Termen

N-am născut încă. Şi nici nu mai nasc în luna mai. Nu ţin musai la calendar, că termenul e oricum orientativ. Dar teoretic azi am împlinit 40 de săptămâni + 0 zile. Ai mei sunt la mine de o săptămână, se cam grăbesc (că mai urmează o naştere în familie cât de curând) şi eu nu mai nasc. Tata mi-a făcut cămara (în sfârşit e gata). În rest se plictiseşte şi îmi ocupă cu orele scaunul jucând sudoku online. Mama mă însoţeşte la medic, la care de astăzi trebuie să mă prezint zilnic pentru CTG :-|. De parcă ar avea vreo concludenţă graficul respectiv. Se văd nişte contrăcţiuţe amărâte pe el (care, "vorba doctoresei", trebuie să se îndesească, altfel nu nasc), mult mai slabe decât alea din perioada statului în spital, şi cam atât. Mâine aceeaşi poveste. Mă duc cel mai probabil o săptămână şi dup-aia mă trimite la spital (cu sau fără semne de travaliu). Să nu mă enervez prea devreme, totuşi.
Euroviziunea (că tot îmi sugera Vio să dau raportul) am petrecut-o întinsă pe nişte perini pe jos (momentan nu am nicio canapea prin zonă, din raţiuni de comoditate şi de şantier la orizont). Lena a câştigat pe merit. Am urmărit-o cam de pe la castinguri. Nu este o voce, e o persoană. O geamănă. :D Este originală, e cool. Cine mai bombăne că e penibilă şi altele (de-alde marcelpavel şi alţi distruşi), mănâncă struguri acri. În rest, alţi doi-trei bunuţi şi restul Schrott (cum zic nemţii). Ce bine că m-am calmat.

Întrebarea săptămânii (lunii etc)

Când naşti?
Varianta subînţeleasă: da' nu mai naşti o dată?
Răspuns: mai am un pic până la termen. Posibil să-l depăşesc şi să vezi ce o să-i înjur pe-ăia care m-au îndopat cu perfuzii.

Azi schimbai prefixul. ;;) C'est ma vie. :D

Ai mei au ajuns astăzi de dimineaţă surprinzător de repede. Nu ştiu cum au făcut, că nu prea aveam încredere în ei, că dacă nu se descurcă, nu au (nu vor) GPS, nu cunosc limbi străine etc. Ori de câte ori s-au oprit (posibil nu de prea multe) nu au reuşit să se odihnească. Acum zac rupţi înghesuiţi pe canapeaua (nedesfăcută) din bucătărie pe care am reuşit s-o eliberăm ieri (la timp) de lucrurile maimuţelului. Camera acestuia (şi temporar şi a noastră) e în sfârşit parţial gata. Am inaugurat-o azi-noapte. Aş fi dormit ceva mai mult dacă nu mă trezea spre dimineaţă o durere enervantă de burtă (nu contracţii) şi starea de cvasiagitaţie pe fondul humpty-dumpty-ului hormonal. Am luat cartea de pe noptieră, am aprins lămpiţa aia specială (am două :D) şi m-am apucat de citit, ceea ce l-a trezit într-un final şi pe D pe când s-a întors de pe-o parte pe alta şi i-a sărit accidental lumina în ochi. Care n-a mai putut dormi şi a plecat devreme pe ogor. Maimuţelul mai are teoretic o săptămână până la termen. Dacă vrea poa' să ude şi canapeaua mai trage de timp şi mai profită de marsupiu, habar n-am dacă naşterea depinde musai de el. În fine, să vedem.
Momentan mă bucur de nişte conserve adunate de pe la neamuri, de alcoale, miere, neşte eugenii, pufarine şi cei mai banali pufuleţi. Şi de alte câteva daruri pentru maimuţel. :D

PeSe obraznic: Uitasem cât de grobian e uneori tata. :-/ Mă descurajează orice urmă de grosolănie, chiar dacă nu mă priveşte (dar mă implică în calitate de martor)...

1 centimetru

Nopţile de zombie-uit sunt tot mai dese. Contracţiile sunt la locul lor. Colul s-a deschis deja un centimetru. În două săptămâni. Camera maimuţei are în sfârşit tapet. Şi tot nu e gata. Alde mama vor să se pună sâmbătă la drum. Cred că nu mai durează mult şi începe tic-tacul.

14 mai

Am uneori (incredibil, destul de rar) momente când îmi amintesc că a trecut mai bine de un an de când n-am mai fost pe-acasă. Că tot de-atunci număr pe degete de câte ori am văzut-o pe maică-mea la faţă doar prin intermediul webcamului care mai mult nu le funcţionează, că îi aud periodic vocea şi nu-mi rămâne decât să mi-o imaginez cumva, aşa cum o ştiu, fără să pun la socoteală ridurile conturate de vârstă şi de griji, fără să pun la socoteală strungăreaţa lui tata, lărgită de parodontoză şi acoperită de mustaţă, fără să pun la socoteală cât de mult i-a crescut burta cumnată-mii (o să fiu şi mătuşă la scurtă vreme după ce o să nasc). Frate-miu nu mai ştiu cum arată. În fine, mă trezesc şi tresar şi mă întreb ce am făcut în tot acest timp, pe unde am umblat, pe ce planetă am fost? Sper să n-o iau razna. Dar ştiu că reuşesc să adorm la loc.
BOH a mai scos un album şi nu ştiam. Ca o fană adevărată ce sunt. Îi ascult acum iar pe repeat şi-mi cântă-n strună. Pot fi ascultaţi şi aici.

Ieri am ieşit un pic în grădină. Parceluţa mea zace neîngrijită. Înainte să plec în spital reuşisem să tai în două rădăcina unei dalii. Avea câţiva muguri mici, semn că e încă bună. Cele două jumătăţi cu restul de bulbi rămaşi pe ele le-am plantat cu gândul că anul ăsta scot două dalii. N-au răsărit încă şi tare mă tem că nici nu mai au de gând. Cred că m-am grăbit. Tufele de căpşuni sunt invadate de buruieni. Trandafirii de asemenea. Mai nou au fost deja atacaţi cu nesimţire de o seamă de larve (nu mă interesează ce fluturi or fi ieşit din ele) pe care le-am mătrăşit şi eu la rândul meu cu nişte otravă. Şi plimbându-mă eu ieri agale să inspectez grădina ajung în spate unde era o tufă uriaşă de liliac înflorit pe care nu m-am abţinut să-l adulmec cu încântare. La întoarcere, pe micul povârniş de sub soc (salvat de noi cât de cât acum vreo doi ani de sub povara unei iedere care-l sufocă totuşi iremediabil) printre buruieni zăresc o tufă mică de leuştean care nu ştiu cum a ajuns acolo, dar de care m-am bucurat nespus, nu ştiu dacă mai ştie cineva de el, cel mult posibil unul dintre vecini, grădinar şi el de ocazie pe cont propriu. Am tăiat din leuştean câteva rămurele şi le-am dus în casă. Astăzi la noi miroase a leuştean tocat şi pus la păstrare în congelator.
Mirosul de leuştean m-a trimis cu gândul la borcanul cu borş al mamei sau la ciorbele de perişoare pe care în copilărie le detestam. La grădina bunicii mele din ale cărei verze muşcam (ca o larvă) direct în mijloc după ce dădeam la o parte primul strat de frunze, la pământul nisipos pieptănat în vaduri la capătul cărora se odihnea pe rând borcanul de irigaţii (o improvizaţie în care stătea capătul furtunului ca să nu zboare jetul şi să strice vadul), la mirosul asfaltului încins de arşiţă şi de balegi de cai, la răcoarea camerelor din casa cu perete pictat la întrare, la mirosul străvechi al dulapurilor lor, la casele cu tablouri comemorative pe pereţii de la drum. Mi-e dor de toate acestea. Iar dacă m-aş întoarce nu ştiu cât aş mai putea gusta din ele. Fiindcă nu prea mai sunt.

Aşteptând ceea ce e de aşteptat

Cum (îmi) spuneam, intuiţia mea nu e departe de adevăr. Sunt de o săptămână acasă, iar dumnealui nu se sinchiseşte. Nu se petrece totul atât de repede pe cât îşi imaginează, panicaţi, unii. Nici n-o să bat în cuie că aşa va fi şi de acum încolo. Nu m-am agitat prea tare cu gospodăria. Mai bine spus, în afară de a spăla câteva duzini de rufe, inclusiv - în sfârşit - de-ale maimuţelului (cărate în pivniţă şi în pod cu bunăvoinţa şi răbdarea lui D) şi de a muta câteva obiecte din loc, nu am făcut nimic. Am uitat un pic de mine în faţa computerului, dar asta nu se pune, îmi lipsise atât de mult. Readerul şi mailul pline. Măcar atât. Nu mi-am dat seama cât mi-a crescut burta până în aceste ultime zile, de când, stând ceva mai mult pe propriile picioare sau şezând, o simt tot mai grea, se petrec tot felul de lucruri ciudate acolo înăuntru. Maimuţa nu prea mai are loc, mai întinde câte-un crac, se lasă uşor, uşor în jos, burta se întăreşte periodic, nu mai pot sta pe spate nici măcar în semiculcat, simt diverse mici dureri, înţepături sau crampe, noaptea mă lupt cu pirozisul (arsurile stomacale) pe care îl atac într-un final cu rennie ca să pot adormi la loc. Digestia mea se comportă ciudat, posibil de când am întrerupt raţia de fier livrată la spital. În orice caz, mi-e mai bine acasă. D se aşteaptă în orice moment să-l sun. Moaşa pe care o "angajasem" are momentan concediu. Trebuie să contactez o alta, fiindcă n-are rost să depind de cineva care nu e disponibil la momentul oportun. Şi ce corvoadă... Că nu-mi place să sun la necunoscuţi... În fine, văd eu cum fac, de nevoie... :-]

Înapoi acasă

Da, am stat o lună în spital şi n-am apucat să las niciun semn. Nici nu mai ştiu acum despre ce-aş putea să scriu. Timp am avut suficient să mă gândesc la toate şi la nimic. Să iau nişte decizii şi să le las baltă cât mai rapid posibil. A fost un mare exerciţiu de răbdare pentru mine. M-am dus la medic pentru un control de rutină şi mi s-au descoperit nişte contracţii cât Mont Blanc-ul de mari, de care nu eram perfect conştientă. Nu ştiam să le diferenţiez de mişcările copilului. Aşa că am primit o trimitere la spital pentru 2-3 zile pe perfuzii cu magneziu ca să le mai domolesc, înainte să fie prea târziu şi să nasc un prematur. Cele 2-3 zile s-au transformat încet în 2-3 săptămâni, fiindcă nu se cunoaşte cauza concretă a contracţiilor mele. Or fi diverşi factori favorizanţi pe care doar îi bănuiesc, habar n-am. M-am dat încet pe brazdă rutinei din spital şi m-am supus fără prea multă cârtire programului extrem de plictisitor (pentru unii). Trezirea, orele de masă, injecţiile antitromboză (pe lângă ciorapii aferenţi pe care i-am purtat nonstop), vitaminele şi perfuziile permanente, vizitele asistentelor, ale moaşelor, ale medicilor, ale femeilor de serviciu, ale doamnei de la bucătărie, programele TV, urletele demenţilor senili de deasupra parcaţi de la cămin direct în spital, cardiotocograf (CTG, un aparat care înregistrează contracţiile şi bătăile cordului fetal) de 3 ori pe zi, care mi-a dat bătăi de cap (adică un fel de sabotaj tradus prin "contracţii la comandă", ca să fie ele acolo pe hârtie şi să nu mă lase să plec acasă). Într-un final am realizat că de contracţii nu pot scăpa (cel mult doar domoli) şi că nu pot ieşi din spital până nu ating vârsta sarcinii suficient de înaintată ca să pot naşte acolo fără probleme şi fără terapie intensivă pentru nou-născuţi a cărei secţie acest spităluţ, personal, nu o deţine. Aşa că am mai rămas o săptămână la capătul căreia nu avea mai sens să rămân. Am stat culcată pe pat în tot acest timp, m-am întors de mii de ori pe toate părţile posibile şi am dat gata în această postură 5 cărţi şi am mai început încă două. Timp ar fi fost chiar pentru mai multe, dar, crede-mă, ţi se taie cheful când te-apucă crizele de reflux gastric şi de arsuri pe gât sau când se nimereşte la tine în salon un ferăstrău de nervi, o ţărancă idioată care fumează noaptea în baie sau plescăie jeleuri la teve până târziu de tot, trânteşte uşi când iese şi intră şi face mofturi la mâncare. În rest, linişte şi pace, noroc cu personalul din spital extrem de drăguţ, altfel, cine ştie...
M-am întors într-o casă cu şantier, cu haos de lucuri răspândite peste tot, s-a simţit lipsa unei femei care să ţină un pic de ordine. D chiar se temea că n-o să-mi placă, normal că nu, că mai bine că am stat în spital şi m-am scutit de nervi. Eh, lasă că am avut şi acolo nervii mei care s-au transformat imediat în munţişori pe CTG, tot acest joc Humpty Dumpty sau YoYo (sau cum vrei să-i spui) cu dozele de la perfuzii, uite contracţia, creştem doza, nu e contracţia, veste bună: scădem doza (şi dacă e şi mai bine întrerupem perfuzia), al cărui scop l-am priceput foarte târziu. Medicamentul din perfuzie creşte ritmul cardiac. Şi-aşa, compensat cu un alt medicament. În fine. Mai am un pic. Teoretic o lună. Nu o să nasc eu imediat (din intuiţie), dar nici la termen. Nu se ştie...
Îi mulţumesc expres şi călduros doamnei S care s-a oferit de mai multe ori să mă aducă acasă şi de a cărei generozitate nu mă simt demnă. Mulţumesc tuturor celor care au ştiut (sau nu) şi m-au sunat. Nu am vrut totuşi să alarmez pe nimeni. Mulţumesc Vio!
În ceea ce o priveşte pe mimoza pudica graţiata innamorata şi înţepata mi s-a făcut de fapt între timp cacadeegal (cum zice D). Rog sincer a mi se ierta răutăţile şi tentativele de intrigantă. Sunt conştientă că nu mă priveşte. :)