Ura!

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu  mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Plictisitor

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

Concurs cu leuștean

câtu-i lunca și Beiușu, nu fecior ca bădiuțu

voiam să precizez că provocarea-i mare, dar nu am șanse de câștig: leușteanul meu o fi la fel de bătrân ca Moshul Fetei, dar e firfiriu, vecinul de deasupra (care știe de el) nu (mi) l-a tăiat așa cum mă temeam, doar la ciuntit un pic, nu-i nimic, salvai eu astăzi rămurica respectivă, ca s-o pun la păstrare în congelator.

Nu mai știu pe nimeni cu leuștean prin zonă, dar fac apel la ăia câțiva cititori diasporeni care mi-au mai rămas, poate se știe vreunul cu musca pe căciulă. Hai, fraților, la concurs! Care aveți așa ceva prin grădini puneți pe panoplie, să vedem și noi.

Scaietino, uite poze.

 

Update 20 aprilie (la cerere): 

Nu pot să-mi dau seama cât a crescut, era deja măricel la prima poză. Undeva pe fundal (spre colțul din dreapta jos, printre bălării și iederă) se află micul tufiș de leuștean.

Bonus, instantanee din grădina noastră, azi:

Te

Uitasem de poem în fiecare zi. E un mic proiect abandonat. E o părticică dintr-un acrostih. A rămas aşa din lipsă de cuvinte, e mai degrabă o îndoială, e adevărul celui care îl citeşte. E o prostioară. Aşa a fost să fie. Cine ştie cunoaşte.

Mizantropisme

Am o chestie cu vecinii. Mă enervează. Nu toţi în acelaşi timp, nu în general, ci mă opresc la ăia de deasupra. Dacă la cei ce au plecat mă enerva aspiratorul pus la treabă de 15 ori pe săptămână, la cei de acum mă enervează câinele (de talie mare), care nu latră, dar ale cărui presupuse "drumuri" şi nelinişti se propagă prin rezonanţa laminatului (culmea, de tip "antifonic"), mă enervează toate bocăniturile şi trântelile care-mi cutremură uneori tavanul (casa e veche), mă enervează scârţâitul ritmic al patului pe parchet, îmi vine să-mi pară rău că mi-am cumpărat şi eu laminat, în condiţiile în care îmi doream să-mi păstrez discreţia şi să mă fac neobservată.

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Cam aşa

M-am făcut a naibii. Toată săptămâna asta şi cea viitoare îmi rup picioarele prin magazin. Nu că ăsta ar fi neapărat motivul. Oamenii fac concedii, oamenii sunt blonavii, alţii fac (de fraieri) supliniri pentru ei (sub ochiul vigilent al şefilor), eu fac ore în plus (sper) pe noul sistem de contract (pe care încă nu l-am semnat, că nu mi-a ajuns sub nas, dar ar mai fi nişte timp). Citesc numai în trenuri, iar acasă dorm şi mănânc. Cam de când am revenit acasă mă satur doar cu sendvişuri şi mă satur şi de ele şi doar asta mă mai determină să gătesc la ore târzii seara, numai ca să mai gust şi altceva. Mă mustră conştiinţa că am certat ieri cu prea mult aplomb un copil şi implicit pe mama acestuia (care nu fusese pe fază). Orice copil care intră în magazin atentează la primul lucru pe care îl vede: standul cu baloane de săpun de lângă casă. De aici se nasc o sumedenie de drame, deşi colţurile caselor lor ascund (după cum pretind părinţii) o sumedenie de astfel de tuburi de licoare uitate. Acest copil, ca toţi ceilalţi, pescuise primul tub ieşit la îndemână şi plecase cu el. În urma lui vorbele mele - cum că n-are voie să-l desfacă şi să sufle în magazin fără să fi plătit - răsunau în van neînţelese sau cel mai probabil neluate în seamă. Atenţionarea mea a fost poate prea plină de nervi. Pentru un tub de baloane de săpun care (în riposta mamei la rândul ei către copil) a sfârşit subit golindu-se pe podea. În fond, colecţia de pete (lăsate de animale sau oameni fără nici un pic de respect) de pe covor nu sunt vina mea, ci a unor şefi lacomi care fac posibilul să vândă şi ultimul capăt de aţă, dacă acesta este util la ceva cuiva, oricine ar fi acela.

Am o leapşă

... de la Drina, care a primit-o de la Oceania, care a primit-o de la Turambar. Se numeşte leapşa gastrojenantă: e vorba adică de cea mai scârboasă păpică de care ai avut parte vrând-nevrând cândva.

Mi-am dat timp de gândire şi amintire, dar sincer, nu-mi amintesc să fi paţit-o aşa cum povestesc alţii. Ştiu doar că sunt extrem de sclifosită cu anumite feluri de mâncare, în special cu cele care degajă anumite mirosuri pe care nu le suport nici acum: carnea de miel/oaie şi ciorba de burtă.
În rest nu mă pot lăuda decât cu nişte prăjituri pleoştite pe care le-am preparat de ziua mea, dar, norocul meu, gust au avut, apoi cu o pizza cu blat prea sărat într-un restaurant şi cu o năzbâtie pe care am făcut-o (nu numai eu) când eram mici şi proşti:
Era pe-acolo pe la bunică-mea o fată pe care o chema Mili şi care era nebună. Adică nu vorbea, dar înţelegea ce-i spuneai, care te întreba arătând cu degetul şi cu un "ţă-ţă" scos din gură ce sunt toate lucrurile de pe tine. Fata asta umbla aiurea pe-acolo pe drum şi apărea şi în meri, livada din apropiere pe unde obişnuiam să ne jucăm. Nu rareori ne venea "minunata" idee să luăm cu un băţ dintr-una din balegile de pe drum şi să-i dăm să mănânce pe post de ciocolată. O singură dată am păcălit-o şi a gustat.
În rest nu mai ştiu. :P Dar lepşuiesc pe Puck, Aprilsea şi pe Alma. Poate au ele ceva mai interesant de spus.

Ăăă

Frecat menta. Aproximativ. Venit instructor de casiere. Instalat case de marcat. Început instrucţia. Cam târziu. Lălăială cu o groază de detalii în toate privinţele. Oboseală, lipsă de concentrare. Deci cum? Panică. Panică. Panică. Aşa se explică totala lipsă de experienţă în domeniu. Sper totuşi că n-or fi toate negre din prima zi. Şi fără ajutoare călite. Sâmbătă intrăm în pâine.

Mici fleacuri angoasante

Am senzaţia că frecventez locuri în care nu (mai) am ce căuta. Că insist să mă văd sau măcar să păstrez o legătură cu persoane cu care am avut tangenţe la un moment dat, care au trecut pe lângă mine şi care acum îşi văd mai departe de viaţa lor acolo unde sunt. Sun şi mă autoinvit, dar am mereu nesiguranţa că nu-s binevenită. Că uşa la care bat mi se deschide de complezenţă, doar fiindcă am bătut. Undeva în trecut deschideam uşa unui secretariat de şcoală dinăuntrul căreia se auzeau voci enervate de femei deranjate, ca şi cum tărâmul pe care păşisem nu era pentru mine. Mai târziu - aceeaşi corvoadă în faţa unor alte uşi din spatele cărora nu mă mai înjura nimeni. Mă fâţâi de nu ştiu câte ori înainte să formez un număr de telefon. Răspund foarte rar când acesta sună şi sunt sigură că nu neapărat cu mine vrea. Rareori cer ajutorul cuiva, mă doare gura să cer înapoi ceea ce-mi aparţine, să cer să mi se schimbe un lucru cumpărat în pripă. M-am învăţat singură acasă şi aşa mi-e cel mai bine, chiar dacă cealaltă jumătate din mine caute să comunice. Încă nu am rezolvat mare lucru din cele ce mi-am propus. Şi uite-aşa nu îmi mai place să spun ce fac, fiincă nu fac mai nimic. Timpul trece pe lângă mine. Bye, bye...

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Motive sau nu

Miros, bătrâneţe, imposibilitate, prosoape, lenjerie, piepten, scaun rulant, cadru rulant, riduri, operaţii, redoare, drenă, cateter, scutec, pastile, sirop, păhărele, insociabilitate, demenţă, mobilă veche, ziar, tv, tablou de familie, căţel de pluş pe post de însoţitor, frizeur, plan, tură, nume, acte, reţete, acte, acte, acte, medic, fax, telefon, bucătărie, lift, training, vocabular. Toate astea şi multe altele într-o singură zi. Prima. Acum o oră eram gata să renunţ. M-am întors cu o vagă durere de cap. Un pic mai tarziu mi s-au îngreunat picioarele şi mi s-a făcut frig. Cred că ştiu ce a fost, până în momentul în care am mâncat, am vorbit cu D şi mi-a trecut. Cel mai mult m-a speriat cantitatea de hârţogărie. Fiecare locatar are povestea, personalitatea, ritualul, sănătatea şi tratamentul lui descrise şi raportate temeinic în tona aia de hârtii. Nu-mi place încă să vorbesc la telefon. Mai ales lucruri oficiale. Bine că nu mi se cere deocamdată. Sper. Pricep greu. Mai am ceva îndoieli. Pentru astea există 3 ani de pregătire. La începutul cărora nu am ajuns încă.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Un oareşce dezinteres

* Iar s-a întors febra Harry Potter. Iar trece pe lângă mine. N-am văzut decât primul film. De cărţi încă nu mă simt atrasă. Nu sunt sigură dacă o să mă molipsesc vreodată.
* Ce-o avea aşa de interesant turul ăsta al Franţei? E plin de dopaţi. Inclusiv nemţi. Credeau că după scandalul recent încheiat le trece. S-au înşelat. ARD şi ZDF s-au retras de la transmisiuni în semn de protest.
* Suprarealismul lui Vian, deşi îmi vine să-l pup, câteodată mă scoate din sărite, mă oboseşte. Are un pic prea mult de "nonsens" sau mi se pare mie? Mă refer la "Iarba roşie" care e toată un complex tablou suprarealist. Îl bate pe Dali imagistic.
* Vecinului de lângă noi, turcul, îi place tare mult să vorbească despre sine. Sâmbătă (când l-a invitat D la o porţie de pui de la grătar) n-am putut să pricep (dar nici nu m-am străduit) nici măcar un sfert din cât a povestit mesenilor. Nu ştiu de ce, dar figura lui îmi inspiră neîncredere, posibil ceva pervers. Aşa că stau departe de el cât pot.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Proiect antichici

Alinuţa s-a distrat. Mi-a zis şi mie sursa. Din păcate pe mine mă dezgustă (conţinutul sursei). Nu sunt în stare să scriu ceva care să sune a chici (kitsch). Aşa că scormonesc într-un caiet vechi pe care (întâmplător sau nu) l-am luat cu mine, caiet la vârsta căruia făceam greu diferenţa între kitsch şi valoare. Asta e...
Sincer, Alina, nu-mi face absolut nici-o plăcere să compun aşa ceva. :)

Deci:

"Ce-mi pasă de trăiesc sau nu
Acum când ştiu: nu mă iubeşti nici tu?
Ce rost mai are viaţa mea
Lipsită de iubirea ta?
Cum am putut să cred în tine
Când mi-ai produs numai suspine?
Oare de ce te mai iubesc
Când ştiu că doar mă amăgesc?
De ce mai sper să mă iubeşti
Când nici măcar nu mă priveşti?"


"Aş vrea să zbor prin fereastra gândurilor tale, aş vrea să te simt aproape, să-ţi simt căldura iubirii şi binecuvântarea inimii. Visez la fericirea noastră, cea mai frumoasă floare din buchetul vieţii mele. Vreau să devin sclavul iubirii tale pentru ca tu să-mi redai libertatea împărtăşindu-mi dragostea. Mă simt neputincios, închis în colivia gândurilor tale, fără a le putea însă desluşi. Chiar dacă valurile repezi ale vieţii mi se opun din nou, de această dată nu voi renunţa, iar pasărea rătăcită pe tărâmul dragostei nu va înceta niciodată să zboare spre adâncul inimii tale în căutarea iubirii veşnice. Aş vrea ca împreună să creem o lume a noastră în care numai cei ce simt fiorul dragostei să ni se alăture. Ar fi frumos să fim împreună, ar fi frumos să ne desprindem de real şi să ne înălţăm spre cer pe aripile celui mai cunoscut şi apreciat înger, cel al iubirii."

Bleah! Aşa nu!

Ia să băgăm şi ceva muzichie, ca să fie siropul şi mai aromat ;)).




Textele NU sunt ale mele, Cel de Sus mi-e martor. :P

Şi fiindcă e o leapşă, invit pe absolut oricine iubeşte, pardon, NU iubeşte chiciul să scrie ceva de inimă grea (sau uşoară, la alegere).

Proiectul e aici.

PS - Băi, ce dor mi-era de o maneaaaa :)))))) =))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Plictiseală şi dezgust (mai bine nu citi)

Plictiseală de dezgust, dezgust de plictiseală. Cu acest patetism, cu această atitudine fatalistă îmi alung şi ultimii cititori.
Sunt într-o gaură neagră. Şi până nu mă hotărăsc, nu pot ieşi din ea. Dacă eu singură nu mă ajut, nu există nimeni altcineva care o poate face. Mă înconjoară şapte mii de dileme, nerăbdări, nehotărâri. Timpul trece şi mă întreb de ce mă grăbesc. Fiindcă mă gândesc la viitor. Care viitor? Sunt între luntre şi punte. Pe drumul meu nu se află răscruci. El e plin de ceaţă. Mă plâng de diverse şi apoi ajung la autocontraziceri. Fiindcă nu mă zbat. Las totul la voia întâmplării. Trece pe lângă mine, nu trece, mi-e totuna. Strugurii sunt acri. Eu amăgesc cu bună ştiinţă, eu îmi dau pumnii în cap. Mă enervează "smile"-ul ăla de pe messenger, care nu face altceva decât să ia loc de răspuns la orice întrebare/afirmaţie insipidă. Ce-ar fi să renunţ la ele? La messenger, la blog, la internet. Nu mă văd. Sunt dependentă.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Lămurit

Also (vai ce-mi mai place să încep cu deci, intenţionat aşa).
M-a sunat italianca (ex-vecina) să-mi mulţumească pentru darul de nuntă. Credeam că se va rupe de tot legătura între noi. Bine că m-am înşelat. O să am eu grijă de acum încolo să nu se întâmple aşa. Doar locuim la 10 minute una de alta, ce naiba. Mâine mă duc pe la ea. Şi îi dau şi pozele.
Şi cum compul meu începuse să se crizeze din lipsă de spaţiu m-am hotărât să mai fac un pic de curăţenie şi deci să mai mut (şi să salvez în acest fel) o parte din bunătăţile mele pe un dvd. Tot din motive de securitate (în sensul că nu vreau să-mi crape hardughia), în loc să mă trec offline pe messenger (aşa cum ar fi trebuit de la bun început) am pus un status cu semn de interzis. Pe care zuza de mama (eram sigură) nu l-a văzut. Tocmai ce mă apucasem de scris un disc şi mi-era teamă de eroare că îmi şi apare fereastra ei în care mă salută. Şi unde nu o iau la trei păzeşte. N-am înjurat-o, dar nici prietenoasă n-am fost. Încă nu apucase să scrie. Am zis ok. Mă trec invizible. Nu prea mai are ce să se întâmple. Am schimbat două vorbe cu ea. Sesiunea de scriere mi-a dat eroarea "mult aşteptată" într-unul din momentele următoare. Am hotărât să amânăm conversaţia. Dar n-am apucat să mă scuz (decât ceva mai tarziu şi offline) pentru irascibilitatea mea (nestrăină mamei) şi încă mă ia cu remuşcări. Mă mir eu însămi de câtă cenuşă îmi pot pune în cap cu alţii, iar cu mama mea (şi restul familiei) mă doare gura atât de tare să scot o scuză amărâtă. Mi se pare imposibil să-i spun normal "adevărat a înviat!" când e cazul, să-i spun "noapte bună" când merg la culcare, să-i spun "te pup" când trebuie s-o pup sau "te iubesc" când mă apucă drăgăleala. Ori mă strâmb, ori nu spun. Poftim ciudăţenie, că de educaţiune nu e cazul!
Să ajung unde trebuia. La dorinţe care se împlinesc. Mici fleacuri pe care îmi doresc să le obţin sau să le aflu şi care îmi par imposibile la un moment dat, dar pe care le aştept răbdătoare chiar dacă ştiu că uneori durează şi ani întregi de zile până dau de ele. Se împlinesc cam toate, trebuie doar - să zic eu - observate.
Căutam acum vreun an-doi titlurile unor filme pe care le văzusem la tv cât mai eram în Ro şi cărora pentru o perspectivă viitoare nu le acordasem prea mare atenţie. De unul dintre ele am dat acum ceva timp. De celălalt (cu speranţe slabe de tot, fiindcă mi-l amintesc într-o limbă necunoscută mie) am dat finally astăzi, după ce am terminat de citit un roman de Ismail Kadare ("Florile îngheţate din martie") în care am întâlnit un cuvânt ("kanun") şi un obicei similar celui din filmul văzut de mine. Era prea de tot să nu se potrivească. Cum de am fost atât de toantă să mă duc mai întâi la imdb.com şi nu direct la google? În fine, filmul a fost făcut în Brazilia (nu că n-aş fi recunoscut portugheza, dar chiar era altă limbă, jur) după o nuvela de, ghici, tot Kadare, "Aprilie spulberat". Şi ca să dorm liniştită la noapte pun aici două linkuri şi un fragment de film găsit de mine pe youtube din "Behind the sun" ("Aprilie spulberat").
Aşadar, unul este "Behind the sun".



Celălalt film este "Eu, tu, eles" (filmat tot în Brazilia). Le recomand cu plăcere.

Fir de desfăcut în patru

Mereu şi niciodată. Două concepte cu care m-am jucat ieri. Pe care ar trebui să le iau în serios, de fapt. Ce sens are să spun te voi iubi mereu, dacă ştiu că oricum nu te voi mai vedea niciodată (nici chestia asta nu e sigură, că doar 20km distanţă nu sunt aşa mult) şi asta din propria laşitate sau poate din simpla dorinţă de a alege comoditatea şi obişnuinţa? Când mă gândesc acum la niciodată, mai ales după ce dintr-o oarecare disperare am ales atât de repede, mă trece un gol imposibil prin toţi rărunchii. Să stau şi să mă uit la telefon şi să nu mai îndrăznesc să-l sun, căci aşa trebuie să-l las în pace, nu să mă uite (fiindcă nu mă va uita), ci să mă ierte şi să se ierte pe sine şi să accepte, în ciuda durerii pe care eu i-am provocat-o, jumătatea plină a paharului, aceea a dorinţei lui împlinite, a promisiunii respectate. Iar el să facă acelaşi lucru, să reziste ispitei ce i-am fost şi încă sunt. Nu-mi pasă de ceea ce simt eu, ci de durerea lui, fiindcă îmi tot creez vină. Şi să ştiu o veşnicie că a existat şi poate mai există cândva un el căruia i-am provocat o durere, un gol atât de imense pe care nu mai am cum să i le alin, mi se rupe sufletul. O pun şi pe asta pe crucea păcatelor mele (cred că devine clişeu, am impresia că am mai spus-o undeva). N-am să te uit niciodată, asta e clar. Dacă te mai poate consola cumva...

Durerea de după

Surpriza m-a lăsat desigur fără cuvinte, dar şi cu o inconştienţă cu care nu mă recunosc. Ca şi cum aş fi ştiut că mă iartă. Eram sigură inclusiv de acest lucru. Ceea ce nu mă împiedică totuşi să mă ruşinez. Am lămurit, am ales, poate prea repede. Dar aveam nevoie şi de un simbol de despărţire. Singura soluţie: un sms. De atunci am realizat ruptura. Închipuie-ţi că doare incredibil de tare. Şi îl simt şi pe el, aşa cum mă simte şi el pe mine. Mă simt incompletă şi i-am zis-o şi lui, celuilalt. Sper că mă înţelege. Dar aleg să nu lupt, fiindcă aşa am fost dintotdeauna. Nu-mi pasă de ce simt eu, ci de durerea pe care, prin toată această situaţie i-am provocat-o verdelui. Aceeaşi durere pe care i-aş fi provocat-o şi celuilalt, dacă aş fi plecat de-acasă. Dar nu plec, fiindcă m-am înrădăcinat aici. Eu am întreţinut totul, crezând şi sperând că zicala cu ulciorul nu mă va viza şi pe mine. Ce mai una alta, am făcut-o lată. N-o să mi-o iert decât din perspectiva faptului că am iubit şi iubesc. Şi o să mă transform tot mai mult într-un munte de piatră, şi-aşa mă simt la fel grea ca una dintre ele. Helal, du wirst deine Prüfung bestehen! Und verzeih mir, bitte, verzeih!... Iartă-mi!

Eu impotriva

Cui oare i-o fi venit minunata idee sa intocmeasca harti din satelit (vezi google maps) ca sa devina altii dependenti de ele si sa nu mai am loc de ei la computer? ;))

Chestii rusinoase

Una este o insemnare anterioara in care ma "laud" cu cate si mai cate.
A doua si ultima este ceva foarte recent si pentru care imi pun cenusa in cap. I'm lately a heartbreaker.
Ieri a mai cazut o bucata din film la montaj. Visarea a fost placuta si plina de iluzii. A fost de ambele parti, desi el nu crede. Ce e mai grav este ca am intretinut-o aproape cu buna stiinta. Vorbeam si de nu stiu ce planeta care ma-mpingea de la spate sa spun cuvinte pline de entuziasm, dar si de... (nu mai stiu de ce). Iar cand a fost momentul revenirii cu picioarele pe pamant (care se cam lasa asteptat) s-a prabusit totul cu o viteza uimitoare in urma careia s-a ridicat un nor imens de praf. Seamana cu un balon pe care il umfli intr-una si la un moment dat se sparge. Aici e vina mea. O pun si pe-asta pe crucea nazbatiilor mele. Ca am lasat sa se intample si ca spun prea mult din ceea ce simt pe moment.