Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.
