Cam aşa

M-am făcut a naibii. Toată săptămâna asta şi cea viitoare îmi rup picioarele prin magazin. Nu că ăsta ar fi neapărat motivul. Oamenii fac concedii, oamenii sunt blonavii, alţii fac (de fraieri) supliniri pentru ei (sub ochiul vigilent al şefilor), eu fac ore în plus (sper) pe noul sistem de contract (pe care încă nu l-am semnat, că nu mi-a ajuns sub nas, dar ar mai fi nişte timp). Citesc numai în trenuri, iar acasă dorm şi mănânc. Cam de când am revenit acasă mă satur doar cu sendvişuri şi mă satur şi de ele şi doar asta mă mai determină să gătesc la ore târzii seara, numai ca să mai gust şi altceva. Mă mustră conştiinţa că am certat ieri cu prea mult aplomb un copil şi implicit pe mama acestuia (care nu fusese pe fază). Orice copil care intră în magazin atentează la primul lucru pe care îl vede: standul cu baloane de săpun de lângă casă. De aici se nasc o sumedenie de drame, deşi colţurile caselor lor ascund (după cum pretind părinţii) o sumedenie de astfel de tuburi de licoare uitate. Acest copil, ca toţi ceilalţi, pescuise primul tub ieşit la îndemână şi plecase cu el. În urma lui vorbele mele - cum că n-are voie să-l desfacă şi să sufle în magazin fără să fi plătit - răsunau în van neînţelese sau cel mai probabil neluate în seamă. Atenţionarea mea a fost poate prea plină de nervi. Pentru un tub de baloane de săpun care (în riposta mamei la rândul ei către copil) a sfârşit subit golindu-se pe podea. În fond, colecţia de pete (lăsate de animale sau oameni fără nici un pic de respect) de pe covor nu sunt vina mea, ci a unor şefi lacomi care fac posibilul să vândă şi ultimul capăt de aţă, dacă acesta este util la ceva cuiva, oricine ar fi acela.