Urlaub

Suntem plecati in crailic de o luna. Mai avem 3 saptamani. Deja cam vreau acasa. Acelasi entuziasm de dinaintea ajungerii, care mai apoi se va desumfla in doua zile ca un balon spart. Dar am o noua sarja de caaarti! :D

Diverse

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

Azi sunt singură acasă

Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.     

Sunt într-o fază așa de neutră (aș putea spune că e chiar plictisitoare, dar în echilibrul ăsta mi-e cel mai bine, e un echilibru precar dacă aș sta să-mi amintesc de prostioarele care îl strică), încât nu mai am chef de scris. Nici măcar să consemnez progresele juniorului. Ce mai turavura, toți ne comportăm după cam același pattern. Nici nu mai am timp de bloguit, de citit bloguri prea puțin. Unii chiar mă enervează deja, așa că îi șterg treptat din reader. Îmi vine să închid blogul. Până data viitoare.

Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Ura!

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu  mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Începe

Nebunia cu euroviziunea e pe-aproape. Nu ne-am luat bilete. Întâi am zis că nu ni le permitem, apoi (după ce prețul lor a crescut geometric) chiar nu ni le-am permis, azi s-au mai pus câteva la vânzare la prețul inițial, dar tot nu ni le permitem (așa cum momentan nu-mi permit nici binemeritata călătorie până acasă) și nici babysitting pentru LS nu avem. M-am lăsat de euroviziune la fel de repede cum mă apucase, nu-i nimic, l-a apucat pe D, acum face un ultim (sper) tur de iutuburi. Prognosticuri, chestii. Un lucru e cert: dacă ar fi să pui un verdict rapid în legătură cu calitatea muzicii promovate, poți să-ți dai seama de la o poștă care sunt alea câteva piesulici cu o oarecare urmă, infimă și aia, de geniu creativ și care sunt alea care poartă ca o patalama pe frunte înscrisul "scremut special pentru euroviziune", ca să nu mai zic de circăreți.
Deschidem totuși câte o bere și lui LS (eventual) un biberon și deschidem măgăoaia să vedem și noi circul, că doar e organizat pe sudoarea frunților ăstora ca noi care cotizează cu mic cu mare la impozite.

Iată mai jos ce își face parlamentul landului NRW pe banii (și ai) mei:

Entuziasme pre sau postPMS, cine naibii mai știe

Vreau să-mi schimb obiceiurile alimentare. Să vedem când încep și cât mă ține. Probabil până la primul chinez pe care pun ochii.
Vreau să-mi fac săpun de casă, cu flori și plante medicinale.
Vreau să-mi ridic un melc de verdețuri și alte plante aromatice.
Vreau să-mi fac unguent cu gălbenele. (Aștept mai întâi să răsară gălbenelele, dacă răsar.)
Vreau să beau zilnic ceai verde pe stomacul gol. Neîndulcit nu merge.
Vreau să inventez automobilul hibrid cu baterie solară pe capotă și cu sistem de reciclare a energiei electrice. Hai, să-mi fure cineva ideea, că eu personal în orice caz nu o pot pune pe picioare.
Vreau să coc pâine în casă, aștept să-mi cumpăr (în al câtelea cincinal?) mașina de copt.
Vreau să mă reapuc de pictat. De bricolat. Să mă apuc de cusut (traiste, păpuși, perini, așternuturi etc). (N-am mașină de cusut.)
Vreau să fierb dulcețuri și conserve.
Să-mi sortez teancul de rețete. Să-mi fac caiet de favorite.

Gata, mi-a trecut. :)

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.

Nuntă

Ăăă, deci la doișpe fără zece vine Cate, iar la paișpe treizeci se pupă cu Uiliam pe balcon.
După care fus orar? ;;)

Plictisitor

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

De ce froh

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

Am pus

poze noi cu leușteanul

Concurs cu leuștean

câtu-i lunca și Beiușu, nu fecior ca bădiuțu

voiam să precizez că provocarea-i mare, dar nu am șanse de câștig: leușteanul meu o fi la fel de bătrân ca Moshul Fetei, dar e firfiriu, vecinul de deasupra (care știe de el) nu (mi) l-a tăiat așa cum mă temeam, doar la ciuntit un pic, nu-i nimic, salvai eu astăzi rămurica respectivă, ca s-o pun la păstrare în congelator.

Nu mai știu pe nimeni cu leuștean prin zonă, dar fac apel la ăia câțiva cititori diasporeni care mi-au mai rămas, poate se știe vreunul cu musca pe căciulă. Hai, fraților, la concurs! Care aveți așa ceva prin grădini puneți pe panoplie, să vedem și noi.

Scaietino, uite poze.

 

Update 20 aprilie (la cerere): 

Nu pot să-mi dau seama cât a crescut, era deja măricel la prima poză. Undeva pe fundal (spre colțul din dreapta jos, printre bălării și iederă) se află micul tufiș de leuștean.

Bonus, instantanee din grădina noastră, azi:

Soare tralala

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

Albumul lui LS

Nia, am pus poze noi cu Leander (vezi meniul din dreapta). Destul de multe cred, aveam de recuperat. :D

La noi vine încet primăvara. Mai întâi - nişte ger de crapă asfaltul, dar un soare minunat pentru o zi de tren de carnaval la care nu mă duc, că nu-mi plac beţivii, nu-mi place aglomeraţia şi nu mai ştiu ce nu îmi place, dar oricum tot inconfortul pe care îl presupune relaţia carnaval + beţivi. Gagica vecinului de dedesubt (a treia pe care o cunosc de când sunt p-aici) s-a apucat de curăţenie în grădină. Nu-i bai, mi-am tuns şi eu mâna de trandafiri mai alaltăieri şi sper să supravieţuiască şi ăştia din spate, că vecinul nostru bineintenţionat se laudă că nu mai are niciun chef de grădinărit, dar vrea să-şi zidească grătar tocmai pe bucăţica de pământ de pe care mi-am admirat de la fereastra bucătăriei buruienile din anii trecuţi. Gagică-sa vrea să-şi ridice un "melc de plante aromatice", chestie la care visez şi eu de multă vreme, dar aştept ocazia, banii şi mai ales informaţiile necesare ca să nu fac un mare rahat. Cred că mi-o ia înainte, ea are timp, oricum, nu cred că ştie de intenţia mea.
Ieri am văzut un album fain cu poze vechi din familia lui D, bunici, străbunici, frumos încropit, cu datele aferente, cu diverse acte vechi şi scrisori. Una dintre ele era scrisă de străbunicul lui D către fiica unei gazde într-un alfabet german vechi, în care povestea despre fuga din est către vest din perioada imediat următoare războiului (al 2-lea, mondial). O poveste tristă despre un om care îşi pierduse în toată această tevatură soţia şi fiica (le-a regăsit ulterior în vest) şi care urma să fugă şi el, despre trenurile care se umpleau cu o viteză uluitoare, cu graba şi disperarea şi cu teama de a nu rămâne, care lăsau în urmă orice brumă de bagaj adunat din agoniseala de-o viaţă. Oameni care plecau doar cu ce aveau pe ei, doar ca să scape. Uitându-mă la acest album, mi-am amintit că am de gând să întocmesc un tablou cu arborele familiei, cu poze şi date, cu cei mai tineri şi cei mai bătrâni membri, mergând până la stră-străbunicii de la care am reuşit să mai salvez nişte poze. Habar n-am în al câtelea cincinal.

Gagica încă mai strânge uscături, resturi de plante în saci de plastic. O văd în direct pe geam în timp ce scriu. :D
Mi-e dor de nişte oameni. Sunt toţi departe. O parte se ştiu ei care sunt. Deh... Cam despre astea scriu. Încă mai am curăţenie de făcut.

Mărunţişuri

* A început era primelor claxoane în trafic. Uite o zuză care se scuză. Iertaţi, vă rog, aeriana, că e începătoare. Aici nu se pun (acceptă) lămâi în parbriz. Deci, atenţie restu' lumii!

* Pentru acest cincinal cam gata şantierul sus la noi în casă. Dar mai sunt o sumedenie de lucruri de făcut. Am întocmit o listă. O las deschisă.

* Chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scuipă suzeta, pune-i suzeta, spală nişte vase, scuipă suzeta, pune-i suzeta, scapă suzeta, ia-l în braţe, pune-l în ţarc, mai spală nişte vase, chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scoate ceva din frigider, scuipă suzeta, dă-i o jucărie, chiţ chiţ, pune-l în hopsi, apucă-te de gătit, miau, miau, ia-l din hopsi, dă-i să pape, pune-l în ţarc, pune-i suzeta, scuipă suzeta, mai ia-l şi tu că trebuie să duc rufele în pod, chiţ chiţ, schimbă-i scutecul, ninini nanana, chiţ chiţ chiţ, ia pune-l în wrap, pune-l în spinare, nani.