Ocazie rară în care chiar îmi vine să spun că în general mi-e bine, deşi mă mai pasc oareşce îndoieli pe ici pe colo. Sunt temeri inutile, sper. Aşa se întâmplă ori de câte ori mă întorc acasă după câteva săptămâni. Aduc cu mine amintirile proaspete de prin crailâcuri, dar şi planurile pentru zilele de după, ce să mai gătesc, ce să citesc (că doar aduc cărţi noi cu mine), ce muzici să mai caut, să mă reapuc de pictat, să fac ordine (finally) în nu ştiu ce dulap, să spăl perdelele din lada de rufe etc.
Şi mă hrănesc timp de câteva zile cu aceste planuri cu bătaie mai scurtă sau mai lungă, după care se aplatizează totul, se întoarce rutina. Partea bună zilele astea este că magazinul are nevoie de oameni şi implicit (sau mai ales) de mine, că tot sunt acolo şi am deja oareşce experienţă. Un pas de la stadiul no name la cel de plătitoare de impozit. Calc totuşi peste îndoieli numai cu gândul că nu rămân acolo pentru totdeauna. Că va apărea cât de curând şi ocazia aia mişto.
Mi-e bine totuşi numai când mă uit la raftul plin de bunătăţi care m-aşteaptă să le citesc, la marionetele pe care le-am primit alaltăieri cadou, la cât de mişto e ultimul album Coldplay (chiar dacă s-a auzit deja ceva de-un plagiat), când mă gândesc că am tot ce-mi trebuie, când mă cufund în amintirile mele (aşa triste şi frumoase cum sunt), în aiurelile şi visurile mele, în patul moale cu veioză pe stânga, când savurez nelipsitele bomboane cu lapte sau caut muzici pe net. Curând o să mai pun şi pozele promise (dacă te mai interesează, oricum tot pentru mine o fac). Deocamdată mă aşteaptă două zile întregi de muncă. Şi încă vreo sută de ore luna viitoare.
