Ok, (deja de multă vreme) experimentez mai mult sau mai puțin conștient lucruri despre care momentan nu vreau să le spun pe nume, fiindcă sunt într-o fază lungă de autodefinire care se traduce prin multă nesiguranță, anxietate etc, dar despre care aflu și vreau să încep să aprofundez. Unele experiențe se potrivesc cumva cu acest nou pattern de a vedea lucrurile și poate că ele chiar sunt interconectate.
Am nimerit alaltăieri peste o fotografie recentă de-a ta pe care am salvat-o instant ca o școlăriță, așa cum am procedat cu mulți ani în urmă. E puțin impropriu să declari despre o persoană că o iubești, când de fapt v-ați întâlnit doar de câteva ori în viață și doar ați dormit o noapte alături. Sunt ani de când nu te-am mai întâlnit și vor mai trece, poate, tot atâția, dar știu în continuare că te iubesc, chiar dacă nu ești aici, te iubesc până dincolo de această viață... și nu știu cine este cel pe care îl iubesc, dar te-am ales și am ales să-ți trimit ție valurile acelea de simțăminte binefăcătoare cu care momentan mă inund când te revăd doar și prin intermediul unei banale fotografii. Primul pas. Al doilea este că încep să-mi reconstruiesc visul căruia i-am dat cu piciorul acum mult timp. Va veni și timpul acela, chiar dacă spui că nu se știe niciodată ce va fi mâine...
Ca un făcut, mi-a dispărut ca peste noapte răceala cu care mă chinuiam de vreo două zile.

A scrie lucruri pe fb, la fel cum le-ai scrie pe blog, e ca și cum ți-ai da singur ciocane în cap. Astăzi era vorba despre cum am fost eu martoră (incognito) la niște mici încălcări (fiindcă nu pot să le zic nici măcar tâlhării) și nu am reacționat în niciun fel. Mai întâi am observat un Ars**h care a parcat pe locul pentru mămici, într-o parcare aproape goală. Nu m-am dus la el să-i zic ceva, nici nu i-am lăsat bilețel de amor în parbriz. Apoi am observat din mașină două țigănci care tocmai se îndepărtau bucurându-se de niște mere proaspăt culese din grădina altora. Cum ziceam - o bagatelă. De când încerc să mă împac cu gândul că orice reacție negativă, chiar și dacă e în sprijinul unei legi civice, îmi poate creea situații similare în care totul mi se întoarce (déja vécu!), evit să mă mai amestec, karma știe ea ce face. Cu ocazia asta am șters pe cineva, lucru pe care trebuia să-l execut de mult.
Ieri - Kensington complet, un pic de Voces8 și cusut două rochii.

Azi voiam să mă reapuc de cusut, îmi pregătisem deja de ieri niște tipare, am tăiat câteva materiale, tocmai ce-mi făcusem ordine în livingul în care lucrez și în care se întâmplă, în rest, de toate. Dar încep orice altceva ca să nu încep cu ceea ce mi-am propus. Mă uit la filmulețe salvate, duc rufe la spălat, vorbesc cu mama etc. E trecut de amiază și simt că nu mi-am împlinit rostul pentru astăzi. Disciplina și consecvența nu sunt punctul meu forte. La fel precum răbdarea, încrederea. Și, divagând, pe lista de defecte adaug mizantropismul, răceala afectivă cu cei apropiați în contrast (și în contradicție cu mizatropismul) cu dispoziția mea de-a-i servi pe alții.
După ce am citit 3 sferturi din cartea primită recent, am închis-o și am pus-o deoparte. Puține lucruri nu-mi sunt familiare și am crezut că nu mă influențează, dar după ultimul capitol mă simt debusolată. Sunt multe aspecte de pus cap la cap. A conștientiza ceva despre care oricum nu ești sigur cât este de adevărat ridică nivelul fricii. Nu neapărat o frică de genul ăla ”mă bate Dumnezeu”, ci una mult mai profundă. Că evoluția unui suflet către desăvârșire este un proces atât de îndelungat, că are nevoie de nenumărate reîncarnări, încât nu-i nicio problemă, dacă ai irosit o viață și nu ai învățat nimic, nu-i nicio grabă, mai ai încă vreun catralion de șanse, important este „stay pozitive”, să te iubești pe tine însuți, să alegi cum îți dictează sufletul și să nu te gândești doar la tine.
Muzica lui Dn e ca durerea aia pe care nu o simți direct când te tai, e chinul ăla care se întoarce câteva zile mai târziu când începi să te trezești.

o fluturare timidă cu mâna, un clipit complice cu ochiul, doi ani între voi, o îmbrățișare caldă cu zâmbet larg, holding hands, își amintește de tine, mâini calde și moi, da, mai are inimioara, e acasă, fâstâceală, nu știu ce să-ți spun, a, toate cântecele alea noi pune-le într-un album, îl aștept, ai uitat să menționezi cât te bucuri că s-a întors, dar speri că a simțit, pozeeee multe fără și cu blitz, bucură-te de apropierea lui, nu e al tău decît pentru câteva momente, el a ales un alt drum și te simți foarte ok la gândul ăsta. big hug la despărțire, nu știi exact cât de mari sunt prostiile pe care le-a făcut recent, nu te afectează, nu te interesează, nu îți pasă, îl ierți și îl întâmpini ca pe fiul rătăcitor, deși nu e cazul. despărțirea ca o promisiune de revedere, deși nu cu gândul ăsta ai plecat de-acasă. pe curând, Dn...

22 și voi continua să număr

D a anunțat că e gay. Informația asta a picat într-un moment de extremă sensibilitate pentru mine. Nu că ar avea vreo legătură directă. El e un star, eu sunt o adolescentă visătoare. Nu credeam că mă afectează, ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur pentru el. Săptămâna viitoare îl revăd în Köln. Cu alți ochi. Artistul, oricum, nu se dezice.
Uneori când simt că ceva nu e în ordine, îmi calculez bioritmul. Încă nu-i înțeleg perfect semnificația, dar de cele mai multe ori se potrivește. 4 septembrie 2019, bioritmul emoțional este 97% pozitiv.
Mă simt... praf. Atât de dornică de afecțiune, cum nu am mai avut de mult nevoie. Și nu neapărat s-o primesc, cât să o dau, fiindcă așa mi se întoarce, și simt că (e ca și cum) nu aș avea cui. Ieri am primit o carte, sper eu, prețioasă. Am devorat deja primele pagini. Sper, la capătul citirii ei, să rămân măcar cu un aha și să încep să ies curajoasă din ceață.

Doamne iartă-mă! 1. Un meme copiat de pe fb, citez întocmai: ”Toamna este despre culori, lumini, frunze, copaci, iubire, doruri, nostalgii...” și o poză colaj kitsch multicolor cu un septembrie pe ea și gata aforismul cu efecte cathartice. 2. Iei un copil mic în curul gol care se joacă angelic într-o piscinioară gonflabilă, nu-i al tău, dar îți e nepot, deci ești pe deplin îndreptățit, îl filmezi, îl pozezi și îl pui pe instagram, fb etc. Cum ziceam: Doamne, iartă-mă!

Azi am spart intenționat două farfurii. Am dat la propriu cu ele de pământ. De câte ori nu am vizionat acest clișeu pe care nu îndrăzneam să-l fructific. Mă simt mai bine, dar nu sunt sigură că am rezolvat ceva. Trăiesc într-un mediu aglomerat și dezordonat. Mă simt sufocată. Cel mai probabil e vina mea și lipsa de răbdare, dar pretind ceva și nu se întâmplă nimic, fiindcă nu sunt șmecheră. Din punctul ăsta de vedere cred că semăn cu bunică-mea care e dementă.
Concediul meu a fost o invitație la stres programat. O singură persoană pare că a empatizat cu mine în momentul în care mi-a spus că mi-am irosit concediul fără să mă odihnesc.
Țin în mine de multă vreme un îndemn dureros, fiindcă e adevărat și prețios. M-am abținut multă vreme să-i fac loc, de teamă că ar putea să trădeze ceva. ¡ᴉțǝɹʌ ᴉî nu ăɔɐp 'ᴉᴉdoɔ ăʇɐpoᴉɔᴉu ᴉțǝɔɐɟ nu 'ᴉunq ᴉuǝɯɐo

Evenimente, vești, stări de fapt, unele extrem de negative. Toate din aceeași sursă. Țara de tot rahatul din care am plecat acum 15 ani, schimbările climatice duse la extreme, păduri rase de pe fața pământului, moartea albinelor, tonele de gunoaie, bacteriile ucigașe din spitale, seceta, crimeledelacaracal cu "consimțământul" autorităților care nu intervin etc. Peste asta adaug frustrarea după un furt din magazin neprins la timp și agitația cauzată de doi copii în apartament. Nu e de mirare cu ce zâzanie încă mă suport astăzi până când se va face în sfârșit liniște.

Am fost la o nuntă africană la care nu prea aveam chef să merg. Deja trece timpul și mi se estompează impresiile. Dar nu uit parfumul intens de mosc / santal cu care cel mai probabil s-a dat toată familia, despre care am crezut inițial că e tămâie folosită la un ritual acasă, fiindcă și-au luat incredibil de mult timp să ajungă și la biserică, și la local, muzica și dansul, peștele prăjit, pipotele și alte câteva produse necunoscute nouă din meniul african, maimuța clasei poposită weekendul ăsta la noi și uitată pe sub scaune în local, eu plecând încă o dată la 3 noaptea spre localul de unde ne întorseserăm, ca să recuperez maimuța, și făcând taxi pentru 3 nuntași ciocolatii care voiau spre gară și care doreau să ajungă în același oraș cu mine. Atât.

Ești pe FB, simpluț, fără pretenții, ai o grămadă de prieteni și de neamuri cu care împarți buchete de flori, mâțe kitschoase și cafele dimineața, poze cu plozii și cu tine în concediu pe litoral sau cu ceata lu papuc la paris și cam atât. Vă pupați și vă iubiți în văzul tuturor, vă urați lamulțiani-uri și distracție (sic!) maximă (urăsc exprimarea asta), iar la un moment dat... apare plictiseala, dar nu-i nimic, FB te salvează la timp ca prin farmec din lâncezeală și îți pune pe tavă un filmuleț cu pozele tale mai vechi pe care tu îl iei moaca și îl distribui, sursă de likeuri noi, și saltă pipota în tine de mândrie, de parcă ar fi fost creat de mânuța ta, fiindcă doar atâta poți.

Waw, ești la volan, îți duci plodul la grădiniță și îi faci cu mâna lui X, soțul lui Y și constați, dar vai, ce-a slăbit, ce bine arată, ba chiar nu e deloc urât (în comparație cu ea). Ce gânduri răutăcioase, au trei copii, două treimi urâți ca ea, restul frumoși ca el, dar ”I have a crush on you, babe” și nu ești al meu, ce bine, scap de suferințe inutile așa că mai bine mă gândesc la mâna lui Charlot, înmănușată în alb, strângând bastonul, mâna aceea stângă cu care o strânseseși pe a mea, așa pe șest, uitându-ne la film, fără să ne vadă nimeni, ca un semn că încă mai exist pe-acolo pe undeva. Și nu am îndrăznit să-ți amintesc de toate acestea, nu în spațiul public unde citește unul sau altul. Ce bine că mă pot gândi nevinovat la toate prostiile, fără să fiu nevoită să le expun și că nu există cititori de gânduri pe toate drumurile, ca să mă dea în vileag. Ce scandal monstru ar ieși, dacă într-o dimineață aș uita masca autocenzurii acasă, așa cum uneori uit să mă ung cu cremă, și aș începe să expun fără nicio urmă de ipocrizie ceea ce gândesc și ceea ce cred. Aș putea începe chiar aici.

Însă mai bine nu.

Mici aventuri cu un pachet. Voiam de fapt să scriu despre el pe pagina de creații (pe fb), dar nu interesează pe nimeni. Nici aici nu interesează pe nimeni. Dar ce e drept mi-era puțin dor de așa ceva. Mi-am comandat acum vreo două săptămâni dintr-un shop online un material și niște fermoare cu zipperele de rigoare. Fiindcă D primește multe pachete, iar unul dintre poștași suna într-o veselie la niște vecini (chiar dacă i-am zis să nu mai sune, deoarece nu știu dacă le convine, deși ei sunt foarte drăguți și acceptă), iar DHL a făcut de mult o faptă bună și a înființat o stație de primit pachete la gară (la 3 minute de noi), m-am hotărât să-mi fac cont de client și să primesc și eu pachete prin intermediul stației. Acum pe unde îmi fac cont ca să-mi comand ceva, am început să dau adresa de la stația de pachete. La ultima ispravă de genul, am omis (intenționat) să precizez și numărul poștal cu care figurez în evidențe și care este un fel de alfa și omega în textul adresei. Mă rog, și aștept eu așa într-o veselie un pachet care nu mai venea. Mă uit în lista de comenzi a shop-ului cu telefonul, nu văd nici un număr al trimiterii. Scriu un email în care anunț întârzierea. Apoi verific cu computerul. Găsesc numărul și constat că pachetul meu s-a ”oprit” în fața stației de pachete, iar poștașului i-a lipsit numărul meu. Ghinion, cale întoarsă. Mai scriu un email. Mi se răspunde ceva mai târziu că trebuie să platesc cheltuiala de retrimitere, ok, mea culpa, și trebuie să modific adresa în datele de contact. După un alt email, adresa mea încă nu era în ordine, căci noi avem două stații de pachete la gară, iar eu foarte grijulie le-am precizat la adresă ca alternativă pe amândouă. Una era de-ajuns. În fine: azi primesc pachetul. Înăuntru lucrurile mele, iar dedesubt încă 3 bucăți de stofă pe care nu le comandasem. Aoleu, ce fac cu astea? Nu le păstrez, bad karma, scriu un email cu poză, apoi descopăr și factura altei cliente capsată la factura mea. În plus 8 zippere de culoarea cuprului care nu (prea) se potrivesc la fermoarul cu care le comandasem. Unii confundă cuprul cu rosegold. Poate mă înșel. Scriu încă un email și cred că tocmai devin un fierăstrău de nervi. Momentan sunt în stadiul acesta și nu știu când se termină. :D

Acum mulți ani am luat parte la un seminar introductiv de MLM, din care nu am rămas cu mai nimic în afară de o singură chestie general valabilă, aș putea spune: dacă ai un vis și vrei să se concretizeze, pune-l pe hârtie. Ca o sarcină pe care ți-o asumi în demersurile tale de a-l duce la îndeplinire.
Până acum nu am știut niciodată ce vreau, și nici acum nu știu exact. Dar mă îndeletnicesc creativ și aș vrea să și câștig ceva din creațiile mele. Pentru acestea îmi doresc spațiul meu: o mică hală-atelier. Cu minibar, canapea și muzică pe care să o simt în toți porii. Ceva cât se poate de material. Dar asta e ceea ce vreau momentan. Să văd cum fac. :)