Sunt într-o fază în care teoretic aș plânge din orice. Unda emoțională sub linie, cred... No problem. Mă ”sedez” în continuare.

Unii nu mai sunt ”prietenii” mei. Pe alții posibil că i-am dezamăgit astăzi. Ne-am dezamăgit reciproc. Se joacă cu mine. Din păcate nu le iese în întregime. Am și eu niște limite. Curățenia e mama zen-ului. Blogul trece (a trecut deja de mult) într-un plan secund, dar nu renunț la el. Îl păstrez doar pentru mine.

Cred că fenomenul FB e uriașul care a păpat încet, încet aproape toate măruntaiele fenomenului blog. Eu sunt un fenomen, D e un fenomen, fi-miu e un fenomen. Cu toții suntem niște fenomene. M-am cam lăsat de scris, nu găsesc tihna de care am nevoie, iar dacă o fac, se duce repede pe apa sâmbetei. LS ”se dă jos din pat” și pot să uit că tocmai am avut o mică oază de timp doar pentru mine de care nu am știut să profit cum trebuie. Nu știu cât de aiurea e ce spun, dar uneori îmi doresc sincer o pauză. Să mă închid undeva singură și să nu fie nimeni care sa mă tragă de nas, de păr, să mi se urce pe spate și să mă ciupească, să nu fie nimeni care să mă deranjeze când dorm, să ies singură din văgăuna mea atunci când mă simt pregătită. Ceea ce îmi doresc e de fapt doar o ambiție. Ceea ce imi doresc cu adevărat nu se va întâmpla decât într-un vis. 

...

Am o dispoziție ridicolă pentru alții, dar foarte prețioasă pentru mine. E un amestec de euforie cu doruri, frustrări, amintiri redeșteptate, amprenta unui vis ciudățel, dar fain și altele. Mi-am pus muzici, fiindcă mi-au lipsit. Și-mi fac bine. Doar LS mi-o mai strică din când în când. Aș vrea să mă cuibăresc singură undeva și să nu mă deranjeze nimeni. Alaltăieri mi-a intrat ceva într-un ochi. Ieri am fost chioară toată ziua. Bine că a fost duminică și m-a salvat D. M-am întins și am dormitat. Picături, chestii.
7 săptămâni de ”plecați de acasă” și mi-am reintrat deja în normal. 11 țări ochite ca la darts. Fain cam peste tot. Mări (lacuri) și munți, dealuri și văi, frig și cald, ploaie și zăpadă. Bagaje pentru (aproape) toate acestea. LS a dormit în mare parte. Trăiască Vomex.
Azi-noapte am visat că dansez. Mi-ar plăcea să mă înscriu într-un club de latino-americane. Am visat persoane pe care nu le-am mai văzut de mult.
Azi n-am chef de nimeni.

Urlaub

Suntem plecati in crailic de o luna. Mai avem 3 saptamani. Deja cam vreau acasa. Acelasi entuziasm de dinaintea ajungerii, care mai apoi se va desumfla in doua zile ca un balon spart. Dar am o noua sarja de caaarti! :D

wtf

Ce înclină mai mult balanța: sunt eu pe de-o parte prea siguratică și comodă sau, pe de alta, cei către care tind se îndepărtează tot mai tare? Motivul (generic) suprem invocat: nu (mai) am timp.

Diverse

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

Azi sunt singură acasă

Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.