Rețete culinare în reader

Am zis că plec? Nu. Am zis că poate. În fine, nu voiam decât să te (vă) enervez un pic cu o rețetă culinară nemaipomenită, de la care nu pot să dau înapoi ori de câte ori mă luptă un mănunchi de linguri prin stomac.
Și anume... Unt pe pâine

Se face în felul următor:
Ai nevoie de unt (după gust, dacă vrei, tot pachetul), pâine (la fel), un cuțit cu care să tai pâinea, opțional unul cu care să întinzi untul și un fund de lemn pe care se petrece evenimentul.
Iei pâinea, o tai felii, câte vrei (în funcție de cât de mare e lupta de linguri), culci feliile pe fundul de lemn, râcâi tacticos cu cuțitul pe unt (sau tai din el) și îl întinzi la fel de tacticos pe feliile pregătite până când sunt complet acoperite, iar stratul de unt îndeplinește grosimea optimă. Nemaipomenit de gustos!!!

Treaba de mai sus e o satiră la nenumăratele bloguri de rețete culinare (doldora de reclame) care livrează pentru proști (și pentru trafic) rețete de genul: piure de cartofi, cartofi prăjiți, ouă-ochiuri, tartine și altele de genul. Rețete la care lumea nu mai are niciun dram de inspirație. Un ciocan în cap și mai mare mi-l oferă cu generozitate exact blogurile acelea cu super prăjituri și super preparate, pe care le păstrez cu încăpățânare în reader.

Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Sper să fie ultimul de astăzi

Ce poți face cu 2000 de euri?

Pleci în concediu. Închiriezi un apartament pe două luni și îți petreci tot sejurul pe balcon uitându-te la munți.


Ce faci cu 14 euri în loc de 1,99?

Îți cumperi un șampon mișto (de la o firmă englezească de cosmeticale bine parfumate, că știi tu de ce) și o alarmezi pe soacră-ta.

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Soare tralala

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

9 luni și jumătate

Tschüss Milch, hallo Brötchen! Și uite așa nu mai știm ce să facem cu băiețelul ăsta năzdrăvan, care (momentan, sper că doar azi) nu mai vrea să pape lăptic.
Chiflele sunt mult mai interesante după ce le-am descoperit în acest weekend la Frühstück. Păpița cu bucățele e și ea o corvoadă, fiindcă mi-e lene (nu știu încă) să mestec. Mai bine mor de foame sau poate (speră mama) nu.
În rest, descopăr lumea tirip, tirip, târâș prin casă, mă tentează ușile de sticlă de la comoda tv, ordinatoarele din raft, frunzele din pom, borcănelele și sticlele goale de pe jos din cămară, coșul cu hârtie veche de lângă coșul de gunoi, pământul din ghiveci, sertarele de sub masa de înfășat, obiectele de pe noptiera mamei, cabluri, prize, peria de curățat wc-ul. Pienașul de la buni și-a pierdut de mult farmecul, nu mai vorbesc de restul jucăriilor. Nici măcar de hopsi.
Și îi imit, desigur, pe mama și tata. Seara în loc de nani mă distrez o bună bucată de vreme țopăind la balustrada patului. Și așa mai departe.

Întrebări de dizolvat aspirina

Ce este aceea o prietenie? Ce fac prietenii cel mai bine: comunică sau îşi tac? Ar fi suficient? De ce risc să îmi pierd capul de dragul amintirilor. De ce îmi regăsesc echilibrul doar în propria familie. De ce când mă retrag, mă legăn aşa frumos şi mi-e bine în propriile amintiri? De ce-am crezut că uit şi eşti din nou la fel de viu?

să mă înveţi să vorbesc, că eu nu ştiu

Foarte pe scurt

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Diverse nemulţumiri

În mai puţin de 3 saptămâni o luăm la vale. D a făcut rezervări prin Slovenia, Serbia şi Polonia.
M-am reapucat de conducere. După 5 luni de stat de bară n-am uitat mare lucru, dar nici progrese nu se văd la orizont. Pun oboseala la socoteală, maşina cu prea multe chichiţe tehnice, dealurile din oraş şi străzile înguste puse de-a curmezişul în pante periculoase. Nu pot. Nu mai am răbdare. Se prelungeşte chinul la nesfârşit. Îmi bag picioarele, trec pe hidramată şi gata. Sunt antitalent la conducere, învăţ greu şi sunt aeriană.
Ieri am fost cu LS din nou la medic. Este un supercopil, după cum se exprimă nenea doctorul. Un tip bonom de care îmi place tare mult. Mă întreabă de fiecare dată cum îmi merge, că dacă mie îmi merge bine, îi merge bine şi copilului. Păi de ce să mint? Ieri eram superobo, LS a avut nişte crampe în burtă în mijloc de noapte, eu de-abia reuşisem să adorm după ce mă chinuise obsesia statului la volanul maşinii de şcoală. Aşa i-am zis eu doctorului că LS nu doarme toată noaptea fără întreruperi. Mă trezeşte să-l alăptez şi ca să evit trambalarea doarme lângă mine. De câteva zile îmi refuză uneori sânul, ori nu-i mai ajunge laptele, ori nu ştiu, dar am început să-i completez seara la culcare cu lapte praf. Ceea ce îl face să doarmă mai mult, dar nu şi mai bine, că de meteorisme n-a scăpat. Paradoxal, a spus medicul, însă dacă el ar dormi în pătuţ sau coşuleţ, aş putea dormi şi eu mai bine. Mi-a dat nişte eşantioane de lapte praf pentru burtici sensibile ca să-i dau seara la culcare. Şi m-a chemat peste o săptămână să-i spun cum a fost. Aseară a refuzat biberonul.
Aşa că l-am alăptat şi l-am pus în coşuleţ. A adormit acolo cu suzetă şi cutiuţă muzicală. I-am pus o păturică într-o faţă de pernă şi l-am acoperit cu ea. La noi vine iarna. După 4 ore s-a trezit să-l alăptez şi l-am pus iar în coşuleţ. A adormit iar, dar toată frichineala din somn şi coşuleţul agitându-se lângă patul meu m-au împiedicat să mai pun liniştită geană pe geană. Orice snifăit, pufăit, tuşit se poate termina oricând cu un reflux de lapte direct pe nas şi cu circul aferent. Cred că sunt nebună. Dar alea 4 ore fără el lângă mine au fost dumnezeieşti Ce fac eu acuma cu laptele praf? În fine... Experimentez din nou.
Nu ştiu cum a făcut, dar instalatorul nostru s-a arătat săptămâna trecută 3 zile la rând. A pus aproape toată faianţa şi tot mai are destul de lucru. Habar n-am când o să termine, dar la noi în cameră e deja cam prea frig şi fără el nu putem pune centrala la loc.
Îmi doresc o sofa în camera din care scriu acum şi în care privesc tv-ul seara. Îmi doresc să scap de nişte gunoaie şi de nişte linguri de lemn. Prea încet merge totul. Nu mai am tihnă.
Am o durere ca o arsură sub zona cefei.

Despre socializare, creştere, medici etc

Trecură aproape 3 luni. LS a crescut şi, cum ziceau unii mai experimentaţi, s-a schimbat. Este "lieb" cum zic nemţii, adică departe de ceea ce se numeşte "Schreikind" (copil urlător), articulează diverse sunete, începe să apuce, deocamdată reflex, diverse obiecte şi zâmbeşte social. Există persoane (din familie) care ne întreabă dacă nu ne-am înscris deja în vreo grupă de Pekip sau de masaj sau dacă ne-am dus la înot. Răspuns: încă nu. Toate astea costă bani. Ok, pentru binele copilului nu facem noi rabat la chestii atât de importante, dar 1. Pekip nu cred că e mare brânză (vorbesc totuşi în necunoştinţă de cauză), 2. masaj am învăţat la facultate (inclusiv masajul sugarului), deci îl practic singură acasă după baie iar 3. pentru înot bebeul nu are încă vârsta necesară. Da da, zic persoanele respective, dar (iarăşi dar) nu ăsta e neapărat scopul. Şi voi şi bebeul aveţi nevoie de socializare. Aşa intraţi în contact cu alţi părinţi, puteţi schimba păreri, vă puteţi împrieteni, copiii pot creşte "împreună". Uşor de zis. Cineva din familie a încercat deja faza cu Pekip. Niciunii dintre părinţii prezenţi acolo nu erau dispuşi să-şi facă prieteni noi.
Oamenii au tendinţa tot mai mult să se retragă. Cuibul lor le e suficient, cel mult o ieşire la îngheţată din când în când şi gata. Exagerez? Poate că da. Nu ştiu dacă procedăm chiar întocmai, însă şi noi tindem să ne însingurăm. În casa de vizavi au locuit până de curând două (aşa ne-a plăcut nouă să le spunem) "familii fericite" cu copii. Cea de la etaj s-a mutat de curând din casă. Are doi copii care se joacă de câţiva ani singuri cu alţi copii de pe stradă. Cu ei ne-am cunoscut mai de-aproape abia după ce s-a născut LS. Păcat, că par tare de treabă. A rămas să-i invităm la o masă românească. Dar casa în care stăteau cu chirie e din ce în ce mai neîngrijită. Vecinul de la parter face discotecă online în pivniţă şi bubuie toată casa, vecina de deasupra i-a reclamat la poliţie după ce au montat în scară o cameră antihoţi. Familia fericită de la parter are un singur copil pentru care s-au chinuit 5 ani şi care e ţinut "să nu se spargă". Este, cum zicea vecinul lor de deasupra, un "Fensterkind". Şi aşa e. Copilul ăla şi-a petrecut în mare parte mica lui copilărie privind de la fereastră. Ăla e un copil singur. Poate are totuşi noroc. În ultimele săptămâni l-am văzut şi pe el pe-afară. În plus, îl duce maică-sa la grădiniţă.
Şi m-a pălit azi dorul de socializare şi m-am apucat să dau telefoane, să trimit sms-uri. La unul nu mi s-a răspuns. Vecina mea de salon de la spital a născut în aceeaşi zi cu mine. Eu depăşisem termenul, ea era un caz de urgenţă, copilul (prematur) intrase în suferinţă fetală. Azi, după aproape 3 luni, am reuşit în sfârşit să dau de ea şi să vorbim. M-am autoinvitat mâine pe la ea. O alta, care ar putea fi maică-mea s-a scuzat că nu m-a mai sunat de mult. Ea zice mereu "rămânem în contact, te sun, mă suni, ieşim la îngheţată". Mai mult pentru ea însăşi. Însă nici eu nu mă mobilizez mai mult. Comoditate, altfel? Cea care nu mi-a răspuns, fosta mea vecină, italianca, al cărei apartament e acum al nostru, are între timp doi copii. M-am întâlnit cu ea întâmplător într-un magazin. Nu m-am mai dus pe la ea de vreo 3 ani, de când născuse prima oară. Nu m-a sunat niciodată de-atunci. Astă iarnă când ne-am întâlnit (tot întâmplător) pe stradă spunea că de când cu copiii nu mai au prieteni. Copiii sunt obositori. Familiile respective nu mai au numitori comuni. Nu ştiu ce vreau să demonstrez cu asta. Probabil nimic. Sunt fapt diverse din viaţa mea.
Ieri am fost la medic. Am nimerit într-un praxis foarte bun. Pentru asta mă deplasez în alt oraş. Medicul e un tip bonom, celelalte angajate sunt de asemenea foarte de treabă. Pupitrul de la recepţie are formă de vapor. Sala de aşteptare e o cameră cu jucării. Timpul de aşteptare e scurt, cine ştie cunoaşte, fiindcă în general la medicii din Germania, dacă nu ai asigurare privată, nu ai şanse să intri prea curând, iar la ora programării în niciun caz. I-am făcut lui LS primul vaccin. Unchiul doctor ne-a spus că după vaccin ori va dormi mai mult decât de obicei, ori va fi agitat şi va face temperatură. La noi a fost, desigur, agitat. Noroc că am primit o reţetă cu două tipuri de supozitoare, reţetă ale cărei costuri sunt acoperite complet de casa de asigurări. Toate reţetele medicale pentru copii (nu ştiu dacă or fi şi excepţii, oricum nu e cazul nostru) sunt gratuite.
Mai nou, s-a gândit Ursulica, o fi ea, o fi ministerul pe care-l conduce, egal, să dea copiilor de şomeri nişte carduri în contul cărora pot lua parte la diverse activităţi socioculturale şi sportive ca să se dezvolte armonios şi să nu mai sufere de pe urma unor părinţi cu lipsuri şi egoisme.

Apropos de LS. Ce mai face el în ultima vreme:

* completează chestionare auto

* se joacă la tastatură

* dă să se întoarcă

* citeşte prospecte comerciale

* mai duce câte ceva la gură

* vrea să se ridice în funduleţ

Restul în pozele din dreapta.

Cam gata.

Help?

De ce nu cer ajutor nimănui? De ce nu pretind păreri şi sfaturi? Pentru că majoritatea sunt oferite prin optica fiecăruia. Parţial experienţă proprie, parţial din auzite. Nu funcţionează toate la fel. Nu îl pot alăpta cu program standard. Nu îndrăznesc încă să mă sacrific câteva nopţi (câte?) ca să-l învăţ în coşuleţ, atâta timp cât doarme atât de bine lângă mine, că mă trezeşte la timp doar pentru hrănire şi adoarme la loc şi adorm şi eu lângă el şi astfel reuşesc să mă odihnesc cât de cât. Ce e aşa de grav că doarme lângă mine în pat (şi bine că doarme măcar noaptea!) şi că D şi-a mutat cartierul de dormit în altă încăpere? L.S. e un mic terorist speculant. În braţe ar sta cel mai bine. Tot acolo adoarme şi ar continua să doarmă. Mutat de pe braţe în altă parte (coşuleţ, cuibuşor făcut din perna "cornuleţ" de alăptat etc) se trezeşte cam imediat şi urlă cu un aer tragic. Colici e mult spus. Ne descurcăm. Putea fi mult mai rău. Copilul cică s-a "învăţat prost". Nu cred că greşesc dacă-l ţin mai mult aproape de mine. Nu greşesc nici dacă, dimpotrivă, nu îl ridic imediat ce începe să urle. Ba chiar îl ignor multe minute în şir. Altfel mă sufocă muntele de vase nespălate de pe chiuvetă (de exemplu) sau risc să mănânc doar pâine cu unt. Da, ştiu, nu e păpuşă (cum spunea Diana). Cei care se exprimă cu "Aaa, wie süüüß! Ein Babyyy!!" parcă n-ar avea habar câte eforturi cere puericultura. Tăcem şi înghiţim. Mergem mai departe. Va fi mai bine. L.S. s-a făcut între timp cât un bolovan. Şi s-a schimbat la faţă.

Termen

N-am născut încă. Şi nici nu mai nasc în luna mai. Nu ţin musai la calendar, că termenul e oricum orientativ. Dar teoretic azi am împlinit 40 de săptămâni + 0 zile. Ai mei sunt la mine de o săptămână, se cam grăbesc (că mai urmează o naştere în familie cât de curând) şi eu nu mai nasc. Tata mi-a făcut cămara (în sfârşit e gata). În rest se plictiseşte şi îmi ocupă cu orele scaunul jucând sudoku online. Mama mă însoţeşte la medic, la care de astăzi trebuie să mă prezint zilnic pentru CTG :-|. De parcă ar avea vreo concludenţă graficul respectiv. Se văd nişte contrăcţiuţe amărâte pe el (care, "vorba doctoresei", trebuie să se îndesească, altfel nu nasc), mult mai slabe decât alea din perioada statului în spital, şi cam atât. Mâine aceeaşi poveste. Mă duc cel mai probabil o săptămână şi dup-aia mă trimite la spital (cu sau fără semne de travaliu). Să nu mă enervez prea devreme, totuşi.
Euroviziunea (că tot îmi sugera Vio să dau raportul) am petrecut-o întinsă pe nişte perini pe jos (momentan nu am nicio canapea prin zonă, din raţiuni de comoditate şi de şantier la orizont). Lena a câştigat pe merit. Am urmărit-o cam de pe la castinguri. Nu este o voce, e o persoană. O geamănă. :D Este originală, e cool. Cine mai bombăne că e penibilă şi altele (de-alde marcelpavel şi alţi distruşi), mănâncă struguri acri. În rest, alţi doi-trei bunuţi şi restul Schrott (cum zic nemţii). Ce bine că m-am calmat.

Întrebarea săptămânii (lunii etc)

Când naşti?
Varianta subînţeleasă: da' nu mai naşti o dată?
Răspuns: mai am un pic până la termen. Posibil să-l depăşesc şi să vezi ce o să-i înjur pe-ăia care m-au îndopat cu perfuzii.

Azi schimbai prefixul. ;;) C'est ma vie. :D

Preocupări intense

Noii noştri vecini şi-au pus laminat. Scârţâitul patului pe laminat în miez de noapte răsună îngrozitor de tare deasupra noastră. Nu ştiu dacă sunt neapărat pudică, dar mi-aş asigura discreţia cât de cât. Ei de fapt cred că habar n-au. Încă. Să le spun? /-)

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Călare pe val

Am o senzaţie (oarecare) de bunăstare, în ciuda faptului că multe lucruri importante rămân încă puse de-o parte şi nu se mişcă de la locul lor singure. La faptul că nu mă mai apucă disperarea contribuie cel mai probabil o configuraţie avantajoasă a constelaţiilor de pe cer. Nu, n-am consultat predicţiile astrologice, alea sunt gogoşi, mă încred eu aşa, pur şi simplu, în stele (verzi). Mai apare una, se mai stinge alta şi desenul lor capătă după caz conotaţii domestice sau hiperboliza(n)te. În fine. Am rezolvat cu lista "trebuie", adică am purces după diverse acte, am depus dosare, mai vizitez din când în când ogorul şi sufrageria în care se ţin lecţiile de teoria circulaţiei rutiere, am uitat să menţionez că am un instructor tinerel, bruneţel, tras ca prin inel, cu coapse ca de căprior, instructor lângă care o să mă aşez la volan începând de săptămâna viitoare. Azi noapte m-am visat conducând, deja mă obsedează ideea, apoi m-am ridicat să golesc (ca de obicei) vezica, apoi m-am învârtit de pe o parte pe alta căutându-mi confortul de adormit la loc şi stresându-mă intens cu ceea ce-mi rezervă viitorul. Nu vreau să mă gândesc la cât de instabilă şi inaptă conducerii unei maşini mici sunt prin salturile (mortale) de la visare cu ochii deschişi proiectaţi în parbriz la atacurile de panică şi pripă atât de familiare în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu ce o să fac. Îmi trebuie ceva care să mă trezească şi să mă calmeze în acelaşi timp. Sper să nu mă îndrăgostesc. :)) De nenea acela insipid şi sictirit de-acu 5 ani nu m-am. Dar nici nu mi-a fost de vreun folos.
În fine (din nou), sunt pe val, începe să-mi crească burta, ieri am făcut prima poză (arătabilă, cred )din profil, încă nu pot defini micile înţepături sporadice, posibil sunt câteva mişcări de box categoria ţânţar, cel probabil domnia sa, ursuleţul gumat, exersează de zor, ce să facă şi el în săcuţul acela îngust? Întrebarea cu care trăiesc de câteva zile este: nu se plictiseşte, băi frate, atâta timp în burta mamei? are deja sau nu conştienţa timpului?
Ihr baby ist wach, spunea medicul săptămâna trecută văzându-l că se mişcă. Doarme când dorm şi eu sau face cum îl taie capul?
N-aveam de gând să scriu azi, cu gândul să nu plictisesc. Am de gând să aleg câteva reţete de fursecuri pe care să le coc. Aici "miros" toate a Crăciun, încă de la primul Advent (duminica trecută), ferestrele sunt deja gata decorate cu luminiţe şi tot felul de alte kitschiozităţi, la mine stau agăţate de galerie un şirag de luminiţe în formă de cuburi de la Butlers şi trei şoareci de cârpă de sezon de care m-am îndrăgostit la Strauss, un fel de mama, tata şi copilul, de altfel decoraţiunile de Crăciun sunt deja la reduceri, în vizor se află petrecerea de Silvester (seara cu Anul Nou), la noi în magazin cel mai probabil se vor găsi cât de curând primele articole de Paşti. Cam gata.
À bon entendeur...

Apropos de sentimente

Sunt al nuştiucâtelea om născut pe această planetă care se întreabă la un moment dat ce înseamnă de fapt "te iubesc". Cât de sincer şi de profund (mai) este să laşi la iveală, să faci cunoscut faptul că iubeşti. Dacă a rezona atât de mult cu sentimentul exprimat prin orice mijloace şi de la orice distanţă poate fi un punct (cât de mic, dar sigur) de sprijin, de echilibru, de bunăstare până la urmă.
Ce sens au discuţiile dominate de "dacă" şi de condiţia aşezată (implicit) după acesta, atâta timp cât ştii că nimic nu mai este (şi nici nu va mai fi) la fel sau nu mai este (şi nici nu va mai fi) deloc, că timpul şterge încet, încet urmele trecutului şi aduce altceva cu el?
Ce sens are să spui că iubeşti dominat de afect şi de prezenţa persoanei iubite, dacă ştii că în secunda imediat următoare fiecare îşi vede de drumul lui şi se bucură în continuare pe cont propriu de ceea ce-i rezervă viitorul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp?

Urmăresc (anul ăsta cu mai puţin interes decât în anii trecuţi) emisiunea aia în care Germania caută Superstar. Câte talente n-au rămas astfel pe bară şi câte n-or să mai stea... Îi vezi pe unii care te-au extaziat la început cu vocea lor sublimă, care au şansa de a merge mai departe, dar la care observi că nu evoluează, că ceea ce exprimă nu e suficient, că ceea ce-şi aleg să cânte nu e pe calapodul lor, că nu au alură de star, că scena nu e pentru ei, că de cele mai multe ori reprezentaţia lor e fadă, lipsită de feeling. Unul singur dintre ei a reuşit în seara asta, poate eram eu un pic dusă, poate nu, însă "you are so beautiful" parcă era pentru mine. Acela va câştiga detaşat acest concurs, un tip deosebit, cu talent, cu voce deosebită, cu sentimentele lui împărtăşite sincer. În seara asta m-am simţit exponenţial mai frumoasă decât sunt.

Mi-ar plăcea pe de altă parte să fiu în stare să pot spune pe şleau ceea ce mă zgândără de la o vreme. Dacă nu o fac este pentru că fie stric farmecul, fie este vorba strict despre tot felul de prostioare şi absurdităţi. Sunt toate egoisme, orgolii, sechele ale lipsei de comunicare (şi/sau ale indiferenţei) sau de sincronizare până la urmă, mici disperări, dorinţe imposibile, copilării care nu-şi au rostul aici. Dar pe a căror sursă aş tăia-o la un moment dat din rădăcini. Ar fi singura soluţie să... în fine... Who cares?

Dacă vrei să mă înţelegi, ia şi ascultă:

De ce vreau eu să plec acasă

Nu ştiu cât rezolv plecând. Las o groază de lucruri în urma mea. Majoritatea începute de mult şi găsite de mine într-un anumit stadiu. Le las cum le-am găsit sau poate chiar mai rău. Aş vrea să mă dau de trei ori peste cap şi să mă prefac într-un obiect fermecat care să rezolve printr-o rostogolire sau printr-un pocnet toate problemele. Nu ştiu ce am să fac. Plec cu mai multe gusturi amare. Caut repere. Le găsesc. Ele se fixează apoi în timp, rămân acolo, rămâne şi o speranţă lângă ele. Dar pe-aia o omoară îndoielile, fi-r-ar să fie. Eşti micuţă, caldă, sensibilă, dulce, unică. Aşa rămâi. Numai că drumurile se despart la loc, ele doar s-au încrucişat o dată. Raportăm acum totul la trecut. Mai sunt prea puţine de spus, mereu aceleaşi, apar din nou plictiseala, oboseala, sufocarea, intimul fiecăruia şi toate celelalte ce vor şterge încet contururile noastre. Ajutate de lacunele de comunicare. Iert ceea ce n-am a ierta. Ţinem unii la alţii. Însă rămânem ca şi virtuali. Mă lupt să înţeleg. Îmi doresc imposibilul, care nici măcar nu ştiu cum e. Sunt prea egoistă şi neînţelegătoare. Şi nu vreau asta. Cred că dau prea mult din mine degeaba. Că sunt în stare să sufoc. Devin imposibilă. Un fenomen al naturii, cum îi zic de multe ori lui D. Şi nu vreau asta. Nu vreau deloc asta. Deci, cum ziceam, Wackelpudding. Nu mai am cu cine vorbi despre toate acestea. Nici măcar cu tine cititorule, oricine ai fi. Teoria chibritului este una din maniile mele. Cu asta am să mă îngrop... Iartă-mă tu mai întâi, căci eu mă iert cu greu pe mine însămi.

Dat cu părerea

Din diverse motive răsfoiesc periodic câteva ziare online româneşti. Pe lângă cele câteva bloguri din dreapta caut să păstrez o relaţie cât de infimă cu aşa-zisa realitate cotidiană a celor ce vorbesc aceeaşi limbă cu a mea. Mai aflu una alta, mă amuz, nu ştiu de ce mă chinui sistematic cu aşa ceva, în loc să pun mai des mâna pe o carte de valoare, dar am nevoie de ele chiar dacă sunt de-a dreptul tâmpenii, bârfe, prostii. În discursurile respective întâlnesc frecvent un atribut extrem de oribil folosit fără jenă de cei cărora li se spune generic jurnalişti: "de fiţe".
Mi se face greaţă ori de câte ori îl întâlnesc, chiar şi acum când scriu despre el. Îmi e greu să fac vreo analiză în ceea ce-l priveşte. Bănuiesc că s-a născut din gura unui sărac în faţa unui snob şi s-a împământenit împreună cu sensul pe care-l poartă după sine. "De fiţe" a devenit un fel de categorie socială, privilegiată, una jem'enfiche-istă cu nasul pe sus care e musai să arate ceea ce îşi permite. Să mă adâncesc în căutări de sensuri şi etimologii nu mă tentează. Vreau doar să spun că la 20 de ani de când am scăpat din aşa zisul jug cu ochelari de cal comunist nu s-a schimbat absolut nimic în ceea ce priveşte statutul de "fiţos" şi nici că se va întâmpla prea curând atâta timp cât va rezista mândria asta idioată, dorinţa de a se afişa cu gardul vopsit în spatele căruia chiloţii au gaură în fund.

PS - Ce ar însemna de fapt "o florărie de fiţe" mai ales dacă aş pune-o în contextul unui centru de cumpărături german în care poţi primi un aranjament uluitor făcut din buruieni, uscături şi flori banale?