Da, am stat o lună în spital şi n-am apucat să las niciun semn. Nici nu mai ştiu acum despre ce-aş putea să scriu. Timp am avut suficient să mă gândesc la toate şi la nimic. Să iau nişte decizii şi să le las baltă cât mai rapid posibil. A fost un mare exerciţiu de răbdare pentru mine. M-am dus la medic pentru un control de rutină şi mi s-au descoperit nişte contracţii cât Mont Blanc-ul de mari, de care nu eram perfect conştientă. Nu ştiam să le diferenţiez de mişcările copilului. Aşa că am primit o trimitere la spital pentru 2-3 zile pe perfuzii cu magneziu ca să le mai domolesc, înainte să fie prea târziu şi să nasc un prematur. Cele 2-3 zile s-au transformat încet în 2-3 săptămâni, fiindcă nu se cunoaşte cauza concretă a contracţiilor mele. Or fi diverşi factori favorizanţi pe care doar îi bănuiesc, habar n-am. M-am dat încet pe brazdă rutinei din spital şi m-am supus fără prea multă cârtire programului extrem de plictisitor (pentru unii). Trezirea, orele de masă, injecţiile antitromboză (pe lângă ciorapii aferenţi pe care i-am purtat nonstop), vitaminele şi perfuziile permanente, vizitele asistentelor, ale moaşelor, ale medicilor, ale femeilor de serviciu, ale doamnei de la bucătărie, programele TV, urletele demenţilor senili de deasupra parcaţi de la cămin direct în spital, cardiotocograf (CTG, un aparat care înregistrează contracţiile şi bătăile cordului fetal) de 3 ori pe zi, care mi-a dat bătăi de cap (adică un fel de sabotaj tradus prin "contracţii la comandă", ca să fie ele acolo pe hârtie şi să nu mă lase să plec acasă). Într-un final am realizat că de contracţii nu pot scăpa (cel mult doar domoli) şi că nu pot ieşi din spital până nu ating vârsta sarcinii suficient de înaintată ca să pot naşte acolo fără probleme şi fără terapie intensivă pentru nou-născuţi a cărei secţie acest spităluţ, personal, nu o deţine. Aşa că am mai rămas o săptămână la capătul căreia nu avea mai sens să rămân. Am stat culcată pe pat în tot acest timp, m-am întors de mii de ori pe toate părţile posibile şi am dat gata în această postură 5 cărţi şi am mai început încă două. Timp ar fi fost chiar pentru mai multe, dar, crede-mă, ţi se taie cheful când te-apucă crizele de reflux gastric şi de arsuri pe gât sau când se nimereşte la tine în salon un ferăstrău de nervi, o ţărancă idioată care fumează noaptea în baie sau plescăie jeleuri la teve până târziu de tot, trânteşte uşi când iese şi intră şi face mofturi la mâncare. În rest, linişte şi pace, noroc cu personalul din spital extrem de drăguţ, altfel, cine ştie...
M-am întors într-o casă cu şantier, cu haos de lucuri răspândite peste tot, s-a simţit lipsa unei femei care să ţină un pic de ordine. D chiar se temea că n-o să-mi placă, normal că nu, că mai bine că am stat în spital şi m-am scutit de nervi. Eh, lasă că am avut şi acolo nervii mei care s-au transformat imediat în munţişori pe CTG, tot acest joc Humpty Dumpty sau YoYo (sau cum vrei să-i spui) cu dozele de la perfuzii, uite contracţia, creştem doza, nu e contracţia, veste bună: scădem doza (şi dacă e şi mai bine întrerupem perfuzia), al cărui scop l-am priceput foarte târziu. Medicamentul din perfuzie creşte ritmul cardiac. Şi-aşa, compensat cu un alt medicament. În fine. Mai am un pic. Teoretic o lună. Nu o să nasc eu imediat (din intuiţie), dar nici la termen. Nu se ştie...
Îi mulţumesc expres şi călduros doamnei S care s-a oferit de mai multe ori să mă aducă acasă şi de a cărei generozitate nu mă simt demnă. Mulţumesc tuturor celor care au ştiut (sau nu) şi m-au sunat. Nu am vrut totuşi să alarmez pe nimeni. Mulţumesc Vio!
În ceea ce o priveşte pe mimoza pudica graţiata innamorata şi înţepata mi s-a făcut de fapt între timp cacadeegal (cum zice D). Rog sincer a mi se ierta răutăţile şi tentativele de intrigantă. Sunt conştientă că nu mă priveşte. :)
