În ăștia 45 de ani de când trăiesc m-am mutat de două ori: prima - când m-am măritat, a doua - când m-am despărțit. Când vorbesc despre sau când mă gândesc la acasă, locul acela este definitiv apartamentul micuț de la parterul unui bloc de 10 etaje din București, cu grădină în față, sub ferestre, și cu biserică pe aceeași stradă 100m mai încolo. Toate visurile mele (și nu sunt puține) care se ”petrec” acasă, au ca spațiu acel apartament. Este locul în care am crescut și de el mă leagă multe amintiri. 

Tot reflectând la una sau la alta în timp ce fac pachete și ascult muzică (care de multe ori este trigger-ul), îmi amintesc diverse, bune sau rele, jenante, îmbucurătoare sau dureroase. 

Recitesc pagini de blog de acum deja mulți ani și constat că am ajuns să uit tot mai mult din ceea ce încă îmi mai aminteam atunci. Mă consolez cu amintiri mai recente. Mult mai recente. Simt că m-am îndepărtat de copii. Că au crescut (deja) și fără mine. Și că inclusiv din viețile lor am început să uit diverse. Amintirile mele se leagă cel mai mult, desigur, de anumite senzații: mirosuri, zgomote, muzică, anumite clișee.

Deunăzi conștientizam că vine iarăși vara. Ok, mai întâi vin Paștile, suntem încă în aprilie (și, off topic, nu simt nimic, nu are farmec, mai ales că aici s-a sărbătorit deja, dar și pentru că la circul ăsta manipulant nu mai rezonez), apoi vine luna mai, cu altă energie, cu multe flori de ziua mea, bujorii, garofițele alea firave, roz, cu parfumul lor, apoi luna iunie cu sfârșitul anului școlar, străzile deja încinse, piața (aia veche, deschisă) cu podeaua stropită cu apă, la fel de plină de flori și de coronițe care n-au ajuns niciodată pe capul meu, nici măcar în clasa 8-a, în care în sfârșit am luat premiul I, deși eram mediocru pregătită, inclusiv pentru admiterea la liceu. 

În apartamentul în care locuiesc acum cu Z de 4 ani, mi-am dorit și am încropit în timp un perete cu fotografii numai ale noastre cu diverse ocazii. Le privesc deseori cu plăcere când ședem la masă. Cam la toate îmi amintesc și momentele în care ne-am fotografiat. Uneori retrăiesc o amintire cu o mai mare intensitate, acum decât atunci. Ceea ce mă face nostalgică și mă îndeamnă să mă întorc în spațiul conceperii ei. Însă, vai, spațiul acela a devenit el însuși amintire.