Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.
PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p
