deja am obosit. Am descris o persoană șef pentru care ar trebui să dezvolt compasiune, dar, indiferent de ceea ce simt, zic sau fac, îmi papă energia. Nu știu dacă își dă seama câți și cât de mult o detestă. Am avut și discuții cu ea, dar nu i-am spus totul în față, aș fi eu prea crudă și nu-mi asum rolul ăsta. Nu știu ce naibii fac eu aici. Sună aproape ca un mimimi. Îi ziceam deunăzi unei colege: când voi ajunge să-mi sară muștarul în fața ei, în secunda doi voi pleca din firmă. Nu aș mai avea ochi să dau cu ea. Nu sunt sigură dacă într-adevăr aș proceda așa, însă de-acolo de unde am plecat, pentru mine nu mai există drum de întoarcere. Urăsc conflictele și certurile și nu știu dacă e bine pentru mine să caut mereu să-mi rezolv conciliant corvezile, fiindcă genul acesta de diplomație îmi pune mască la gură. Mă îngrădește pe mine. Of, mă opresc.

blöde F***e