wtf

Ce înclină mai mult balanța: sunt eu pe de-o parte prea siguratică și comodă sau, pe de alta, cei către care tind se îndepărtează tot mai tare? Motivul (generic) suprem invocat: nu (mai) am timp.

Diverse

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

De ce froh

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

alte aiureli

dacă aș întâlni un djin i-aș cere o casă fără cabluri, fără sertare și uși, fără obiecte (sticlăraie) pe jos, fără ghivece și pământ de flori, fără flori, fără telecomenzi, scaune, mese, mașini de scris și telefoane, fără hărți, cărți și reviste, fără scări pliante și lampadare, fără scaun de toaletă și perie, fără ceas, eventual o casă goală. ceea ce e un nonsens pentru junior, dar o liniște pentru mine.

treipuncte

îmi vine să descriu, cât e cald, dar își pierde, își pierde farmecul, iar dacă păstrez acest mic secret acasă, acolo unde îi stă cel mai bine, peste un Timp când voi reveni asupra acestor rânduri voi fi uitat deja... am să spun doar că e un vis aproape imposibil căruia i-am dat deja un șut memorabil în neant. ceea ce s-a Terminat s-a terminat, așa cum se taie un film.

Te

Uitasem de poem în fiecare zi. E un mic proiect abandonat. E o părticică dintr-un acrostih. A rămas aşa din lipsă de cuvinte, e mai degrabă o îndoială, e adevărul celui care îl citeşte. E o prostioară. Aşa a fost să fie. Cine ştie cunoaşte.

.

angel of mine, scrisoare, trifoicupatrufoi, albastru, angel of mine, portret de tânără în cărbune, scrisoare, scrisoare, scrisoare, angel of mine, angel of..., angel...

Cum închizi gura unei fantome

Îi serveşti trecutul pe tavă.

Fantomele din viaţa mea

Nu vorbesc de stafii, că nu-s acelaşi lucru. Alea îşi mai arată codiţa din când în când, trimit băiatului mesaje de crăciun şi paşti şi îşi dau întâlnire cu el în centrul vechi când au ocazia. Sunt inofensive, dar nu le suport, am mai vorbit eu de treaba asta, mă epuizează energetic, aşa că mă opresc. Fantomele sunt diverşi ecşi care şi-au lăsat cumva amprenta de-a lungul timpului. Like I care, de mi s-ar spune să le las în pace, eu ajung (întâmplător sau nu) din nou la ele, iar unele se întorc singure la mine. Ele fac parte din mine. Dar de-ar mai fi ceva de înnodat între noi... Nu mai e nimic, doar ciorbă rece. Nici măcar de dragul amintirilor, aşa cum au fost ele dulci, amare, banale. Ce mai faci, cutărică, iaca bine, pa. Asta fuse şi se duse. Să mă zbat, are vreun sens? Rămân cu toatele virtuale, în neantul lor, mai un like, mai o ciupitură (gata şi ciupiturile, ce e prea mult strică, te-nveţi prost), tăcerea e în continuare de aur, eu trebuie să-mi ţin capul pe umeri, die Kugel, die manchmal nicht richtig funktioniert, dar cine e perfect?

Fleacuri

Cutăriţă a ciupit-o (de fund) pe cutăriţa. Aşa ar arăta o frază standard la ştirile noi din cartea cu feţe. Ce bine că ea rămâne (speră unii) privată. Dacă s-ar vedea câte pete vineţii am colecţionat deja... By the way, aş scrie o poezioară care ar începe aşa: Îmi place când mă ciupeşti. Nu ştiu însă cum continuă. Mi-am pierdut orice urmă de antrenament.

Lui R îi place să desfacă de fiecare dată ambalaje noi. Mie îmi place să scap mai întâi de alea vechi. Deci tot ce e de terminat, de consumat, de golit e un muss urgent. 

Chestii

Uite cum mă întorc eu în timp. În dimineaţa când ai plecat de la mine am scris acest poem. Din fericire nu îţi este (era) dedicat. :)

Şi mai departe în timp. Un gest spontan şi fericit: o iei în braţe radiind şi te învârţi cu ea şi o săruţi tandru.
Apoi vă ascundeţi de ploaie. Apoi lăsaţi frâu liber genunchilor pe sub masă. Apoi ea adoarme cu haina ta (uitată) în braţe.

Data de azi în loc de titlu

Aş fi ipocrită dacă aş spune că am nevoie de ajutor. Aş fi ipocrită şi dacă aş spune că n-am. Îmi place de cele mai multe ori să mă descurc cu forţe proprii, aşa cum există situaţii în care corvoada necunoscutului mă dă peste cap, în care abia îndrăznesc dacă nu e cineva alături de mine.
În ultimele seri cred că am dereglat programul de somn al maimuţelului. Cât mai trag de el vreo 5 minute ca să mai văd şi eu câte ceva pe la tv (să nu mă sălbăticesc naibii de tot), mâţăie de oboseală şi de lipsă de răbdare. Când îl pun în pat începe o tăvăleală veselă cu mirări, lălăieli, vociferări şi râsete abia stăpânite (ale noastre, desigur), care se întinde (ca azi-noapte) până la ore târzii. Dar şi cu o căruţă de nervi când te gândeşti frustrat că uite ce lăptic bun şi nu îl bea şi că dacă adoarme, de ce se mai trezeşte de singurătate. Aseară pe la 8 am stat cu el până a adormit, că dădea semne, apoi m-am dus în bucătărie să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, iar peste o juma de oră cine avea ochii mari? Scheisse, reclam de fiecare dată. Cine să mai adoarmă dup-aia, că intrase strechea în el. Să-l faci ghem şi hop cu el pe geam. E o frustrare din-aia în care ai nevoie de decibeli ca să te uşurezi. Simţi că îţi scapă lucrurile de sub control, aia e. So what? Nu ştiu de ce mă cramponez atâta cu controlul ăsta. Că n-am de gând să-l cercetez de boli venerice când va fi mare. Uneori însă mă sperie gândul că dacă ajunge vai de capul lui (ca să nu vorbesc de tot felul de statute de genul criminal, hoţ, delapidator, cacamaca etc)? Mania controlului meu începe de la felul în care LS îşi strânge plăpumioara şi muşcă din ea, în loc să adoarmă acoperit rezonabil şi merge până la chestii mult mai complexe de genul ce mai face x, s-a răcit, m-a uitat, nu pot să fac nimic, norocul lui că e departe, în fine. Azi dimineaţă ne gâdila un soare vesel din fereastră (dormitorul nostru actual e spre răsărit) şi mă gândeam la primăvară, la banalul ciripiturilor, al zambilelor şi narciselor înflorite în glastre, al ropotului de arteziană din orice orăşel vechi şi liniştit cu case de lemn şi caldarâm de piatră sau cu aerul proaspăt din satul copilăriilor mele, cu dealuri verzi, pâlcuite de lese încurcate şi livezi de pruni şi meri, de pe ale căror vârfuri obişnuiam să scrutez deseori orizontul spre dealurile de la apus cu căsuţe mici şi 3-4 turle răsărind din diverse cotloane şi spre munţii de la nord ale căror creste se observă clar doar în anumite momente ale zilei sau în anumite condiţii atmosferice. Acolo te-am dus şi pe tine, T, cu entuziasm, acelaşi pe care îl mai am şi azi, uite-aşa mă întorc eu în trecut când n-am ce face, uite-aşa uit de micile nemulţumiri de zi cu zi, că ele oricum sunt trecătoare, dacă le lăsăm noi să treacă. Mama şi tata, care citiţi acest blog, vă rog, nu vă cruciţi în faţa acestor tâmpenii, las şi eu ceva posterităţii care oricum nu se va sinchisi de mine, mamă, ce fatalisme, altfel trag obloanele şi le deschid secret în altă parte.

Întrebări de dizolvat aspirina

Ce este aceea o prietenie? Ce fac prietenii cel mai bine: comunică sau îşi tac? Ar fi suficient? De ce risc să îmi pierd capul de dragul amintirilor. De ce îmi regăsesc echilibrul doar în propria familie. De ce când mă retrag, mă legăn aşa frumos şi mi-e bine în propriile amintiri? De ce-am crezut că uit şi eşti din nou la fel de viu?

să mă înveţi să vorbesc, că eu nu ştiu

T

boem, vagabond, artist, de unde ai răsărit, my friend?
anyway, cu entuziasmul şi cu graba mea de a spune în câteva minute ceea ce n-am reuşit în atâţia ani, cred că te-am trimis înapoi acolo de unde ai venit.

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Niciun Paşti

Cam aceeaşi senzaţie. Cu greu m-am urnit să vopsesc nişte ouă şi să coc o prăjitură, doar fiindcă mâine urmează o vizită.


Se pare ca am într-adevăr mici contracţii cu care trăiesc de ceva timp. Acum că ştiu că există, le conştientizez, le diferenţiez de mişcările maimuţelului. Sper că nu nasc prea devreme. Mai am două săptămâni de muncă la care s-ar putea să renunţ din raţiuni medicale.

Mă bucur de toate mărunţişurile pe care le-am strâns până acum pentru maimuţel. Teoretic ne-ar mai lipsi pentru moment doar un dulăpior şi cam atât. Abia aştept să-i spăl şi să-i pregătesc lucruşoarele. În camerele de dincolo se mişcă (încet) ceva. Sper să terminăm la timp.

În altă ordine de idei (fără nicio legătură cu cele de mai sus), nu pot menţiona decât atât: ce gogoşi americane, ce dezgust!... Chiar nu credeam...

18 martie

F, schimbaşi prefixul, la mulţi ani, prieten drag!

A trecut un an. Uimirea aia mică a rămas încremenită pe peronul gării. Nu am ce sărbători cu asta. Rămâne doar amintirea. Parfumul ei suav. Vine uitarea. Credeam că uitasem de tot. Sarcina mi-a schimbat perspectivele. O să uit în continuare. Îmi va face bine.

Scurtissime

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Hate Sundays

La noi s-a aşternut un strat frumos de zăpadă, nederanjat nici de temperatura de afară, nici de maşinile de curăţat strada. Era rândul nostru la deszăpezit trotuarul. Obligaţie (duminica) până la cel târziu ora 9. Nu ne-am urnit din căldurica şi confortul aşternutului. Nu-i nimic, avem vecini cu program (matinal sau nocturn) care se nimeresc la momentul oportun şi preiau iniţiativa. Atâta timp cât (sper) nu bombăne. D ar vrea să ieşim. Tocmai i-am tăiat macaroana rugându-l să dea muzica mai încet, ca să-mi pot auzi rezonabil partea mea din căşti. Din păcate, deşi pare atât de frumos afară, n-am chef să ies. Şi simt că mă apucă aceeaşi criză idioată de plictiseală, mai ales când am atâtea lucruri importante de făcut. Cui îi arde? M-au apucat nişte doruri mult cunoscute. Nu voi putea să le potolesc nicicum. Numai de-aş reuşi să uit ca prin minune totul, eventual. Senzaţie de pustiu. Se va lăsa întunericul cât de curând pe stratul acesta imaculat. Mâine iar conduc pe zăpadă.

Cum poate deveni minunată...

...o zi mohorâtă, gri şi ploioasă de noiembrie.
Te aşezi undeva la mijloc, lângă tine el ţine în braţe o ciupercuţă. Între voi se scurg începuturi şi sfârşituri nenumărate. Cu buzele lui uşor răsfrânte, întredeschise, uitătura lui blondă, inocentă se abate spre tine, îl surprinzi, între voi electroliză şi, uite-aşa, totul se termină acolo. Ai o groază de remuşcări că nu îndrăzneşti mai mult. Rupi o parte din el şi o iei departe cu tine. O lipeşti din când în când ca pe un plasture sau ca pe o grefă de piele chiar pe locul acela de unde ai luat-o. Timp, timp, timp, ca un zbor de scrisori răsturnate de sus dintr-un coş de răchită. Îl regăseşti singur, ciupercuţa a dispărut din peisaj, iar între voi o lungă scrisoare neterminată. Nu vă spuneţi nimic, ştiţi tot, vă priviţi în tăcere, apoi îl întrebi ca prin vis dacă poţi să faci un gest mărunt şi egoist. El clipeşte, apoi închide ochii. Groaza de remuşcări nu îşi mai are locul. Îl atingi aproape insesizabil pe un deget. Îi iei mâna moale într-a ta şi îţi răspunde. Te priveşte blond, electrolitic şi se apropie de tine. Mâinile voastre se iubesc electrolitic...

Iar dimineaţa uiţi să te mai trezeşti visând aiurea pe acorduri familiare ca acesta: