Aşteptând ceea ce e de aşteptat

Cum (îmi) spuneam, intuiţia mea nu e departe de adevăr. Sunt de o săptămână acasă, iar dumnealui nu se sinchiseşte. Nu se petrece totul atât de repede pe cât îşi imaginează, panicaţi, unii. Nici n-o să bat în cuie că aşa va fi şi de acum încolo. Nu m-am agitat prea tare cu gospodăria. Mai bine spus, în afară de a spăla câteva duzini de rufe, inclusiv - în sfârşit - de-ale maimuţelului (cărate în pivniţă şi în pod cu bunăvoinţa şi răbdarea lui D) şi de a muta câteva obiecte din loc, nu am făcut nimic. Am uitat un pic de mine în faţa computerului, dar asta nu se pune, îmi lipsise atât de mult. Readerul şi mailul pline. Măcar atât. Nu mi-am dat seama cât mi-a crescut burta până în aceste ultime zile, de când, stând ceva mai mult pe propriile picioare sau şezând, o simt tot mai grea, se petrec tot felul de lucruri ciudate acolo înăuntru. Maimuţa nu prea mai are loc, mai întinde câte-un crac, se lasă uşor, uşor în jos, burta se întăreşte periodic, nu mai pot sta pe spate nici măcar în semiculcat, simt diverse mici dureri, înţepături sau crampe, noaptea mă lupt cu pirozisul (arsurile stomacale) pe care îl atac într-un final cu rennie ca să pot adormi la loc. Digestia mea se comportă ciudat, posibil de când am întrerupt raţia de fier livrată la spital. În orice caz, mi-e mai bine acasă. D se aşteaptă în orice moment să-l sun. Moaşa pe care o "angajasem" are momentan concediu. Trebuie să contactez o alta, fiindcă n-are rost să depind de cineva care nu e disponibil la momentul oportun. Şi ce corvoadă... Că nu-mi place să sun la necunoscuţi... În fine, văd eu cum fac, de nevoie... :-]