Diverse

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

Azi sunt singură acasă

Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.     

Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Soare tralala

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

9 luni și jumătate

Tschüss Milch, hallo Brötchen! Și uite așa nu mai știm ce să facem cu băiețelul ăsta năzdrăvan, care (momentan, sper că doar azi) nu mai vrea să pape lăptic.
Chiflele sunt mult mai interesante după ce le-am descoperit în acest weekend la Frühstück. Păpița cu bucățele e și ea o corvoadă, fiindcă mi-e lene (nu știu încă) să mestec. Mai bine mor de foame sau poate (speră mama) nu.
În rest, descopăr lumea tirip, tirip, târâș prin casă, mă tentează ușile de sticlă de la comoda tv, ordinatoarele din raft, frunzele din pom, borcănelele și sticlele goale de pe jos din cămară, coșul cu hârtie veche de lângă coșul de gunoi, pământul din ghiveci, sertarele de sub masa de înfășat, obiectele de pe noptiera mamei, cabluri, prize, peria de curățat wc-ul. Pienașul de la buni și-a pierdut de mult farmecul, nu mai vorbesc de restul jucăriilor. Nici măcar de hopsi.
Și îi imit, desigur, pe mama și tata. Seara în loc de nani mă distrez o bună bucată de vreme țopăind la balustrada patului. Și așa mai departe.

Cel mai frumos cuvânt

Pe care îl aud (oficial, cred) de aproape două săptămâni (notez 19 februarie) este mama. De ieri LS îşi pune singur suzeta. Nu cred că o să notez fiecare prim lucru pe care îl face LS. Sunt progrese care se adună şi se suprapun. De exemplu, de când are voie să şeadă (în sfârşit) direct pe podeaua (cea nouă şi curată, încă) din living, a exersat fără prea multă ezitare târârea în patrupedie (sună urât al naibii 4labe). Curând îmi va face o vizită şi în bucătărie, dar mai am de strâns, de reorganizat de curăţat, etc.

Mărunţişuri

* A început era primelor claxoane în trafic. Uite o zuză care se scuză. Iertaţi, vă rog, aeriana, că e începătoare. Aici nu se pun (acceptă) lămâi în parbriz. Deci, atenţie restu' lumii!

* Pentru acest cincinal cam gata şantierul sus la noi în casă. Dar mai sunt o sumedenie de lucruri de făcut. Am întocmit o listă. O las deschisă.

* Chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scuipă suzeta, pune-i suzeta, spală nişte vase, scuipă suzeta, pune-i suzeta, scapă suzeta, ia-l în braţe, pune-l în ţarc, mai spală nişte vase, chiţ chiţ chiţ, pune-i suzeta, scoate ceva din frigider, scuipă suzeta, dă-i o jucărie, chiţ chiţ, pune-l în hopsi, apucă-te de gătit, miau, miau, ia-l din hopsi, dă-i să pape, pune-l în ţarc, pune-i suzeta, scuipă suzeta, mai ia-l şi tu că trebuie să duc rufele în pod, chiţ chiţ, schimbă-i scutecul, ninini nanana, chiţ chiţ chiţ, ia pune-l în wrap, pune-l în spinare, nani.

Bâz bâz

Cred că lui LS i se pregăteşte primul dinte. Îi simt vârful ascuţit la palparea gingiei. Unii ne-au urat distracţie plăcută, până acum nu pare aşa grav. Nu ştiu dacă tăvălelile prin pat, frichinelile şi datul inevitabil cu capul de tăblia patului şi postúrile încârligate în care adoarme au vreo legătură. Înainte de a face în sfârşit năniţă se ridică de cel puţin 15 ori în picioare la bară. Sau stă acolo până începe scandalul. Totul este astfel superinteresant.

8 luni

LS a împlinit alaltăieri opt luniţe. De ieri repetă oficial o silabă (ceva de genul bea-bea-bea), iar de astăzi se ridică singur în picioare ţinându-se de beţele de la pat/ţarc. În rest mă miţăie la cap (un fel de râsu`-plânsu` simultan) ca un mic terorist ce e sau, dimpotrivă, e foarte cuminţel. Cred că a intrat în ceea ce se numeşte angoasa lunii a 8-a. În fine...

Cum spuneam...

Cum de reuşesc să-mi revin atât de repede după ce tânărul pacheţel mi-a livrat o căruţă de nervi fiindcă nu-mi împlineşte aşa cum vreau eu aşteptările? Desigur, nici n-ar avea cum să facă altfel. Face şi el ce poate, învaţă doar. Dar nervii ai cu rămân? El adoarme seara, se trezeşte mai apoi (cât de curând) de foame, e hrănit prompt, pare obosit, îl întind înapoi la nani, iar el începe tăvăleala şi cel puţin două ore nu mai există speranţe de somn, noi obosiţi, unchiul-tata n-are treabă, nervii mei la limită. Pacheţel a început să "vorbească" nonverbal, prin intonaţii. Încearcă târârea, îi iese parţial. Mai are de exersat.
Am reluat lecţiile de conducere. Sper să-mi iasă de data asta, că m-am săturat.

Data de azi în loc de titlu

Aş fi ipocrită dacă aş spune că am nevoie de ajutor. Aş fi ipocrită şi dacă aş spune că n-am. Îmi place de cele mai multe ori să mă descurc cu forţe proprii, aşa cum există situaţii în care corvoada necunoscutului mă dă peste cap, în care abia îndrăznesc dacă nu e cineva alături de mine.
În ultimele seri cred că am dereglat programul de somn al maimuţelului. Cât mai trag de el vreo 5 minute ca să mai văd şi eu câte ceva pe la tv (să nu mă sălbăticesc naibii de tot), mâţăie de oboseală şi de lipsă de răbdare. Când îl pun în pat începe o tăvăleală veselă cu mirări, lălăieli, vociferări şi râsete abia stăpânite (ale noastre, desigur), care se întinde (ca azi-noapte) până la ore târzii. Dar şi cu o căruţă de nervi când te gândeşti frustrat că uite ce lăptic bun şi nu îl bea şi că dacă adoarme, de ce se mai trezeşte de singurătate. Aseară pe la 8 am stat cu el până a adormit, că dădea semne, apoi m-am dus în bucătărie să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, iar peste o juma de oră cine avea ochii mari? Scheisse, reclam de fiecare dată. Cine să mai adoarmă dup-aia, că intrase strechea în el. Să-l faci ghem şi hop cu el pe geam. E o frustrare din-aia în care ai nevoie de decibeli ca să te uşurezi. Simţi că îţi scapă lucrurile de sub control, aia e. So what? Nu ştiu de ce mă cramponez atâta cu controlul ăsta. Că n-am de gând să-l cercetez de boli venerice când va fi mare. Uneori însă mă sperie gândul că dacă ajunge vai de capul lui (ca să nu vorbesc de tot felul de statute de genul criminal, hoţ, delapidator, cacamaca etc)? Mania controlului meu începe de la felul în care LS îşi strânge plăpumioara şi muşcă din ea, în loc să adoarmă acoperit rezonabil şi merge până la chestii mult mai complexe de genul ce mai face x, s-a răcit, m-a uitat, nu pot să fac nimic, norocul lui că e departe, în fine. Azi dimineaţă ne gâdila un soare vesel din fereastră (dormitorul nostru actual e spre răsărit) şi mă gândeam la primăvară, la banalul ciripiturilor, al zambilelor şi narciselor înflorite în glastre, al ropotului de arteziană din orice orăşel vechi şi liniştit cu case de lemn şi caldarâm de piatră sau cu aerul proaspăt din satul copilăriilor mele, cu dealuri verzi, pâlcuite de lese încurcate şi livezi de pruni şi meri, de pe ale căror vârfuri obişnuiam să scrutez deseori orizontul spre dealurile de la apus cu căsuţe mici şi 3-4 turle răsărind din diverse cotloane şi spre munţii de la nord ale căror creste se observă clar doar în anumite momente ale zilei sau în anumite condiţii atmosferice. Acolo te-am dus şi pe tine, T, cu entuziasm, acelaşi pe care îl mai am şi azi, uite-aşa mă întorc eu în trecut când n-am ce face, uite-aşa uit de micile nemulţumiri de zi cu zi, că ele oricum sunt trecătoare, dacă le lăsăm noi să treacă. Mama şi tata, care citiţi acest blog, vă rog, nu vă cruciţi în faţa acestor tâmpenii, las şi eu ceva posterităţii care oricum nu se va sinchisi de mine, mamă, ce fatalisme, altfel trag obloanele şi le deschid secret în altă parte.

Prostia omenească, varianta fericită

Printre progresele lui LS (by the way, a împlinit 7 luni), unul la care e deja artist e rostogolitul de pe spate pe burtică şi viceversa. Pe lângă astea, dumnealui ridică uşor funduleţul din postura pe burtică şi ajunge în postura patrupedă, moment în care nu mai ştie ce să facă. Dacă îl tentează un obiect în imediata apropiere, totuşi inaccesibil, sare ca o broscuţă înspre el. În fine, se fâţâie şi se tăvăleşte cu o energie nemăsurată. De la o vreme (cam de când a fost răcit şi speriat să rămână singur în pătuţ) doarme iarăşi lângă mine. Cât a fost mai mic l-am pus chiar la margine ca să pot dormi şi eu cât de cât convenabil. În ultimele cazuri l-am protejat cu o pernă din-aia cilindrică de alăptat (am două, chiar, şi nu le mai găsesc locul, fiindcă nu prea le mai folosesc) şi tot n-a mai fost suficient. Copilul meu a căzut până acum de 3 ori din pat. Cu mine pe lângă, chinuindu-mă să mai fur un pic de somn în timp ce el se frichinea fără astâmpăr. Înălţimea rezonabilă a patului nu a permis decât o uşoară sperietură. Ieri a căzut iar cu pernă cu tot. A fost momentul în care m-am hotărât. Trebuie să doarmă în pătuţul lui. Dar cum, când el trebuie să mă simtă aproape, să-mi atingă mâinile, faţa, iar eu să rămân confortabil lângă el până adoarme?
O cunoştinţă mi-a povestit cum a tras pătuţul complet lângă patul ei, a scos rama dinspre ea, iar peste noapte copilul tot în patul părinţilor a aterizat.
Aproape orice pătuţ care se respectă are, cel puţin pe o parte, 3 beţe pe mijloc care se scot din ramă. Pe-acolo copilul mai mare se urcă sau coboară în/din pătuţ. Am speculat ideea dată de prietena mea şi am tras pătuţul lui lângă al meu, fără spaţiu între noi. Am lăsat rama la locul ei şi m-am întins lângă el. Ce păcat, printre beţe e prea îngust, nu trece decât vag câte-o mână. Şi uite-aşa (în timp ce maimuţelul ce se fâţâia în locul lui relativ nou şi neobişnuit) am scos eu 2 beţe, dar nu alea din mijloc, ci (fiindcă pătuţul nostru o permite, aşa am constatat noi cândva când l-am ridicat şi aproape rămăsesem cu ramele în mână şi beţele în aer) pe cele din dreptul capului lui. Mi-am strecurat superconfortabil un braţ înăuntru şi apoi şi pe celălalt, ba chiar îmi are loc şi capul. Într-un final a adormit. Copilul meu şi-a petrecut dormind acolo toată noaptea şi (paradoxal) şi azi până mai târziu decât de obicei, cu excepţiile de rigoare când i se face punctual foame. Speculez, deci, în continuare.
Ieri i-am montat ţarcul primit de la familia fericită de vizavi (care între timp s-a mutat, fiindcă proprietarul de drept nu le-a mai îngrijit de mult casa). Se joacă frumos şi cuminţel înăuntru.
Azi a sosit cu poşta şi foarte prompt şi Türhopser. Nu ştiu cum îi zice în româneşte, eu îi zic aşa - leagănul de ţopăit este un chiloţel atârnat de rama uşii. Cordelina este o fâşie de cauciuc elastică. În acest ham copilul ţopăie până nu mai poate, al nostru ţopăia până deunăzi la taică-su în braţe. La a doua noastă probă (desigur, încă nu ştie cu ce se mănâncă), pruncul meu a adormit atârnând în el.

Primul meu semn evident că îmbătrânesc: îmi trosnesc fălcile în timp ce mestec sau se "agaţă" în timp ce închid gura. Cam gata...

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Vai, am ratat eclipsa

Faza e cam aşa: Castravete se trezeşte de ceva timp în jur de 8-8 jumate. Urmează cam o oră de ploiţe, trotinete, chiţ-chiţuri, mirări, neastâmpărări şi picioare în spatele/burta mamei (după caz) care încearcă să mai fure nişte somn, până o trezeşte de tot. Apoi oboseşte şi adoarme la loc, iar mama profită şi adoarme şi ea. Eclipsa a fost de dimineaţă, iar eu 1: nu intenţionam să o văd fiindcă 2: nu (mai) am nici ochelari speciali, nici ciob fumuriu sau mască de sudură şi 3: am uitat. Gata m-am explicat.
De fapt voiam să mă bag în seamă şi pe anul ăsta, prima oară cum s-ar zice. Bilanţuri de anul trecut nu prea am. Senzaţional nu prea a fost, dar am avut câteva căderi şi câteva highlight-uri. Şi mai mult decât atât, l-am născut pe Pacheţel. Reve a fost fain, am plecat de-acasă. În sfârşit. Noii noştri prieteni (sper), S şi M au şi ei un prunc, născut în aceeaşi zi cu LS. Eu şi S ne-am ţinut companie cu perfuziile în venă timp de câteva săptămâni prin primăvară, urmărind de la fereastră cum înfrunzesc castanii. Apoi eu m-am dus să nasc, iar ea a venit la un control (mai avea un pic). Şi a nimerit la timp cât să-l salveze pe Pacheţelul ei de la suferinţa fetală. Şi uite-aşa am ajuns iar colege de spital. În fine. Timp de aproape 7 luni n-am reuşit deloc să ne vizităm, ci doar să ne întâlnim de câteva ori pe stradă. În fine... Moşul ne-a adus (cu ceva eforturi binemeritate) nişte gadgeturi de ultimă generaţie, de care mă bucur nespus, mai ales că dacă vreau să renunţ de tot la tractor, trebuie să schimb contractul de internet şi mai ales modemul. Cul. Oricum voiam să mai scap de nişte cabluri.
În rest, bag câteva poze şi mă retrag. Am iarăşi biberoane de spălat.

Restul în albumul din dreapta şi în albumul ăsta:




PS - Mai nou mă întreţin cu tata pe mess. Mai nou tata îmi citeşte şi blogul. :-o  :-)))

PS2 - La mulţi ani! :)

Aproape 6 luni cu LS

LS se schimbă în continuare. Are 71 de cm, e un bolovan de peste 8 kg, chiar dacă văr-su îl întrece. LS mânuieşte cu interes crescând diverse obiecte, îl tentează tastatura, se întoarce fără jenă pe burtă. În schimb, încă nu-l interesează mâncărica, nici apa, nici alte băuturi decât dacă pofteşte în alte contexte decât cele pur destinate hrănirii şi din alte recipiente decât cele cu care obişnuiesc. LS plânge altfel, cu lacrimi, LS întoarce capul când îl strig pe nume (deja ne-am cam fixat pe Leander), LS rânjeşte şi scoate limba (adică exersează ce-a văzut la mami şi tati). Zilele astea a fost bolnăvior. Dar a supravieţuit. Cu nopţi cam nedormite, dar nu neapărat din cauza lui. Mă stresează încă lecţiile de conducere. Încep totuşi să capăt încet siguranţă. Nu mai am chef să scriu. LS plânge dincolo, se simte sigur în pătuţ. Acelaşi teatru în fiecare seară. Din păcate.

PS - Astă seară la ZDF a căzut unul în direct încercând o acrobaţie. A ajuns la spital. Emisiunea respectivă s-a întrerupt. Normal. Dar sunt nişte idioţi. Mi-e greaţă de ei. Era o vorbă, aia cu cine sare pari mulţi. Unora ca ei li se potriveşte. Ce păcat, trebuia să apară şi Take That în vizită.

Foarte pe scurt

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Niscaiva progrese

Profit rapid de ocazie, cât LS doarme, ignorând muntele de vase din chiuvetă, după ce le-am mai spălat azi o dată, dar aşa-i când te (re)apuci de gătit, ignorând băieţii care dincolo nu mai prididesc, în fine, profit să mai scriu şi eu două-trei rânduleţe neinteresante despre noi, cum s-a "supărat" D după ce a văzut aşa frumos în atâtea apartamente în care am poposit şi apoi a comparat cu haosul de-acasă şi s-a hotărât să nu mai aştepte, aşa că am intrat în viitorul dormitor şi ne-am reapucat de tapetat. Instalatorul, între timp, şi-a cam terminat treaba, mai are câteva mărunţişuri, însă baia e gata, e funcţională. Astăzi mi-am decorat-o cu ce-am avut la îndemână cu titlul de provizoriu, fiindcă lipsesc mobilierul şi accesoriile la care rămâne să mai visăm un pic. Facem progrese carevasăzică. LS face şi el. E ceva mai rezonabil, vernünftig, cum zic nemţii, deja trebuie să ghicesc prin alte mijloace dacă îi e foame, când e obosit se vede, chiar dacă este suficient de activ şi vesel în acelaşi timp. Nu-i mai place culcat pe spate. Exersează ridicatul în funduleţ. Încă nu şade singur, aşa că nu-l pot forţa prea mult. Vrea tot mai mult "Belustigung" (adică distracţie) şi, foarte important, cu mama şi tata (sau cine se găseşte). Între timp s-a trezit, trebuie să-l neglijez un pic ca să-mi termin fraza. La naiba, nu pot. :D LS exersează vorbirea. De ceva timp ţipă cu nişte acute dătătoare de tinitus. Şi râde. După ce te distrezi o vreme cu el astfel şi nu schimbi placa, ţipătul îşi schimbă intonaţia, capătă un ton de disperare, gata cu veselia. Am probat până acum piure de morcovei, simplu, cu cartofei sau cu măr. Merge, ne mozolim, e distractiv şi gustos o scurtă vreme. Nu ştiu când va accepta să bea şi doar apă. Probăm în continuare. Am uitat să spun că LS are deja (de azi) 5 luni. :-o Am realimentat albumul. Cam asta e, cât se poate de plictisitor. Pe sufletul meu aş fi scris acum câteva zile, însă am amânat din lipsă de tihnă şi s-a pierdut. Mai bine, că erau doar lamentări, doruri, nostalgii, frustrări.

Acasă

Nu mai am timp să citesc, nu mai am timp să scriu şi nici chef nu prea (mai) am. Ne-am întors de-o săptămână, ne-am reacomodat destul de repede în ciuda frigului instalat în casă între timp - dincolo nu era montată centrala (de azi e iar la locul ei, fiindcă am sunat instalatorul cu nesimţire ca să vină) - aşa că dormim încă în bucătărie unde se petrece mai tot, mai puţin statul la tv şi la computer. LS a supravieţuit cu bine călătoriei, a dormit în mare parte, a crescut în maşină spate în spate cu mine şi nici nu am realizat. Am traversat cu această ocazie 10 ţări, în cea mai mare parte dintre ele am şi poposit. Ne-am întors prin Slovacia şi Polonia. Am ajuns - cum s-ar zice - la Cuca Măcăii, în munţii Tatra (la plimbare) acolo unde e prea puţin exotic de făcut concedii, unde cofetăriile au un aer familiar (ceva ante1989), am ajuns la o fabrică de sticlă cu suflători umani din Bohemia cehă, am ajuns în (mult?) lăudata Cracovie şi am profitat de o masă la un restaurant din cartierul evreiesc, am ajuns în munţii Krkonose (în nemţeşte - pleonastic - Munţii Uriaşi) şi cam atât. N-am făcut trasee montane, că n-aveam cum cu căruţa după noi. Ne-am plimbat un pic şi ne-am întors acasă. Botezul a fost fain. Statul acasă la mama a fost fain şi din nou prea scurt. Iarăşi m-am revăzut cu prea puţini dintre cunoscuţii mei. Nici că ar fi meritat să mă zbat prea tare. Unii dintre ei nu-mi mai vorbesc de la o vreme. Asta e.
Suntem acasă şi dăm ghes cu şantierul. LS creşte, se întoarce deja în pat, nu prea mai are loc în coşuleţ, i-am înlocuit landoul cu buggy-ul şi pare mulţumit, vorbeşte mult, e vesel, cuminţel, s-a schimbat. Cât de curând începem să trecem pe mâncărică. Am pus poze noi în album. Sper să le pun şi denumirile cât de curand. Mai am câte ceva de recuperat şi realimentez albumul. Cam asta e.
Nu trag obloanele, dar nu ştiu când voi mai ajunge să scriu pe-aici. Pe de-o parte îmi pare rău, pe de alta timpul cu LS, bebeloiul de el, este atât de preţios... O să-mi mai fac timp printre picături. Noapte bună!

Urlaub

Am ajuns de cateva zile. LS a rezistat surprinzator de bine. A mai chitait pe ici pe colo, a dormit in mare parte. Ceea ce nu inseamna totusi ca drumul n-a fost greu. Carutul a fost cel putin jumatate din bagaj, vreo 3 geamantane au stat calare pe bancheta din spate langa copil. In Slovenia e dragut, am stat la o ferma prin ŠKOFJA LOKA, gazdele foarte saritoare si atente, ne-am plimbat pana la Bled si prin Ljubljana. O tura cu masina prin munti cu biserici in varf (pe scurtatura), un defileu cu ape repezi (Vintgar). Pe autostrada in Croatia o carciuma in care timpul s-a oprit la anii 90, unde cartofii inca sunt taiati de mana si prajiti intr-o tigaie. Un Belgrad imputit de noxe si aglomerat de soferi idioti. Un Let's do it Romania superficial (ca nici nu putea fi altfel) in care gramada de gunoaie stranse (imprastiate mai degraba) in oborul bunicilor mei o bate la fund pe cea stransa de pe toata soseaua comunei. Campurile si marginea soselei spre Corabia, Izlaz, Turnu Magurele sunt innegrite la propriu de parjolul pus la cale de bine intentionati. Trist. Ai mei si-au construit o casuta draguta pe terenul lor din Mogosoaia.
Ieri am primit o carte care poarta mirosul autorului ei. 

Bila alba pentru un grup de artisti din Belgrad care a pus la vanzare printre altele niste creatii foarte dragute din flori presate inramate fistichiu. Evident ca le-am facut o mica vanzare. Sper sa mearga si pozele de pe site cat de curand.