La noi vine încet primăvara. Mai întâi - nişte ger de crapă asfaltul, dar un soare minunat pentru o zi de tren de carnaval la care nu mă duc, că nu-mi plac beţivii, nu-mi place aglomeraţia şi nu mai ştiu ce nu îmi place, dar oricum tot inconfortul pe care îl presupune relaţia carnaval + beţivi. Gagica vecinului de dedesubt (a treia pe care o cunosc de când sunt p-aici) s-a apucat de curăţenie în grădină. Nu-i bai, mi-am tuns şi eu mâna de trandafiri mai alaltăieri şi sper să supravieţuiască şi ăştia din spate, că vecinul nostru bineintenţionat se laudă că nu mai are niciun chef de grădinărit, dar vrea să-şi zidească grătar tocmai pe bucăţica de pământ de pe care mi-am admirat de la fereastra bucătăriei buruienile din anii trecuţi. Gagică-sa vrea să-şi ridice un "melc de plante aromatice", chestie la care visez şi eu de multă vreme, dar aştept ocazia, banii şi mai ales informaţiile necesare ca să nu fac un mare rahat. Cred că mi-o ia înainte, ea are timp, oricum, nu cred că ştie de intenţia mea.
Ieri am văzut un album fain cu poze vechi din familia lui D, bunici, străbunici, frumos încropit, cu datele aferente, cu diverse acte vechi şi scrisori. Una dintre ele era scrisă de străbunicul lui D către fiica unei gazde într-un alfabet german vechi, în care povestea despre fuga din est către vest din perioada imediat următoare războiului (al 2-lea, mondial). O poveste tristă despre un om care îşi pierduse în toată această tevatură soţia şi fiica (le-a regăsit ulterior în vest) şi care urma să fugă şi el, despre trenurile care se umpleau cu o viteză uluitoare, cu graba şi disperarea şi cu teama de a nu rămâne, care lăsau în urmă orice brumă de bagaj adunat din agoniseala de-o viaţă. Oameni care plecau doar cu ce aveau pe ei, doar ca să scape. Uitându-mă la acest album, mi-am amintit că am de gând să întocmesc un tablou cu arborele familiei, cu poze şi date, cu cei mai tineri şi cei mai bătrâni membri, mergând până la stră-străbunicii de la care am reuşit să mai salvez nişte poze. Habar n-am în al câtelea cincinal.

Gagica încă mai strânge uscături, resturi de plante în saci de plastic. O văd în direct pe geam în timp ce scriu. :D
Mi-e dor de nişte oameni. Sunt toţi departe. O parte se ştiu ei care sunt. Deh... Cam despre astea scriu. Încă mai am curăţenie de făcut.

.

angel of mine, scrisoare, trifoicupatrufoi, albastru, angel of mine, portret de tânără în cărbune, scrisoare, scrisoare, scrisoare, angel of mine, angel of..., angel...

Chestii

Uite cum mă întorc eu în timp. În dimineaţa când ai plecat de la mine am scris acest poem. Din fericire nu îţi este (era) dedicat. :)

Şi mai departe în timp. Un gest spontan şi fericit: o iei în braţe radiind şi te învârţi cu ea şi o săruţi tandru.
Apoi vă ascundeţi de ploaie. Apoi lăsaţi frâu liber genunchilor pe sub masă. Apoi ea adoarme cu haina ta (uitată) în braţe.

Data de azi în loc de titlu

Aş fi ipocrită dacă aş spune că am nevoie de ajutor. Aş fi ipocrită şi dacă aş spune că n-am. Îmi place de cele mai multe ori să mă descurc cu forţe proprii, aşa cum există situaţii în care corvoada necunoscutului mă dă peste cap, în care abia îndrăznesc dacă nu e cineva alături de mine.
În ultimele seri cred că am dereglat programul de somn al maimuţelului. Cât mai trag de el vreo 5 minute ca să mai văd şi eu câte ceva pe la tv (să nu mă sălbăticesc naibii de tot), mâţăie de oboseală şi de lipsă de răbdare. Când îl pun în pat începe o tăvăleală veselă cu mirări, lălăieli, vociferări şi râsete abia stăpânite (ale noastre, desigur), care se întinde (ca azi-noapte) până la ore târzii. Dar şi cu o căruţă de nervi când te gândeşti frustrat că uite ce lăptic bun şi nu îl bea şi că dacă adoarme, de ce se mai trezeşte de singurătate. Aseară pe la 8 am stat cu el până a adormit, că dădea semne, apoi m-am dus în bucătărie să mâncăm şi noi ceva, ca oamenii, iar peste o juma de oră cine avea ochii mari? Scheisse, reclam de fiecare dată. Cine să mai adoarmă dup-aia, că intrase strechea în el. Să-l faci ghem şi hop cu el pe geam. E o frustrare din-aia în care ai nevoie de decibeli ca să te uşurezi. Simţi că îţi scapă lucrurile de sub control, aia e. So what? Nu ştiu de ce mă cramponez atâta cu controlul ăsta. Că n-am de gând să-l cercetez de boli venerice când va fi mare. Uneori însă mă sperie gândul că dacă ajunge vai de capul lui (ca să nu vorbesc de tot felul de statute de genul criminal, hoţ, delapidator, cacamaca etc)? Mania controlului meu începe de la felul în care LS îşi strânge plăpumioara şi muşcă din ea, în loc să adoarmă acoperit rezonabil şi merge până la chestii mult mai complexe de genul ce mai face x, s-a răcit, m-a uitat, nu pot să fac nimic, norocul lui că e departe, în fine. Azi dimineaţă ne gâdila un soare vesel din fereastră (dormitorul nostru actual e spre răsărit) şi mă gândeam la primăvară, la banalul ciripiturilor, al zambilelor şi narciselor înflorite în glastre, al ropotului de arteziană din orice orăşel vechi şi liniştit cu case de lemn şi caldarâm de piatră sau cu aerul proaspăt din satul copilăriilor mele, cu dealuri verzi, pâlcuite de lese încurcate şi livezi de pruni şi meri, de pe ale căror vârfuri obişnuiam să scrutez deseori orizontul spre dealurile de la apus cu căsuţe mici şi 3-4 turle răsărind din diverse cotloane şi spre munţii de la nord ale căror creste se observă clar doar în anumite momente ale zilei sau în anumite condiţii atmosferice. Acolo te-am dus şi pe tine, T, cu entuziasm, acelaşi pe care îl mai am şi azi, uite-aşa mă întorc eu în trecut când n-am ce face, uite-aşa uit de micile nemulţumiri de zi cu zi, că ele oricum sunt trecătoare, dacă le lăsăm noi să treacă. Mama şi tata, care citiţi acest blog, vă rog, nu vă cruciţi în faţa acestor tâmpenii, las şi eu ceva posterităţii care oricum nu se va sinchisi de mine, mamă, ce fatalisme, altfel trag obloanele şi le deschid secret în altă parte.

T

boem, vagabond, artist, de unde ai răsărit, my friend?
anyway, cu entuziasmul şi cu graba mea de a spune în câteva minute ceea ce n-am reuşit în atâţia ani, cred că te-am trimis înapoi acolo de unde ai venit.

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Ieri am ieşit un pic în grădină. Parceluţa mea zace neîngrijită. Înainte să plec în spital reuşisem să tai în două rădăcina unei dalii. Avea câţiva muguri mici, semn că e încă bună. Cele două jumătăţi cu restul de bulbi rămaşi pe ele le-am plantat cu gândul că anul ăsta scot două dalii. N-au răsărit încă şi tare mă tem că nici nu mai au de gând. Cred că m-am grăbit. Tufele de căpşuni sunt invadate de buruieni. Trandafirii de asemenea. Mai nou au fost deja atacaţi cu nesimţire de o seamă de larve (nu mă interesează ce fluturi or fi ieşit din ele) pe care le-am mătrăşit şi eu la rândul meu cu nişte otravă. Şi plimbându-mă eu ieri agale să inspectez grădina ajung în spate unde era o tufă uriaşă de liliac înflorit pe care nu m-am abţinut să-l adulmec cu încântare. La întoarcere, pe micul povârniş de sub soc (salvat de noi cât de cât acum vreo doi ani de sub povara unei iedere care-l sufocă totuşi iremediabil) printre buruieni zăresc o tufă mică de leuştean care nu ştiu cum a ajuns acolo, dar de care m-am bucurat nespus, nu ştiu dacă mai ştie cineva de el, cel mult posibil unul dintre vecini, grădinar şi el de ocazie pe cont propriu. Am tăiat din leuştean câteva rămurele şi le-am dus în casă. Astăzi la noi miroase a leuştean tocat şi pus la păstrare în congelator.
Mirosul de leuştean m-a trimis cu gândul la borcanul cu borş al mamei sau la ciorbele de perişoare pe care în copilărie le detestam. La grădina bunicii mele din ale cărei verze muşcam (ca o larvă) direct în mijloc după ce dădeam la o parte primul strat de frunze, la pământul nisipos pieptănat în vaduri la capătul cărora se odihnea pe rând borcanul de irigaţii (o improvizaţie în care stătea capătul furtunului ca să nu zboare jetul şi să strice vadul), la mirosul asfaltului încins de arşiţă şi de balegi de cai, la răcoarea camerelor din casa cu perete pictat la întrare, la mirosul străvechi al dulapurilor lor, la casele cu tablouri comemorative pe pereţii de la drum. Mi-e dor de toate acestea. Iar dacă m-aş întoarce nu ştiu cât aş mai putea gusta din ele. Fiindcă nu prea mai sunt.

Scurtissime

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Ce făceam acum 20 de ani

Pe vremea asta stăteam închişi în casă. Eu, mama, frate-miu şi soţia unui coleg de-al lui tata. Cei doi, militari, erau concentraţi într-o unitate (aia din Ghencea). Cam toată perioada până după revelion (când au primit o scurtă permisie până acasă peste noapte) au rămas acolo şi numai ei ştiu ce-au făcut. Au murit şi de la ei câţiva, cred că tot din manevre aiuristice. La noi în bloc se făcea cu schimbul de pază în scară. Sudaseră un drug cu care blocau uşa pe dinăuntru. Acest drug a rămas o vreme, rost de glume proaste ale copiilor din bloc care-l puneau şi uitau de el şi veneau vecinii să ne bată-n geam, noi, ăştia de la parter.
Eram în clasa 4a şi tocmai mă învăţasem să scriu poezioare, în mare parte patriotice. Am trăit revoluţia la televizor. Dar, cum nu eram prea departe de centru, zgomotele gloanţelor răzbăteau până la noi. Stăteam în casă cu luminile stinse, liniile telefonice funcţionau poate doar cu noroc. În ziua de 21 mă întorceam de la repetiţii. Eram în corul palatului şi ne pregăteam de filmare la televiziune. Pregătisem din timp pluguşorul cu sute de alte grupuri din ţară, alde Ceaşcă se întorseseră la timp din Iran pentru marele circ. Tocmai ce filmaserăm pentru congres, abia aşteptam următoarea rundă, deşi în toata ziua cu filmarea ne-au ţinut doar pe câte un pachet de biscuiţi de fiecare. Umblasem tot timpul (inclusiv afară în lapoviţă) în nişte opincuţe albe pe post de pantofi de care n-am mai avut noroc din recuzita palatului. Zic, mă întorceam de la palat şi mă duceam acasă, era destul de aproape. Pe bulevardul (fost) Pionierilor (acum Tineretului), acolo jos la parc, circulau spre centru o groază de autobuze pline sau goale. Acasă mama nu m-a mai lăsat să plec nicăieri fiindcă în centru era miting (ceea ce habar n-aveam eu ce e). La tv încă se mai lansa ştirea ceauşistică în legătură cu sinuciderea trădătorului de ţară Milea. A doua zi mama ne-a luat la ea la serviciu, undeva pe cheiul Dâmboviţei, departe de iureşul revoluţiei, am stat o vreme şi ne-am întors, am trecut pe lângă librărie de unde ne-a cumpărat un joc. O dată ajunşi acasă, nu am mai ieşit până târziu în ianuarie când am avut voie să mergem din nou la şcoală. Cu aceleaşi uniforme, dar fără însemnele pioniereşti. La tv tocmai rulau senzaţionalele prime secvenţe în direct cu grupul de oameni înghesuiţi la pupitrul de ştiri. Credeam că e teatru, un teatru neobişnuit, nemaipomenit până atunci la orele acelea când se transmiteau cel mult nişte ştiri insipide sau, mai degrabă, nu era niciun program. Nu mai ei ştiu ce-au vorbit de la balcoanele alea. Iureşul şi haosul au fost perfecte pentru lovitura de stat. Asta au şi vrut de fapt. Teroriştii au fost fictivi. Teroriştii erau ei înşişi, cei ce au acces la ciolanul de astăzi.

Nimicuri

Nu m-am lăsat de scris. Să zicem că e doar o pauză sau că am altele mai importante de făcut momentan. Nici nu prea am noutăţi notabile despre mine, decât că mâine am iarăşi lecţie de conducere şi sper să nu fiu catastrofa de săptămâna trecută. Totul a fost ca la început. 5 ani şi-au spus cuvântul aşa cum ar face-o probabil şi două săptămâni de concediu fără maşină. Picul meu de experienţă s-a dus urgent pe apa sâmbetei. M-am urcat într-o maşinuţă nouă şi sensibilă, instructorul îmi explică prea mult dintr-o dată şi mi-e greu să pricep cu totul de la bun început. Pentru mâine ştiu ce aş avea de făcut. Să nu mă agit nu-mi stă în fire, să nu mă grăbesc - la fel. Să-l "educ" pe instructor" ca să mă educe cu spor. Să lămuresc ce e de lămurit. Să las visarea la o parte.
Şi fiindcă tot mă întreba o clientă azi cum stau cu hormonii, i-am mărturisit şi ei cum era să mă apuce plânsul azi-dimineaţă în tren când am văzut o mulţime de copii, grupuri-grupuri, mergând cu învăţătoarele la teatru. Mă uitam la ei cât de entuziaşti sunt, aşa cum eram şi noi când pleca autobuzul care ne pescuia direct de la şcoală sau când mergeam chiar şi numai până în parcul de distracţii. Pe cât de entuziastă, pe-atât de aiurită am fost, suficient cât să-mi uit acasă banii de buzunar pentru care n-am mai îndrăznit să mă întorc de teamă să nu pierd pornirea cu grupul. M-am plimbat prin Orăşel fără un şfanţ uitându-mă cu jind la cei ce mâncau vată de zahăr sau alte prostioare. Nu neapărat de asta aş fi plâns. Aşa cum nici aseară în târgul de Crăciun nu m-a impresionat sub nicio formă micul spectacol de deschidere a celei de-a 13-a uşiţe din Calendarul de Advent, momente în care Frau Holle (vezi povestea fraţilor Grimm) a povestit, a cântat, a recitat şi a mai scuturat o dată perna cu fulgi de nea în capul celor prezenţi lângă pereţii casei cu ferestruici. Că vai, vine Christkind, vine Crăciunul, Sărbătoare... Da, i-am adăugat eu lui D, a îmbuibării cu cârnaţi şi alte cele, a goanei după cadouri şi brazi tăiaţi. Vai, ce ştiu eu să stric farmecul atâtor lucruri frumoase (dar false)...
Voiam să mai zic ceva de nişte conaţionali şmecherari şi dubioşi ce ne-au călcat azi pragul magazinului, dar mi-e jenă, aşa că mă las păgubaşă, altfel mi se face lehamite.
Şi revenind la lecţiile de conducere, alţii cum au învăţat, frate, şi eu n-aş putea? :P

Jurnale, gânduri şi alte ocupaţii

Cât de sincer este un jurnal? Cât de mult laşi din tine paginilor lui? Întrebări inutile, cred, fiindcă răspunsul cel mai banal este că depinde de mulţi factori şi mai ales de ceea ce intenţionezi cu jurnalul. Cred că jurnalul într-o formă oarecum brută, neşlefuită îşi are originea undeva în perioada adolescentină, când simţi la un moment dat că te-apucă strechea şi vrei neapărat ceva al tău, intim, o ureche fidelă căreia să-i laşi gândurile tale, angoasele, fericirile, dorinţele, speranţele, deziluziile. Îl umpli la început cu tot felul de poze de artişti preferaţi şi de poezioare stupide, câteva crochiuri timide şi multe altele. Uitasem să menţionez, jurnalul era o agendă sau orice caiet amărât pe care-l ascundeai sub pernă sau într-un sertar cu cheiţă. Jurnalul putea fi citit doar de cei aleşi de tine, dacă ţineai neapărat. Am umplut acum vreo 10-15 ani câteva registre şi agende cu tot felul de prostioare pe care le credeam utile în viitor. Existau atunci (cel puţin) o sumedenie de superstiţii în care credeam prosteşte, la ce oră strănuţi sau sughiţi, cum să cucereşti zodia x, calcule esoterice cu cifre şi litere, mici ritualuri divinatorii cu cărţi de joc. Toate acestea îşi găseau şi ele loc între paginile pline cu amintiri (proaspete) despre primul dans şi primul sărut, despre cearta cu nu ştiu cine, despre visuri şi dezamăgiri, despre aventuri şcolare, petreceri, plimbări sau ieşiri la teatru, toate povestite aşa cum s-au petrecut, clişeu după clişeu, uneori cu lux de amănunte. Aşa arată jurnalul unei visătoare cu picioarele pe pământ şi cu multe de ce-uri la activ. Un jurnal de care acum mă jenez eu însămi când caut în el un dram de originalitate în exprimare, în aerul lui aliterar stupid şi ignorant. Asta eram. Poate că asta sunt şi acum.
Nu ştiu ce fac acum verişorii mei, cei cu zece ani mai tineri, dacă i-a tentat vreodată scrierea pe hârtie, indiferent a ce. Cert este că au fiecare conturi pe Hi5 şi tânjesc după comentarii la pozele în care apar la mare cinste pupându-se cu prietenele lor. Nu ştiu dacă i-a tentat vreodată vreo carte sau un alt gen de muzică decât ceea ce ascultă mediocrimea. Nici nu prea mă interesează. Alţii ca ei şi ca noi, fiindcă am evoluat de la jurnal la blog, aşteaptă feed-back-uri. Poate chiar şi eu, deşi nu pretind. Se vede ce scriu. Fie bat câmpii, fie devin prea serioasă. Nu ştiu ce mă prinde mai bine. Ne face bine să scriem, însă autocenzura este la ea acasă. Aici decizi ce vrei să rămână. Laşi totul să se decanteze, păstrezi câteva fragmente disparate de film. Le pui cap la cap cu măiestrie şi dacă vrei le faci cunoscute. Dacă ai succes, ai şi feed-back, în funcţie de cui şi cum te adresezi.
Una din ocupaţiile mele din trecut a fost (ceea ce nu a înţeles oricine, ba chiar a fost un subiect de tachinat) cusutul unui gobelin. Unul singur. L-am început acum zece ani şi nu l-am mai terminat. Am lucrat la el 3 veri la lumina îndelungată a zilelor lor, am cusut lejer 4-5 ore pe zi şi am terminat 2/3 în două veri. În cea de-a treia l-am abandonat încet (descoperisem internetul). L-am luat cu mine aici, l-am ţinut în mare ascuns într-un dulap şi l-am regăsit de curând, îngălbenit oarecum de timp. M-am reapucat de cusut. Aş fi putut în schimb să mă ocup de cele trei cărţi din lista actuală de citit. Nu ştiu dacă aşa fost să le nimeresc de data asta, însă cel puţin două dintre ele nu-s aşa uşor de digerat, sunt bune, mai bine le servesc cu porţia. Ador cititul, dar mă pune deseori pe gânduri. Mă trezesc uitându-mă în gol. Cusutul la goblen mă goleşte de ele. Nu este neapărat introspectiv. Însă gândurile aiurea dispar ca printr-o sită. Nimic nu mai pare atât de grav pe cât am eu talentul să exagerez. De aceea, de câte ori simt că înnebunesc pun mâna pe gherghef şi trec la treabă.

Grevă la metrou

Băi, am prins şi eu una din-asta nasoală. Eram la liceu pe vremea aia. Undeva prin centrul capitalei. Străbăteam de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână (uneori şi în week-end, fiindcă serveam repetiţii la cor) deja mult rutinatul drum, două staţii amărâte cu metroul. Într-o iarnă cu frig (anii '90, oricum), cu zăpezi, cu tot tacâmul, într-o perioadă în care între Universitate şi Tineretului nu circula decât măria sa Expresul (781 sau 784), cine îşi mai aminteşte, ăla verde cu bilete tot verzi cred, cumpărate de la şofer, care avea un traseu absurd, părerea mea, ajungea undeva la capătul oraşului pe nişte străduţe extrem de înguste şi desfundate şi care mergea mai încet şi decât un tractor, deci reiau, într-o iarnă cu frig, cu zăpezi şi cu tot tacâmul mă întorceam şi eu seara de pe la şcoală. Afară era întuneric, traficul era îngreunat, iar metroul era în grevă. Iar în staţia de Expres era o coadă aproape kilometrică. Ne înghesuiam efectiv ca sardelele în aceste autobuze tuşitoare fără prea mult spaţiu între scaune şi circulam striviţi trasmiţând din spate în faţă şi înapoi bani şi bilete pentru cei care, ignorând regula statului la coadă, intraseră pe uşa de la mijloc. În zilele acelea au circulat cu siguranţă şi câţiva particulari fericiţi posesori de autobuze care s-au îmbogăţit pescuind miloşi cârdul de oameni ai muncii oropsiţi de grevă şi ducându-i pe traseul Expresului (sau al metroului) către casele lor. Nu ştiu dacă nu cumva existau totuşi deja şi nişte maxi-taxi-uri pe traseul ăla. Am circulat prea puţin cu ele.
Apropos de greve, studenţii nemţi au prea puţin timp de studiu. Aşa că intrară şi ei în grevă.

Mai bine nu citi

Nu am nicio pretenţie de la această însemnare. Toate blogurile sunt pierdere de timp cu sau fără scop.
Faza cu reinstalarea a rezistat doar o seară. A doua zi am revenit la tractor. Care merge greu, toarce zgomotos, îmi oferă purici pe desktop, dar e cel puţin o linie de plutire. Rettungsring pentru zile negre. Cu ocazia asta constat că nu prea mai am chef nici de net, nici de bloguri, nici de muzici, de niciun fel de ştiri. Tocmai când am şi eu în sfârşit puţin timp pentru mine şi adicţia mea. A trecut aproape o jumătate de an. Şantierul e la aceeaşi fază, ştiam. Dacă noi nu ne zbatem, atunci cine? N-am nevoie de păreri avizate de pricepuţi şi nici de întrebări de genul: cum, n-aţi mai făcut nimic? hahaha! Toate acestea n-au vechimea necesară. Ele sunt musai de făcut la momentul oportun. Adică ultimul. Când te-apucă urcatul pe pereţi.
"Ea nu avea niciun prieten", îmi spunea. "Prietenii mei au devenit şi ai ei". Nu ştiu ce nu a funcţionat între ei. Probabil trăiau după fusuri orare diferite. Probabil au apucat-o pe ea pandaliile, probabil se simţea sufocată de atenţia lui. Habar n-am... Când imi amintesc cât de intense erau atingerile acelea, câtă pasiune am pus fiecare în jocul acela de mâini tot mai fierbinte, că ce-a urmat n-a mai fost decât îndurarea a două trupuri în lupta cu somnul şi cu nerăbdarea, că ce-a urmat n-a mai fost decât dimineaţa ridicându-se lină peste un trup răpus de oboseală şi nu de ardoare...
Propoziţiile astea îmi rezonează acum atât de strident, când mă gândesc că practic (şi nimic nou) nu (mai) am niciun prieten şi nici nu mă zbat să-mi fac, chiar dacă deunăzi am întrebat-o într-un mod pueril (ca la groapa cu nisip, leagăne, forme şi găletuşe) pe şefa noastră de echipă. O întrebare aruncată în zbor printre diverse directive de lucru în magazin. Nu am pretins niciun răspuns. El a survenit totuşi puţin mai târziu când am observat că şefa mea se confesează noii noastre colege cu aparenţa lipsei (sună cam aiurea, ştiu) oricărei limite de timp. Îmi văd de ale mele în continuare. Şi am de ce, zău.
Mă cutremur şi acum când îmi amintesc cum îi spuneam anul trecut că ar fi mai bine să mă lase în pace. Cât curaj am avut, dar şi ce senzaţie de gol am avut după, când am constatat că într-adevăr tace şi nu trage de mine. Un gol asemănător cu cel de azi când n-am avut ce face şi am îndrăznit să recunosc, fără prea multe ocolişuri, un lucru pe care nu voiam să-l afle atât de repede. O dată spus am conştientizat în sfârşit toate urmările. Care nu-s chiar cele la care visam. Ştiam, oricum...

Înapoi la lingura de lemn

Cred că astăzi nu aş fi avut absolut nici-un motiv să aterizez pe blog dacă - nu întâmplător - computerul meu ar fi dat în sfârşit chix după ce am tot tras zilele trecute de el. De la un anumit nivel mă simt complet pe din-afară, lipsită de ajutor, fac manevre nepermise de resuscitare şi o dau de tot în bară. Nu era greu aseară a mi se citi pe chip dezamăgirea când am constatat că gata. În fine. Azi-dimineaţă ca prin vis mi-am amintit că mai am o lingură de lemn, un tractor peste care s-a pus praful cuminţel. Aşa că welcome back în Evul Mediu. Cu nişte mici update-uri sunt pe linia de plutire, ma întorc la vechile setări, în feed reader sunt bloguri pe care le-am abandonat de mult, messengerul rămăsese pe friends list-ul complet cu onlaini şi offlaini. La "fantome" descopăr o poză de bebe. O contactez pe mamă, bine ai venit pe lume, Codrin! Mai aflu diverse. Băi, ce trece timpul, i-am cam uitat pe toţi. Şi ei pe mine.

Nu că aş fi cine ştie ce interesată de câţi vizitează şi citesc acest blog, de câţi se interesează de el, însă îmi par tot mai puţini, de altfel aşa au fost dintotdeauna, ce mă mai mir, nu spun nimic interesant, de-aia nici nu insist, nici zarvă şi nici reclamă nu-mi fac. Dar făcea bine la pipotă, da? Ca să nu mă ascund după deget. Unele-s de ochii lumii, altele pentru pipotă.
M-am întors din concediu şi m-am bucurat. Două săptămâni mi-au fost de ajuns, deşi D ar mai fi stat. Ceva în mine s-a schimbat poate chiar de dinaintea concediului. Seara mi-e frig când mă strecor sub plăpumioara groasă, deşi în casă temperatura e la un nivel relativ constant. Am dat-o iar pe apă cu bule căreia îi scot bulele, e singura care îmi gustă momentan. Restul parcă ar fi din canal. Şi mă dezgustă cuvântul Leberwurst. E aiurea să spun de ce.

Ce fac eu într-o duminică dup-amiază

în care, în loc să ies să mă relaxez în (poate) ultimul soare călduţ al acestui septembrie minunat, stau şi calc un munte de rufe strânse cu străşnicie şi generozitate până mi s-o face milă de ele. Iată că mi s-a făcut, dar nu pentru că stau ele acolo munte şi mă încurcă de fiecare dată când am nevoie de acces la dulap, ci fiindcă bate concedul la uşă şi trebuie să-mi pregătesc bagajul. Am atâtea mărunţişuri de făcut, pe care le-am tot amânat săptămâna asta, deşi am avut atâtea zile libere. Să mă ocup de colţişorul meu de grădină, ca să nu-l mai deranjeze vizual buruienile mele pe vecinul grădinar, să pregătesc nişte daruri, să nu uit de mărunţişuri pentru bagaj, să mai spăl diverse, să fac un gem din prunele pe care mi le-a dat doamna S, să mă duc la ziua mătuşii R ş.a.m.d.
De fapt, sporovăind (puţin şi pe sărite, printre rufele înşirate în toată încăperea, răcorindu-se la loc sau aşteptându-şi rândul la călcat) cu cineva din friends list, mi-am dat seama că noi de foarte multă vreme nu am mai vorbit lucruri serioase. Toate au fost tachinări, seducţie, luat peste picior, mici certuri, tăceri, vin, smochine, prăjituri, uneori doruri. Niciodată luat în serios. Greşesc, ştiu de ce evităm a lua un lucru în serios. El ne trezeşte şi doare. Asta e.
Şi aşa mi-am amintit de N. Pe N cred că l-am iubit. Dacă a te gândi la cineva, a te interesa de el, a ofta din când în când după el, a-l îmbrăţişa cald la orice întâlnire, a-i oferi porţia de masaj bine primită şi altele definesc cât de cât un sentiment oarecare de iubire. Pe N l-am cunoscut acum mulţi ani.
Tata cumpăra adeseori miere de la familia lui. Multă vreme e ca şi cum n-aş fi ştiut de el. Normal. Într-o zi ne-au vizitat la Bucureşti. Atunci ne-am cunoscut oficial. N se ducea la facultate, prima din multe altele pe care le-a început ulterior şi nu le-a mai terminat. Aveam 14 ani şi visam la tot ce zboară. Cu N şi sora lui A (şi ea mergea la facultate) ne-am împrietenit repede. Se mutaseră într-un apartament cu chirie destul de aproape în cartier. N-au stat multă vreme acolo. Ne vedeam relativ frecvent. Ne distram împreună. El era lipicios şi un pic sadic în acelaşi timp. Mă chinuia la propriu ca pe o păpuşă de cârpe cu care nu prea ai ce face, dar o iei în braţe. Ne scălâmbăiam şi ne băteam. Uneori îşi rătăcea mâna în părul meu şi-l ciufulea atât de seducător. Mă lua mai mereu peste picior. Câţiva ani buni numai aşa am ţinut-o. Am terminat liceul între timp şi am continuat cu facultatea. În semestrul doi am învăţat masajul. N adoră să se lase masat. Aşa că ori de câte ori mă "prindea" nu scăpam şi nici nu-l refuzam, fiindcă era subţirel, avea carnea moale şi, mai ales, îmi era drag.
Vara mergeam la ţară prin vacanţe. Era imposibil să nu ne vedem. Mergeam la bălăcit la râu, ieşeam la disco, eu rămâneam pe-acolo cu alţi prieteni, el dispărea cu diverse, eu oftam. Cred că din anumite puncte de vedere N a fost un neînţeles. Cel mai probabil niciuna dintre femeile pe care le-a cunoscut nu l-au înţeles, aşa cum nici maică-mea nu m-a înţeles când am ales să nu-i povestesc despre relaţiile mele cu diverşi băieţi. N se distra şi gata. La vita e bella.
În vara aceea când a aflat că sunt prin zonă, a luat instant maşina şi a venit să mă vadă. L-am întâmpinat radiind. M-a luat atât de cald în braţe, ca şi cum i-aş fi lipsit atât... M-a pus să-i fac masaj şi l-am întrebat ce-mi oferă în schimb. A zis ceva de genul lasă că vezi tu. Aceea e prima zi în care în sfârşit am vorbit ca de la egal la egal. Nu mai eram copila aia zăpăcită, crudă. M-a luat seara pe la el. Ai lui ne-au lăsat în pace, deşi nu închisesem uşa dormitorului. Ne-am sărutat întinşi de-a curmezişul pe patul acela bătrân de lemn spunându-ne diverse. Nu s-a mai întâmplat nimic altceva în seara aceea în afară de faptul că aş fi vrut să rămân la el peste noapte şi nu am îndrăznit, deşi cred că s-ar fi putut. Aşa că l-am rugat să mă ducă înapoi acasă. A doua zi îl aşteptam visătoare (apoi din ce în ce mai lipsită de speranţă) să revină, ceea ce nu s-a mai întâmplat. L-am revizitat ulterior şi nu mai era acelaşi. Renunţase. Întotdeauna a justificat că mai bine prieteni buni, decât amanţi, în felul ăsta nu stricăm nici relaţia dintre părinţii noştri. Mai târziu am realizat, totuşi, că afecţiunea, căldura, lipiciozitatea lui nu aveau nici-un scop, ci pur şi simplu erau, că motivele lui erau pure pretexte...
N s-a liniştit între timp. Are o familie frumoasă. Un prunc pe care-l iubeşte enorm. N ne-a vizitat anul trecut împreună cu tatăl său. Mi-au adus miere. Atunci mi-a arătat poze cu pruncul de care i se făcuse deja foarte dor.

Despre doruri

Nu ştiu dacă e vreo abilitate de-a mea sau dacă sunt eu cam rece, însă ori de câte ori s-a pus problema dorului de-acasă, nu mi-a fost jenă să spun că "nu prea". Că nu-mi lipsesc decât anumite locuri, câteva persoane şi câteva obiceiuri legate de acestea. Că din fericire există internet şi telefon, ceea ce face distanţa dintre noi ceva mai scurtă, că am învăţat (şi nu ştiu să zic cum) să rezist şi să-mi văd de ale mele fără probleme. De fapt singura soluţie a fost să iau totul ca atare şi să trăiesc cu ea, pur şi simplu. Am acum propria gospodărie, propriile tabieturi, propriile activităţi fără de care nu pot.
Nu mică mi-a fost mirarea astăzi când, aşezându-mă (pe rând) lângă câţiva oameni dragi, am simţit nevoia de atingere, de luat pe cineva de mână. O mângâiere pe umeri, un pic de masaj sau o semiîmbrăţişare. Şi mă gândeam că momentan sigura persoană care se bucură de toate acestea e D. El îmi este cel mai apropiat. În afară de el nu (prea) mai am pe nimeni. Mă simt uneori extrem de singură chiar şi lângă el, chiar dacă nu el e neapărat cauza. Eu sunt aia. Îmi fac cu greu prieteni. M-am obişnuit singuratică. Cărţile, muzica, lumea mea de pe internet îmi sunt suficiente ca să-mi treacă timpul.
Şi voiam să zic: azi e una dintre zilele alea în care parcă mă trezesc dintr-un somn îndelungat ca şi cum aş coborî pe pământ după o interminabilă croazieră pe ocean. Mi se părea că ceva îmi lipseşte. Îmi amintesc că a trecut deja din nou o jumătate de an de când n-am mai fost pe-acasă, de când nu m-am mai întins în pat lângă maică-mea la "drăgălit" ca un copchil, că n-am mai îmbrăţişat-o de mult, că i-am lăsat pe toţi ceilalţi acolo departe cu grijile şi problemele lor, că prieteniile mele de-acolo s-au dus cam toate pe apa sâmbetei, chiar dacă fantomele lor încă îmi mai fac cu ochiul din friends list sub forma unor feţişoare galbene. Am deschis ochii din nou şi m-am mirat cât de mult pot rezista aşa, când eu de fapt mă gândesc foarte rar exclusiv la acest aspect şi mai ales nici nu fac caz, nu disper.
Le luam pe M sau pe R pe după umăr şi le mângâiam uşor cu podul palmei pe omoplaţi şi imi imaginam că ele sunt un fel de mama pentru mine, mai ales că ea mă ruga deseori să o masez pe spatele ei obosit. Ce păcat că ambientul nepotrivit (o vizită în comun la rude) şi doza de răceală din mine m-au determinat să nu exagerez cu gesturile acestea de afecţiune. M-ar fi apucat probabil plânsul, ceea ce nu las niciodată să se întâmple, nici măcar de una singură. Nu-mi place să mă văd astfel. Mă jenez de mine însămi.
Zilele astea m-a apucat aşa un dor de necuprins, indescriptibil, retrăiesc orice moment ca şi cum atunci ar fi (din nou) acum, salteaua din fostul birou al lui frate-miu, cele două ore rămase în care n-am mai putut să pun geană pe geană, în care am tremurat vizibil de emoţie aşteptând să plec, liniştea din trenul cu canapele verzi şi câmpurile pustii cu stâlpi extrem de mici şi subţiri deplasându-se o dată cu noi acolo în orizont, cei doi-trei paporniţaşi cu căciuli de miel depăşiţi de tehnologie, gara aceea mică, cursul lin al apei, vântul tăios, saramura caldă, taxiul cu muzici şi câte şi mai câte.
Oamenii pe-aici nu prea au cultul morţilor lor. A îngriji un mormânt nu are în genere decât raţiuni pur estetice. Pentru asta s-au înfiinţat chiar posturi de grădinari de cimitir. Munca lor e artă. I şi H, bunicii lui D, se bucură din când în când de-o cană cu apă în timp de uscăciune. Nu prea-i mai vizitează nimeni. Nu ştiu dacă e aiurea. Ai murit, trupul tău e cenuşă, e una cu pământul, ce sens mai are existenţa unui mormânt atâta timp cât rămâi amintire? Fiindcă de fapt doar ea te mai poate însoţi.

25 august

Citesc cu mare interes cartea lui Gheorghe Florescu. Mai am puţin şi o termin. În confesiunile lui regăsesc "farmecul" Bucureştilor de altă dată, cu toate că îmi amintesc prea puţin din epoca în care am trăit, cea mai săracă dintre toate. Ce păcat că sunt prea puţin informată, sinceră să fiu, nici nu manifestasem vreun interes prea mare pentru istoria şi politica şi geografia Bucureştiului din secolul trecut. Dar mă provoacă, mai ales şi pentru că am început de ceva timp să colecţionez în acest sens tot felul de imagini vechi cu străzi şi clădiri dispărute sau transformate. Domnul Florescu dezvăluie cu precizie, cu o memorie de elefant aş spune, toate dedesubturile comerţului din acea perioadă, cum şi-au îndestulat teşcherelele securiştii de atunci, democraţii de astăzi, cum funcţiona totul pe sistem de relaţii şi pile, corupţie, câte aranjamente, cum se mâncau între ei, în fine. Fiecare aşa-zis personaj are în carte o mică fişă personală, cine era mama, cine era tata, câţi fraţi avea, de unde venea, cu ce s-a ocupat în viaţă înainte de a fi ajuns acolo unde era. Lăsând cartea la o parte, era o modă, cred, pe vremurile alea să se ştie dacă ai origini nobile, dacă părinţii tăi sunt intelectuali sau simpli ţărani. În funcţie de asta se stabileau interesele.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.

PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.

Mi-am amintit

Ceea ce ştie oricine deja, toate posturile populare de radio (adică alea cu streaming mare) sunt un mare Scheiss. Mă refer le muzici, desigur. Aceleaşi playlisturi banalizate şi obosite. Muzică de consumatori de doi bani. Băi, chiar n-am nevoie.

Mi-am amintit. Cândva pe vremea lui Ceaşcă am petrecut Crăciunul la ţară. Iarnă în toată regula cu zăpadă, cu frig, cu cer senin şi instelat, cu foc în sobă şi dovleac copt, cu tataie cu ciotul ţigării sale cârpite din resturi de tutun învelite în fâşii de ziar, ciocănind cuie în tălpile de cauciuc ale scarpeţilor săi, cu "înţelepciunea" bătrânească a bunică-mii concretizată în naiva zicală "Moş Crăciun e frate cu Dumnezău", cu nerăbdarea în aşteptarea (desigur a urmelor) moşului cu pricina, cu darurile lui modeste, improvizate (aveam să realizez mai târziu, după ce am văzut şi darurile verişoarelor din vale) de la unicul magazin mixt al cooperativei din sat. Darurile noastre conţineau fiecare câte o păpuşă tipic românească pe vremurile alea din cauciuc, din-aia cu păr pe cap (ehei), dar fără mâini şi picioare, ci doar reprezentate ca fiind lipite de trup, aşa cum fuseseră ele turnate conform matriţei. Am urât păpuşile alea. N-aveau nici-un farmec. Am mai primit una, ulterior, de ziua mea. Ce lipsă de inspiraţie, zău! Nu darul neapărat, că ăla se încadra şi el în nişte limite impuse de piaţă, şi-aşa săracă.

Un gând bun (ba chiar mai multe) lui S! Să se facă bine, că nu mai ştiam ce e cu el. Aveam eu aşa o presimţire că ceva nu e în regulă.

.

O cunoşteam prea puţin, dar suficient cât să-i iau seama. Feierabend, pe străzi se lăsa liniştea, fiecare trăgea spre casa lui. Ne vedeam deseori în întuneric în staţia de autobuz. La un moment dat ne-am salutat, mai venea pe la noi prin magazin şi nu ştiam de unde o cunosc. Am început să ne vorbim. Mă servea de fiecare dată cu bomboane lakritz, eu o luam cu mine pe acelaşi tichet care seara era valabil pentru doi.
Printr-un accident petrecut în incinta ei, brutăria la care lucra o salvase paradoxal de la moarte. O vizită la medic ca urmare a micului accident i-a descoperit o tumoare la sân. Astă primăvară eu mă pregăteam de concediu. Ea se ducea să-şi cumpere Sprudel. Apoi urma să-şi ia concediu. De-atunci o tot aştept. În staţia de autobuz nu s-a mai arătat. Acum ştiu, în sfârşit, că de fapt ea a fost mereu acolo. Dormi uşor, B, suflet bun!

Bye Michael

Be Not Always

Nu pot să spun decât atât. Că îmi pare rău, sincer. Că isteria aia m-a cuprins şi pe mine, că i-a cuprins pe mulţi fără să-şi dea seama. Că a fost şi o parte din mine cândva. Dormi uşor, Michael.